Traim intr-o lume de nisipuri miscatoare, din ce in ce mai lipsita de repere, cu nostalgia unor lucruri care s-au perimat (oare?…), cu o scara de valori si ierarhii data peste cap, intr-un ritm (inutil de) nebunesc, alergand dupa tinte miscatoare, care ne dau iluzia ca pot fi aprinse, dar care se indeparteaza si se schimba de indata ce credem ca suntem aproape de ele.
Multa lume imi povesteste despre “vietile lor furate”, fiindca au trait in timpuri in care istoria nu le-a dat prea mult loc de intors. Eu fac parte din generatia care a devenit adolescenta concomitent cu ruperea zagazurilor, intr-o nesperata - de nimeni – schimbare de cumpana istorica. Am ars toate etapele posibile, am rupt toate fraurile firesti, ne-am smucit de hamuri, ne-am grabit sa incercam Viata fara a fi inca pregatiti pentru ea. Si, fireste, am facut inerente greseli. “Graba strica treaba”, nu…?
Am fost inutil de rebel si exagerat de razvratit, incercand permanent sa sfidez tot ceea ce mi se spusese continuu ca trebuie respectat… Insa niciodata nu mi-am sfidat sufletul si inima. Am crezut cu tarie ca singurul “domeniu” in care nu trebuie sa fac compromisuri este cel care tine de inima… Adica acolo unde este localizata IUBIREA! N-am putut niciodata alfel. Insa, in fiecare etapa a vietii mele, am trait si inteles iubirea fara de compromis, diferit. De multe ori, desi constient de faptul ca reactionam si ma comportam imatur si lipsit de toleranta fata de omul iubit, persistam in acest tip de comportament, gandindu-ma dupa propriul meu deviz si hotarand ca orice urma de flexibilitate fata de persoana in cauza ar insemna… un compromis. Mult mai tarziu, chiar exagerat de tarziu, am realizat ca, de fapt, iubirea inseamna sa nu te mai pui pe tine pe primul loc, inseamna sa renunti la multe dintre convingerile tale initiale pentru ca celalalt iti cere asta, inseamna sa poti sa renunti, inseamna sa-i dai libertatea, inseamna uneori sa ai rabdare, inseamna sa crezi in cel de langa tine, inseamna sa-l sustii si, da, uneori inseamna si un compromis. Si atunci, din iubire am inteles valentele pozitive ale compromisului.
Am, de aceea, sentimentul ca m-am maturizat tarziu, dupa ce m-am dat cu capul (la propriu si la figurat – si unii stiu despre ce vorbesc), de toate pragurile de sus. Iar cicatricele, se zice, ne intaresc…dar pe mine ma sting…
Simt tot mai des nevoia de a vorbi despre responsabilitatile mele asumat. De care sunt si mandru si mahnit, dar le consider ca pe semnul firesc al maturizarii mele.
Dragostea? Relatii esuate? Iubiri mari sau deloc? De ce nu? E un privilegiu sa poti iubi. Despre fiecare iubire credem ca e Iubirea cea mare. Si poate ca asa si este. Unii n-o intalnesc niciodata si o mimeaza doar. Eu stiu sigur ca niciodata nu am sa fac acest… compromis. Pentru ca stiu sigur ca singurul pacat pentru mine ar fi sa ma complac in mod rational intr-o relatie unde iubirea a disparut. Si ma rog la Cel de Sus, cine-o fi sa ma ajute intotdeauna sa pot simti si sa pot iubi.
In timp am invatat si inteles pe propria-mi piele ce inseamna intelepciunea proverbelor… Totdeauna m-am intrebat: cum adica “dragostea cere sacrificii?” Si nu intelegeam de ce un sentiment atat de frumos, intens si reciproc ar putea cere sacrificii… Dar am inteles ca o dragoste este validata si solida abia atunci cand esti pus in situatia de a face sacrificii si, mai ales, atunci cand le faci simtind ca ele fac parte din sufletul tau…

1. oceanograful Says:
   Septembrie 29th, 2008 at 9:51 am

   daca te gandesti de unde ai plecat…

2. Vania Says:
   Septembrie 30th, 2008 at 8:11 am

   Eu trăiesc într-o lume aproape perfectă (drept că-i doar în mintea mea)…