Bine aţi venit, copii!

Visits: 76

Un nou 15 septembrie, un nou început. Pentru mine întotdeauna 15 septembrie înseamnă renaştere. Renasc din letargia care mă cuprinde peste vară, renasc pentru Ei, pentru copiii mei. Sunt nevoită să mă precipit, sunt nevoită să aranjez, sunt nevoită să improvizez, sunt nevoită să pun la cale o surpriză de proporţii maiestuoase, pentru că în fiecare an trebuie mai mult şi mai impresionant decât anul anterior; pentru că şi ei sunt mai mari, mai severi, mai greu de impresionat, mai maturi aşa că lovitura mea trebuie să-i lase paf! Şi reuşeşc de fiecare dată să strâng ‘uau’-uri, emoţii, bucurie, veselie. Tot ce strâng de la ei se traduce în energie pentru mine, implicit pentru cei din jurul meu.

Am făcut toată săptămâna trecută curăţenie, am mutat, am rearanjat, am lipit, am colorat, am aruncat, am sortat, am suspendat, am făcut clasa să strălucească. Apoi, am hotărât să nu mai chem părinţi în ajutor deoarece mă pot descurca doar cu Mihai şi colega mea, am vrut să fie surpriza totală. În data de 14 septembrie, sacrificând ziua lui Mihai, am ornat clasa mai ceva ca la nuntă. Eu iubesc culorile, culori peste tot, multicolor până la epuizare. Şi… seara, pregătirea mea psihologică ‘Sunt prea bine pregătită să am emoţii că nu va fi un 15 septembrie demenţial!’ Trezirea la ora 6! Fumat pe grabă, machiat uşor tremurat, haine ce nu mă mai încap ca urmare a leneviei din vară, o plasă cu flacoane goale de care fetele se bucură teribil, sub umbrelă mers mult prea rapid, nepăsare că mă stropesc pe pantaloni, vreau doar să ajung să fumez o ţigară înainte să intru la clasă, o să mă liniştească…

E ora 8. Începe zumzăială pe holuri. Educatoare mai mult sau mai puţin aranjate, mai mult sau mai puţin bucuroase, mai mult sau mai puţin relaxate… Am trei fetiţe care au sosit deja… sunt clientele pe care le-am văzut şi vineri deci dorul este mai puţin apăsător. ‘Uau! Ce frumos ai aranjat! Cred că ai muncit pe rupte!’ spune Livi plină de încântare. Mă bucur, sigur că mă bucur, le fac nişte poze. Stau puţin cu ele de poveşti, trag ocheadă pe hol, mulţi părinţi îşi grăbesc copiii să dea flori educatoarelor. Zâmbete, mulţumiri, lacrimi- pentru că cei mici plâng- nu vor să plece mămicile lor. Ai mei sunt mari, nu mai plâng dar aşa au plâns şi acum doi ani, erau atât de neajutoraţi… Mai fac nişte poze la clasă. Cum am putut să o împopoţonez aşa?! E mai ceva decât la nuntă că un botez cu siguranţă nu e aşa dichisit…

E 8 şi 10 şi sunt tot eu cu fetele mele. Aş fuma o ţigară dar trebuie să vină şi ai mei… Ce fac? ‘Fetele, mă duc să fac poze la alte grupe.’ ‘Bine, Rebeee!’ la unison. Intru prin clase şi văd că nimeni nu şi-a dat atâta osteneală să facă pe cât am făcut eu. Dar e o mare diferenţă între mine şi ele, ele au clasa plină de flori şi de copii. Eu nu am copii, oare unde sunt ai mei că e deja şi 20??? Eu am tone de baloane, eu am prăjituri, eu am coifuri, eu am trompete, eu am ochelari, eu am pahare colorate, eu am coifuri, eu am spray verde de păr, eu am… îmi simt lacrimile în gât, am un nod oribil. EU AM DE TOATE DAR NU AM COPIII MEI!!! Simt cum mă ia invidia, simt cum le urăsc florile alea nasoale pe care nici măcar nu au apucat să le aşeze în vază. Ce-mi bat capul, mie de fapt nici măcar nu-mi plac florile… fac poze, zâmbesc… plec, mă uit în oglindă, sunt raţională, sunt raţională. N-o să mă comport imatur şi n-o să fac o scenă. Pot îndura umilinţa asta cu zâmbetul de buze. Am crezut că suntem o echipă, am crezut că ne e dor unii de alţii dar nu-i nimic… Îmi amintesc că am rugat-o pe mama Liviei să-i aducă tortul de ziua ei, astăzi. I-am spus că or să vină colegii ei, poate că nu trebuia să ofer garanţii, poate nu e aşa cum am presupus. Nu-i nimic, o să mâncăm noi patru un tort! Care e problema? Încerc să coc un plan de răzbunare anti-părinţi dar nu mai am putere; pot, pot, pot îndura o înfrângere. Prima mea înfrângere, primul meu eşec! Mă întorc în clasă, suntem tot noi patru… ‘Unde sunt colegii noştri?’ Mă stăpânesc, zâmbesc ‘sunt pe drum!’ ‘Dar vine azi şi Mihai? Şi Ovi? Şi… ‘Desigur, vin toţi. Cum or să lipsească de la petrecerea de bine aţi venit?’ ‘Sau de la ziua mea’ zice Livi. ‘Clar, n-aucum, n-au cum!’ E ora 8 jumătate, holul e plin de părinţi, copiii se împing, se bucură să se revadă, nu-mi pasă de ei, închid uşa clasei şi stau cu fetele mele la poveşti. ‘Heeeeiiii, uite a venit Clau! Uau! Florile sunt pentru mine???’ ‘Heiiii, Rareş, ce mare a crescut!’ ‘Dar pe cine văd eu aici…’ Se adună încet, încet şmecherii mei. Mai frumoşi, mai înalţi, mai ruşinoşi, mai emoţionaţi, mai serioşi, mai… Doamne ce dor mi-a fost de ei! Nu-mi mai încap în piele de fericire. Mi-au venit aproape toţi. Cei care n-au venit sigur au o explicaţie dar sunt aproape toţi, ca în zilele bune! Băieţii serioşi şi emoţionaţi, fetele lipicioase şi prinţesici, sunt în roz, ca întotdeauna. Sunt eu cu ei şi multe baloane!!! Uitasem că dragii mei apar întotdeauna în jurul orei 8 jumătate, ce toantă şi naivă sunt, cum aş fi putut să mă îndoiesc că părinţii mei ar putea să-mi facă una ca asta? Cum am putut crede că aş petrece un început dezolant? Cum m-am lăsat păcălită de ploaie să cred că ziua nu va fi reuşită? Cum am putut să fiu aşa invidioasă pe nişte flori care oricum nu-mi plac? Cum am crezut că lor nu le-a fost dor? Cum? Cum? Cum? Bine că a trecut, bine că suntem toţi pe aici… ca întotdeauna…

Ce a urmat după? O nebunie, o distracţie, o petrecere pe gustul nostru. Mâncare, suc, caramele, trompete, şerveţele, farfurioare, ochelari, coifuri, baloane, muzica dată la maxim, pupături, îmbrăţişări, poveşti. Niciun conflict, nicio lacrimă, nicio supărare, niciun neajuns. Multă, multă voie bună! Şi flori… Şi râsete neprefăcute… Şi poze… Şi ‘ce dor ne-a fost unii de alţii’... Şi poate totuşi nişte lacrimi, ale mele, de fericire… Toţi banii din lume n-or să poată cumpăra ceea ce simt eu alături de copiii ăştia! Niciun umbră nu poate ştirbi sentimentele mele pentru ei, nicio altă slujbă pe care aş putea şi probabil că o s-o am n-o să mai îmi aducă vreodată atâta puritate, sinceritate, seninătate, bucurie… pentru că fericirea vine din lucrurile mărunte şi ei sunt mărunţei deci eu plesnesc de fericire. Aşa cum le zic şi lor tot timpul ‘Doamne, da ce-i cu atâta iubire pe aici? Ia terminaţi că vă iau eu la îmbrăţişeală’.’

E doar o zi la lucru… Spor la lucru, tutulol! 😉

10 Comments on “Bine aţi venit, copii!

  1. 1.Tu ori ma faci sa rid ori sa pling,doar nepasatoare nu pot ramine.Gee…fato!!!
    2.Bun,in sfirsit esti si tu la lucru,sa imi mai treaca invidia.SI TOTUSI…sa ai servici unde sa te si duci cu atita placere…!!!???Unde ai fost cind aveam eu copil de gradi???Ha,tot la gradi probabil,ha.
    3.Iar trebuie sa te laud ?!..eiii,cam mult te laud si nu e o trasatura de a mea….dar ce simti tu ptr.copii TAI e ceva aparte,sper ca parintii sa aprecieze,sau, parca vad ca o sa-mi raspunzi ca zimbetul copiilor ti-e cea mai mare rasplata.
    Sa-ti deie D-zeu un an scolar deosibit,nemaipomenit…meriti.

  2. Cine isi poate dori un inceput mai frumos decat asta?!De ar sti ei ca trebuie savurata fiecare clipa pentru ca peste cativa ani nimeni nu o sa-i mai astepte cu sufletul la gura sa ajunga la scoala,liceu,facultate…si job…ce sa mai spun de job. Si totusi sunt convinsa ca au trait acele clipe din plin. Ce imi plac povestile astea. Ma inveselesc si pe mine! Mama a venit acasa incantata ca e diriginta la clasa a 5-a. De cativa ani a fost doar la liceu si nu-i vine sa creada cat pot fi de mici si draguti in uniformele lor. Are 25 de baietei, toti fotbalisti!Abia astept sa merg sa-i vizitez.
    Bafta in continuare, sa te bucuri de micutii tai 😀

  3. @Sveti: Măcar stârnesc extremele, asta e bine, că eu de obicei văd alb sau negru, nu-l înţeleg pe gri. Începi să mă cunoşti, cred că mă citeşti prea des, de aia. 😀 Să ai grijă că Rebe crează dependenţă şi ca orice exces dăunează. 🙂 Acum serios, copiii ăştia e clar că înseamnă enorm pentru mine… Nu ştiu, şi generaţia trecută mi-a fost dragă dar parcă nu chiar aşa. Cine ştie, fie sunt dăruită pentru munca cu copiii, fie mi s-a pus pata pe ăştia.

    @Numaplictisi: Au trăit, au trăit! Erau în extaz! Adevărul este că ceea ce trăiesc eu la servici ar trebui să simtă toată lumea, tot ceea ce fac să fie cu drag făcut însă diferenţa dintre copii şi adulţi este de la cer la pământ, de parcă şi adulţii n-ar fi fost la rândul lor copii. Adulţii sunt vulnerabili, sunt mereu în gardă, sunt suspicioşi, invidioşi pe când copiii nu simt asta, ca atare vin cu drag şi inimi deschise, ca atare şi eu am preluat de la ei atâtea pentru care trebuie să le mulţumesc. Baftă mamei tale cu fotbaliştii! 🙂

    @Tomata: Da, e frumos! Te şi invit dacă doreşti să vii într-o zi. Poate am şi eu darul vorbirii dar nu exagerez cu nimic când spun că lucrurile astea chiar se întâmplă. Nu ştiu cât timp voi mai rămâne şi eu printre ei dar cât timp mai sunt vreau să profit din plin de tot. Şi eu am avut ocazia să plec de nenumărate ori pe bani mai mulţi şi funcţii înalte şi totuşi ceva m-a oprit, nu ştiu repet cât îmi voi mai dori să fiu aici dar atât cât timp sunt EU printre ei, aşa- cu bune şi cu rele- nu prea am motive să renunţ la tot ceea ce deocamdată am. 🙂

  4. Super inceputul de an la omuletii tai. Se pare ca Livi este copilul tau de suflet. Cu siguranta omuletii vor tine minte clipele acestea.Va fi mai greu ptr invatatoare,o vor compara cu tine si…
    Dupa cum vezi am inceput sa mai “rasfoiesc” articolele de pe blog. SUCCES!

  5. Ştefan: Da, mi-am amintit de o fază, copiii intră în clasa întâi şi d-na învăţătoare, la vreo 40 plus, simte nevoia să ţină un discurs menit să o pună într-o lumină îngăduitoare: ‘Eu ştiu că voi veniţi de la grădiniţă unde doamnele voastre educatoare erau tinere şi frumoase, eu sunt mai bătrână şi mai urâtă…’ la care unul dintre copii pe un ton clar, ferm şi răspicat sparge liniştea: ‘CHIAR CĂ!!!’
    Succes cu citirea articolelor! 🙂

  6. Am omis un detaliu…esential:Mihai.Cu siguranta ca invatatoarea nu a avut sprijin de nadejde. Hmmm,legat de varsta…probabil ca PLUS mult era varsta.Se spune ca femeile la 40 sunt in “floarea varstei” ;-)Articolele le iau pe rand, incet dar sigur.O seara placuta tie si lui Mihai.

  7. Ştefan: Da, Mihai este factorul declanşator al existenţei acestui blog, datorită şi mulţumită lui eu pot scrie aici. Despre învăţătoare aş zice că a căutat-o cu lumânarea, niciodată dar niciodată să nu adresezi unui copil o întrebare la care nu eşti pregătit să primeşti răspuns complet sincer şi neşlefuit! 😀
    Mulţumim de urări!