Caderea în fântână

RochitaMi-a venit cheful să vă povestesc de pruncia mea. Am iniţiat o categorie nouă pentru asta, am intitulat-o Povestiri din copilărie, asta ca să nu-l plagiez pe Creangă. Am mult prea multe de povestit, poate interesant, poate nu. O fac mai mult pentru mine, va fi un soi de jurnal pe care nu l-am ţinut niciodată. Jurnalul copilăriei mele.

Astăzi încep cu o povestire puţin mai… serioasă. Am un motiv anume, mi-am găsit o rochiţă de când aveam trei ani jumătate. E pitică, pitică. Povestea rochiţei pe scurt ar fi ‘cu ea am căzut în fântână’. Ca să nu vă introduc în subiect prea… dintr-o dată (!) o iau cătinel cu începuturile identificării sarcasmului meu.

Începuturile copilăriei mele: nu am vorbit aproape deloc până la doi ani jumate. Aproape deloc semnificând că bolboreseam un soi de ‘papa, caca’ dar cam atât. Îngrijorare mare în familie că e mută fata. Merge mami cu mine la doctor, acesta o linişteşte că unii copii îşi dau drumul mai greu, că bla bla bla. Eu sunt unul dintre ei, dintre copiii ăia muţi!!! Plânsete, văicăreli. Biata fată o să fie mută… Într-o zi, asta o ştiu de la mami şi nu o suspectez că ar minţi sau exagera, stând cu mami pe-acasă, iaca o voce din mine zice clar, tare şi răspicat (presupun cu eventualele cuvinte peltice, dar nu asta e ideea): ‘Dani, adu-mi te rog un pahar cu apă.’ Îmi povestea mami despre groaza de pe faţa ei, despre tremuratul picioarelor, despre răsuflarea tăiată… Mă amuză teribil povestea asta conform căreia eu am plesnit-o direct. Apare şi taică-miu acasă într-un final:
– Vezi la fiică-ta! Du-te întreab-o ceva.
– Da… las’ că-s sătul de nevorbitul ei.
– Hai, întreab-o ceva… mami iscusită.
Nu mai contează ce anume a întrebat sau ce i-am răspuns. Ce faţă o fi făcut ditamai omocu’ să asiste la valul limbuţiei fiicei adorate. Cred că n-a fost foarte distractiv. 🙂

De altfel, el a fost şi o victimă directă a umorului meu macabru, umor de copil de trei ani. Mă ia într-o zi pe genunchi aşa drăgăstos şi pentru că el este ungur a considerat că este important să contribui şi eu, prin asimilarea moştenirii lingvistice pe cale paternă, la sporirea numărului vorbitorilor de limbă maghiară întru exasperarea locuitorilor acestei ţării. Îmi zice una, alta, eu nu mai ştiu precis, cert este că am alergat într-un suflet la mami şi pe nerăsuflate i-am prezentat situaţia: ‘Mami hai repede că tati prinde posturi străine!’ Nu mai are rost să vă spun că din momentul ăla a refuzat vreodată în existenţa noastră să mai vorbească ceva cu mine în ungureşte. Nu pricep ce s-a umflat aşa de tare că doar n-a fost cu intenţie…

Eu plecasem de fapt de la fântână. Doamne ce-mi mai place şi mie vorbărela! Aveam trei ani şi ne jucam în curte de-a baba oarba. Eram trei sau patru fete, ele mai mari decât mine. În curte aveam o fântână pe care nu o foloseam, gura ei situată puţin deasupra pământului, acoperită cu un placaj, placaj ros şi îmbibat, de la ploaie. Una dintre fetiţe a pus un picior pe o margine şi a sărit pe cealaltă a fântânii, eu am încercat să fac la fel însă am calculat că şi dacă pun pe mijloc ‘ce poa’ să se-ntâmple’?! Îl aveam şi pe Moatzi în braţe, ursuleţul, nu ştiu însă cum l-am pierdut în picaj. Aţi priceput, da?! Am pus piciorul pe mijlocul placajului şi m-am tot dus în adânc. Apa avea o adâncime de 3-4 metri. Există o superstiţie sau o realitate, nu ştiu ce e, conform căreia apa te duce de trei ori la scufund şi a treia oară nu te mai scoate. Îmi amintesc referitor la asta că prima dată m-am dus la scufund imediat ce am căzut, a doua oară exact când mi-au aruncat scara, scară evident mult mai scurtă şi care ajuta la nimic. Cert este că îmi amintesc destul de clar că am intrat în contact cu broscuţele, erau câteva, nu foarte multe, am pălăvrăgit mai multe dar mi-a rămas în cap: ‘Să asculţi întotdeauna pe mami şi pe tati’. La modul serios, îmi amintesc cum stăteau aplecaţi deasupra fântânii şi îmi spuneau să dau din mâini şi din picioare. Dar cine m-a salvat, vă întrebaţi. Beţivanul satului care, în mod total întâmplător, era treaz trezuţ. Era zidar de meserie. A coborât sprijinindu-se în mâini şi în picioare pe pereţii fântânii şi m-a scos de păr; acum poate părea dureros dar credeţi-mă că nu am simţit mare lucru. Mă bucuram teribil că am ieşit, nu pricepeam de ce mami mă pune să cânt cântece şi să zic poezii, eu îi povesteam de broscuţe, lumea îşi pocnea ceafa cu podul palmei… agitaţie, nebunie… am scăpat, am fost salvată!

RochitaNu mi s-a părut niciodată puţin lucru, am ştiut tot timpul că sunt o binecuvântată. Nu ştiu nimic despre salvatorul meu deşi mi-aş dori teribil să-i mulţumesc acum, crescută, mare şi frumoasă, personal. Nu pricep care erau şansele ca el să nu fi fost sub aburii alcoolului sau poate s-a trezit instantaneu când mi-a văzut faţa disperată în adânc. Am priceput abia acum de ce mă întreba mami de cântecele şi de unde disperarea ei când eu insistam, cu voioşie, despre broscuţele mele. Am priceput că Cineva acolo sus chiar a avut grijă să trăiesc! Îţi mulţumesc, Salvatorule, oriunde te-ai afla!

11 Comments on “Caderea în fântână

  1. Lui Dumnezeu i-a placut de tine si l-a trimis pe betivul satului sa te salveze! Iar mama ta a pastrat ca un talisman aceasta rochita.
    Eu am patit ceva mai putin groaznic decat tine, cam la aceeasi varsta, dar mi-a ramas adanc infipta in memorie intamplarea. Eu am alunecat intr-o groapa sapata in fata blocului pentru niste conducte. Imi cazuse mingea mea preferata acolo si am vrut sa o scot. Cred ca groapa avea vreo doi metri, dar eu fiind mica, mi se parea ca e cat trei etaje de bloc. Oricum am stat ceva acolo, bineinteles plangand, fiindca nici unul din copii n-avea cum sa ma scoata. Iar pana a venit un vecin si tata…

  2. Cred că, săptămâna viitoare, scot ceva din istoria cu fântâna. De la sine înţeles că vei pătrunde în alte lumi, unde vor urma felurite peripeţii.
    În minte, scriu toată ziua, dar nu ştiu ce blocaju’ naibii am de nu-mi vine să finalizez!

  3. @Simona: Cred că m-a iubit. 🙂 O chestie foarte ciudată, niciodată până acum nu am realizat gravitatea situaţiei, ori de câte ori povesteam întâmplarea mi se părea că e o poveste cu final fericit, o poveste pe care eu am trăit-o. Abia alaltăieri, când am scris-o, am realizat cât de grav ar putut fi…
    Întâmplări de genul ăsta ne marchează mult mai tare decât am crede. Nu vreau să ştiu ce era în sufletul părinţilor noştri. Bine că finalul a fost fericit, de ambele părţi.

    @Vania: Nici nu mă aşteptam la altceva. Abia aştept! Treci peste blocajul ăsta că oamenii au nevoie de poveştile tale.

  4. Rebecca, apropo de „vorbareala”:
    pentru unii, vinul duce la betie,
    pentru altii, a lor vorbarie!
    Stai linistita, ca ma stiu pe mine! O mostenesc pe bunica mea…

  5. Mi-am dorit si eu sa ofer alor mei cateva pagini despre copilaria noastra, a celor 7 frati, care suntem la parinti. Cand am publicat carticica, au fost dispute in legatura cu spatiul alocat fiecaruia in scriere.

  6. @Mia: Foarte frumos gestul! Imi inchipui cata energie avea copilaria ta, frumos! N-am inteles, cine a provocat discutiile, ‘razgaiatii frati’ care doreau sa fie fiecare in centrul atentiei tale sau la editura? Cinste tie, oricum!

  7. mai mult, cumnatele si cumnatii,au avut de facut observatii, care nu si-au regasit consortii/consoartele, in cartea mea, pe primul loc, intentia mea fiind de-a scoate in relief ce m-a impresiont pe mine mai mult din copilaria fiecaruia.

  8. Mia: Mă aşteptam oarecum la răspunsul ăsta. Mă gândeam, oare şi Creangă a primit reproşuri de la fraţii săi că a povestit mai mult de Smărăndiţa decât de ei în Amintiri?! Sper că ai fost destul de matură să nu o iei decât ca pe un compliment din partea lor. 🙂

  9. stii ce, rebecca? Mi-au promis ca se apuca de scris si nemultumitii, asa ca e un castig, nu? Oricum, eu abia astept…