Lectură plăcută să aveţi!

Eu sunt. Om, femeie, fiinţă raţională dar total haotică uneori. Mă strădui să fiu sus, să urc niveluri, să depăşesc bariere dar nu reuşesc mereu. Câteodată mi se înfundă. Câteodată nu pot merge mai departe. Uneori nu am direcţie şi atunci, spre deosebire de acţiunile mele trecute din care am învăţat, ştiu că am nevoie să mă opresc. Poate sunt prea obosită fizic, poate cineva m-a tulburat spunându-mi ceva, poate o etichetă pusă m-a destabilizat, poate am văzut o chestie care mi-a rupt ritmul, poate eu singură m-am încâlcit în propriile mele acţiuni. Aşa s-a întâmplat acum. Nu pot, nu ştiu, nu vreau să merg mai departe. Dar nici să stau nu pot, nu ştiu, nu vreau. Mie nu-mi trece de la sine. Am nevoie de lecţii.

Iau cartea în ghiozdan, apa mereu la mine, cafeaua în sticluţă şi ţigările. Care ţigări mai sunt… doar una. Aşa că o să merg să-mi cumpăr un pachet nou deci adaug şi portofelul. De telefon nu am nevoie. Nu vreau să mă caute nimeni, nu mă interesează prea multe despre nimic. Pentru că am nevoie de mine. Trebuie să mă ascult. Cobor afară cu ochelarii de soare pe ochi, mă-ndrept spre magazin. E duminică şi mulţi ciudaţi întâlnesc. Ignor, n-am timp de alţii. Nu vreau să-aud poveşti, păţanii, întâmplări. Vreau doar ţigări şi să citesc. El, intră înaintea mea în magazin, târâindu-şi picioarele. Şi-un baston. Miroase îngrozitor dar eu nu am o problemă cu asta. Ştiu sigur însă că patroana magazinului ce ne serveşte, are. Am un deja-vu. Ea înjurându-l dar servindu-l, el înjurând-o dar plătindu-i. Am mai trăit o dată, chiar de două ori povestea asta. Ştiu că are o mare problemă cu ei însă şi ei cu ea. Refuz să am o reacţie, orice fel de reacţie, pentru că azi nu mă pot ajuta pe mine, darmite pe el. Iar ea are dreptatea ei. Acum tot magazinul pute. Îmi cer ţigările şi vreau să ies cât mai rapid, nu pentru că mă deranjează mirosul, ci pentru că ştiu că ea, acum, o să mă facă părtaşă la întâmplare şi eu n-am chef. Scoate un spray şi împrăştie pufuri spunându-mi:
– Îl ţin special pentru EI. Eu zâmbesc.
Deşi a stat câteva secunde bune cu mâna pe buton, nu simt nimic. Mă gândesc că poate nu a ales spray-ul potrivit. Dar n-am starea necesară să fac o glumă proastă, gen: ‘Să vă aduc eu un parfum de cameră mai eficient? Că am acasă vreo 3.’ Nu-mi pare nici mie hilar dar nici nu găsesc ceva mai bun. Mai bine tac. N-am nici chef să mă supăr cu ea. Câteodată are fructe bune, proaspete şi uite, da, ţigări. Vreau doar să ies. Şi am ieşit.

Am mers în parc. Bancă la soare, să-mi pot păstra ochelarii de soare pe ochi. Am fumat o ţigară şi m-am uitat în jur. În stânga, ei îşi ‘încurajează’ copilul: ‘Mircea, nu acolo. Mircea, nu lua aia, caca. Mircea, nu alerga prea tare. Mircea, hai să strângem mingiile din iarbă. Mircea, ai grijă, vine tramvaiul.’ Nu-i treaba mea, atâta ştiu ei, atâta pot. Ignor. În dreapta, ei scuipă seminţele pe jos. Nu-i treaba mea, azi nu fac educaţie. În faţa mea, el îşi ia pe sus copilul, urlând. Trece pe lângă mine, se uită insistent şi-i zice: ‘Uite, râde fata de tine că plângi!’ Rămân paf! Nu râd, man! Nu râd, deloc. Felicitări, tocmai i-ai zis copilului tău un mare bullshit. Nu râd deloc. Ezit. Refuz să fug după ei şi să-i spun asta: ‘Nu-i treaba mea. Nu, nu râdeam şi nu mă fă complice in neputinţa ta.’ Mă gândesc că dacă nu eram eu, at fi putut să fie bătrâna de lângă mine. Pe cineva tot găsea ‘să râdă’ de problema propriului său copil. În fine, nu-i treaba mea. Măcar sunt ‘fată’. Asta e singura parte bună, dacă poate fi vreo parte bună. Iar un altul îşi plimbă cu super mare relaxare băieţelul de mână, prin iarbă. Sunt liniştiţi amândoi. Nici măcar nu-şi vorbesc, doar se plimbă de mână. Mă liniştesc şi eu. Îmi scot cartea şi citesc. 101 de poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi. Nu mai aud nimic din jurul meu pentru că nu-mi mai pasă. Eu, cartea şi insectele.

Se ţipă la sora lui Mircea. Ceva a făcut greşit că-i maică-sa scoasă din minţi. Nu-i treaba mea, nu-i treaba mea, nu-i fucking treaba mea. E doar o haină ce a căzut pe jos, se spală. Nu-i treaba mea. E bine că pleacă totuşi, va fi mai linişte. Cu coada ochiului, îl văd cu bastonul şi târâindu-şi picioarele. Pfiu. Ştiu sută-n sută c-o să se oprească doar la mine. Deşi suntem mulţi pe bănci. Ştiu. Intuiţie de vărsător. Am ochelarii pe nas şi citesc. Poate că nu o să ies în evidenţă.
– Lectură plăcută să aveţi!
Ezit câteva secunde, ridic privirea şi zâmbesc. 🙂
– Cam miros urât, nu-i aşa?
Am capul în jos şi alte 4-5 secunde nu rostesc nimic. Mi-am ridicat ochelarii de soare de pe ochi, adio protectţie, i-am sprijinit pe cap şi am zâmbit:
– Cam da, sincer.
– Aşa e. Eu aş vrea să-mi cumpăr un săpun dar nu am încă de ajuns. Mi-ar mai trebui un leu şi jumătate. Întinde pumnul plin cu monede.  Vreau să mă duc la azil deseară, pe Brâncoveanu, şi de asta zic că mi-aş cumpăra un săpun.
5 lei. Ce bine că mi-am luat portofelul la mine.
– Ooo, ce fain. Mulţumesc, bodaproste. Mâncare am, că am primit, am măturat azi pe la unii şi mi-au dat. Mâncare bună, carne, nu prostii. Am şi langoş. Da’ n-am pâine şi n-aveam săpun. Acum o să am, că vreau să mă spăl deseară la azil. Şi ştiţi ce nu mai am? Nu am asigurare, asta e rău. Că nu am nicio pensie şi nu mă primesc ăştia la spital. Dar eu mă duc mâine oricum. Că-i luni. Mă duc ştiţi unde? La dermato-venerice. O doamneee, nu vă speriaţi că nu am nicio boală venerică, doamne fereşte, nu. M-a ferit dumnezeu şi de boli venerice şi de păduchi. N-am păduchi. Am nişte chestii pe picior, cum să vă zic. Urâte. Se fac aşa…
– Se duce pielea.
– Aşa. ca nişte bubiţe. Cum să vă zic?! Ca râia. Da’ nu-i nimic, că-s hotărât. Azi mă spăl, că ştiu că miros urât şi mâine dimineaţă cu mine la dermato-venerice. Că acum pot să-mi iau săpun. Ştiţi ce?! Eu miros aşa de urât că tot adun chiştoace de pe jos. De asta. Acuma… (observând pachetul meu gol în care scrumasem) eu nu pot să vă mai cer şi ţigări că nu se cade. Destul mi-aţi dat. Iar ţigările sunt foarte scumpe. 13-15 lei pachetul. Nu, nu că eu aşa nu-s prost crescut. Ştiu că nu se face.
Îi întind două ţigări. Eu dau foarte rar mai mult de o singură ţigară cuiva, oricui.
– Vă dau şi foc, vreţi să fumaţi?
Râde cu poftă.
– Dragă domniţă, apăi de atâta nu sunt eu în stare?! Să fac bani de o brichetă?! Că pe aia mi-o permit. De ţigări nu am bani, că sunt scumpe rău. De aia adun de pe jos chiştoacele şi de aia miros urât. Da’ acum gata, mă spăl deseară la azil. Am lucrat şi eu la viaţa mea. Am fost paznic, la fabrica X. Păi nu intra nimeni fără să ştiu. Tot ştiam. Nimic nu era fără să treacă pe la mine. Pe atunci fumam doar kent. Ei nah, aşa era, eram şi eu cineva. Nu oricine trecea de mine.
– Şi cum aţi ajuns aici?
– Cum, cum? N-aţi auzit? Păi fabrica s-a desfiinţat. De asta.
– Am înţeles. Gândesc că e dibace domnul, a ocolit finuţ răspunsul.
– Dar unde staţi?
– Aici în parc. Vin în fiecare zi. Că la azil doar dormi, pe tramvai te dă jos la prima, pe centru iau amenzi. Râde cu poftă. Râd şi eu. Aşa e. Păi eu am bani să plătesc amenzile?! Te ţine până la 10 noaptea la secţia de comunitari şi apoi îţi dă drumul. La spital nu pot, că nu-s locuri. Vă daţi seama. E greu pentru voi, oamenii sănătoşi la spital să fie locuri, darmite pentru mine care vedeţi, eu şi miros.
– Dar aţi avut familie, aveţi familie?
– Să vă zic aşa, da. Am doi băieţi mari. Unu-n Spania, unu-n Italia. Ce să mint?! Primii doi ani, m-au ajutat. Trimiteau pachete uite aşa de mari în ţară, cu de toate. Aveau mare grijă de mine. Că eu nu aveam pensie, nu aveam de unde.
– Şi ce s-a întâmplat?
– Asta. Că s-or fi săturat şi ei să-mi dea. Nu mai au de unde. Sau poate nu mai vor. Nu mă mai caută şi nici eu nu pot să-i caut pe ei. Că nu am bani să-mi cumpăr telefon. E scump un telefon, eu abia am adunat de-un săpun acum. Râde. Sunteţi studentă?
– Nu, nu sunt. Zâmbesc. Aşa cum el dibace a ocolit răspunsuri, aşa şi eu şireată, nu mai zic nimic.
– Am înţeles. Pentru cultură generală.
– Exaaact.
– Ştiu, ştiu că nici eu nu sunt vreun prost. Am şcoală. Am făcut trei ani de profesională la liceul de chimie. Citeam şi eu. Dar staţi, am fost şi la concurs, am fost la Ştii şi câştigi!
– Pe bune? Foarte tare!
– Pe bune, pe bune. Şi încă de câte ori. Am şi eu cultură generală. Ştiu să scriu, să citesc. Uite, mă descurc bine să vorbesc. Am avut de toate. Doar noroc nu am avut. Dar am acum ţigări şi bani de săpun. Nu vă mai reţin, vă las cu lectura plăcută în continuare.
– Mulţumesc frumos! Toate bunele fie cu d-voastră. Sănătate!
– Asta e, da! Sănătate, că-i mai bună decât toate. V-am zis că mă descurc la cultură generală.
– Aşa-i, aşa-i. Râdem.
– Primesc multe de la oameni, pe stradă. Primesc multă mâncare. Oamenii nu prea dau bani, să ştiţi. Şi muncesc pentru mâncare că nu mii aşa de greu. Mai mătur, mai fac ce pot. Că eu cu picioarele astea, ştiţi cum e. Dar vă zic sincer. Cea mai mare bucurie, e… când îi primesc pe ăştia. Şi mi-aţi dat mulţi. Azi am avut mare noroc. Îşi strânge în pumn bancnota şi îşi sărută pumnul. Sănătate, sănătate. Merg să mă spăl. Continuaţi cu lectura plăcută!

Mi-am aprins o ţigară şi m-am gândit. Minunat! Absolut minunat. 🙂 E zilnic în parc. Am zâmbit. Am inchis cartea. Am plecat, continuând să zâmbesc. Acum ştiu. Am ajuns acasă, am scris aici, totul proaspăt în minte. 🙂 Lectură plăcută şi vouă! Sănătate şi noroc!

7 Comments on “Lectură plăcută să aveţi!

  1. Na ca pana la urma pe langa lectura placuta ai avut si o conversatie placuta. Gen. 🙂

  2. în lumea noastră lăsăm să intre doar pe cine vrem noi …
    … dar nu putem nicicum fugi din lumea largă …

  3. Ai lipici zic…mai cunosc eu pe cineva…insa parca atunci cand mi se intampla realizez ca am mai primit ceva lectie de la viata care trebuia sa fie servita…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *