Ca apa pentru ciocolata, Laura Esquivel

Ca apa pentru ciocolataCartea: De foarte mult timp nu m-am mai relaxat atât de tare cu o carte. Ca de obicei, recenzia de pe copertă nu avea mare lucru de spus, de fapt, nu ştiu de ce mă mai mir pentru că nu este prima dată când recenziile de pe coperta cărţilor din Raftul întâi, Humanitas, nu zic mai nimic sau… şi mai distractiv, zic aiurea. Am început cartea cu gândul că este o carte uşoară şi o s-o termin repede. De citit, adevărat, am citit-o rapid, însă, nu a fost lectură uşoară.

Romanul a cunoscut un real succes, vânzându-se în peste 4.5 milioane exemplare şi beneficiind de ecranizare. Ideea în sine este captivantă şi originală. Fiecare capitol reprezintă o lună a anului, această temporizare nefiind legată de acţiunile desfăşurate. Începe cu ianuarie, se finalizează, aşa cum ar fi şi firesc, cu decembrie. Fiecare lună a anului prezintă câte o reţetă; ingredientele sunt enumerate la începutul capitolului, urmând ca acţiunea propriu-zisă să se combine cu modalitatea de preparare a reţetei. Acestea variază, pot fi Prepeliţe pe petale de trandafiri, pot fi Tarte de Crăciun. Dar toate sunt gătite cu pasiune şi lacrimi, dacă nu chiar suferinţă. Pentru gospodinele pasionate dar mai ales pentru gurmanzi, reţetele pot fi puse în practică, ingredientele sunt accesibile. Va lipsi evident savoarea dată de amplitudinea evenimentelor romanului, de suferinţa personajelor însă cu siguranţă va ieşi o masă pe cinste.

Firul poveştii surprinde un obicei şocant, intrigant, stupid, nejustificat (cum vreţi să-i spuneţi) al unor familii din Mexic: fiica cea mică nu se poate căsători sau avea cel puţin o viaţă proprie deoarece îi este ursit să aibă grijă de mama sa până la moartea acesteia. Frustrant, enervant, părtinitor încă de la primele rânduri. Tita, fiica cea mică a unei familii mexicane, se află în această situaţie ingrată şi evident, pentru un curs intrigant al epicului, se va amoreza de un tânăr, Pedro. Acesta, în încercarea de a-i fi cumva aproape iubitei sale năpăstuite, se însoară cu sora ei, Rosaura. Ochiul ager şi intuiţia Mamei Elena nu pot fi însă înşelate, aşa că, orice contact între cei doi este îndeaproape supravegheat. În poveste sunt implicate şi cele două surori, Rosaura, sacrificata, privată de tainele căsătoriei pentru că ea intră într-un joc din care nu poate ieşi învingătoare şi Gertrudis, rebela, cea care nu îndură militaria şi despotismul Mamei Elena şi fuge de acasă. Personal, cred că acesta este singurul personaj care va ieşi victorios până la final. Există ceva fatidic şi dramatic în istoria şi evoluţia fiecărui personaj. Există elemente de poveste, de basm, de fabulaţie în fiecare capitol, culminând cu ultimele două în care fantasticul abundă. Probabil asta este fascinţia întregii poveşti. Spuneam despre carte că este „pentru gospodine” dar în sensul bun… are ceva de telenovelă dar incită în acelaşi timp… te pune pe gânduri.

În primă fază a fost şocant pentru mine să vizualizez cu ochii minţii elemente de basm, în condiţiile în care m-am obişnuit cu romanele poate nu realiste dar pragmatice. După care am trepidat în aşteptarea îmbinării dramei trăite de personaje, dramă susceptibilă de a fi reală, cu o poveste… şi toate într-o reţetă delicioasă, cu gura făcută pungă.

Dramatismul şi servilismul fiecăruia dintre personaje vă invit să-l descoperiţi, ar fi păcat să stric savoarea romanului cu un rezumat. Pe tot parcursul lecturii am simţit frustrare… am simţit dorinţa de a mă ridica din pat şi de a găti vreuna din reţetele prezentate… am simţit lacrimi în ochi imaginându-mi tot absurdul situaţiei… am simţit relaxare… am simţit că mă pierd în fantastic… am simţit uşurarea finală… fiecare personaj şi-a reglat conturile cu sine dar şi cu cei din jur. Îmi plac teribil finalurile clare, când autorul cărţii face el dreptate între personaje, nici nu mai contează dacă sunt finaluri fericite sau nu. Iar finalul ar putea fi „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” dar asta decide fiecare.

Filmul: Va urma…