Călătoria Feliciei, William Trevor

Calatoria Feliciei, William TrevorO poveste a Angliei secolului XX. O tinerică, Felicia, cunoaşte tainele iubirii, din păcate fără acordul tatălui său şi are de suportat consecinţele propriilor fapte. Iubirea se consumă în satul natal al acesteia, în Irlanda, o lume închisă dar pură, unde fiecare se ştie cu oricine şi toţi trăiesc aşa cum ar trebui, după nişte cutume. Dar el, iubitul, ‘bărbatul fatal’ locuieşte în Anglia şi o dată cu intrarea lui în viaţa Feliciei aceasta cunoaşte mizeria, degradarea, respectiv desuetitudinea.

Între altele, povestea Feliciei surprinde de fapt şi o subtilitate a autorului privind inconsistenţele vieţii în regatele Marii Britanii. O luptă veche între două lumi, o lume a modernului şi una a tradiţionalului, una a simplităţii, alta a imprevizibilului, una a valorilor, una a non-valorilor.

Povestea celor doi ar trebui să se consume după nişte tipare, după nişte valori impuse de societatea în care ea trăieşte. Dar pasiunea strârnită într-o seară de vară, între Felicia şi Johnny Lysaght depăşeşte barierele impuse. Poate pentru că ea este o naivă, poate pentru că ea nu a reuşit până atunci să cucerească. Poate pentru că ‘băiatul de oraş’ incită, poate pentru că Johnny ştie ce trebuie spus unei credule. Cert este că aventura lor are o finalitate precisă, adică un urmaş. Felicia are curajul asumării relaţiei dar nu până la capăt. Aşa că nu-i rămâne altceva de făcut decât să fugă. Fuge cu economiile de-o viaţă ale tatălui său şi porneşte într-o lungă călătorie. O călătorie a destinului.

Cu bani mulţi ascunşi în căptuşala hainei, cu numele băiatului în minte şi cu o informaţie vagă despre locul său de muncă- aşa începe iniţierea ei pe nebănuitele căi ale vieţii. Presupunea că Londra este un sat ca al ei, va fi suficient să te plimbi pe străzi şi să-l zăreşti. Tot riscul asumat este în numele copilului nenăscut pentru că tatăl acestuia trebuie să trăiască bucuria veştii alături de ea. În ciuda opreliştilor impuse de tatăl său, respectiv mama lui. Uite aşa, Felicia descoperă ce este viaţa în fond, o sălbăticie, o junglă pe care nu era pregătită să o înfrunte. Dar d-l Hilditch îi iese în cale ca un bun samaritean. Intuitiv presimte pericolul, raţional acesta îi pare doar un bărbat supraponderal, cu suflet mare, a cărui dorinţă unică este să o ajute. Nici măcar din proprie iniţiativă ci în memoria soţiei decedate. Cum poţi refuza un ajutor necondiţionat?! Poate chiar şi domnişoara Calligary, mesagerul Cuvântului Divin, ar putea să o scoată din impas pentru că în Casa Adunării toţi vor să facă minuni.

Peripeţiile Feliciei sunt îmbibate cu tristeţe, fiecare pagină acutizează suferinţa ei şi totuşi ea luptă până la final. M-a impresionat personajul ei pentru că, indiferent de loviturile primite, ştie să meargă mai departe. O face cu o măsură ridicată de inconştienţă dar o face. O face pentru că e prea târziu să se recunoască înfrântă. O face pentru că nu mai are nimic de pierdut. O face pentru că TREBUIE. Fără dinţi în gură şi cu haine rupte încă reuşeşte să se bucure de atingerea soarelui. Nu stă în firea orişicui să rămână drept (chiar şi demn) în faţa atâtor vicisitudini; compromisul îi este străin, pentru că tot ce mai are este pe sine, la ce bun să se dea bătută când şi aşa a pierdut tot. Înfrângerea ei n-ar folosi nimănui, poate doar consătenilor săi care ar rânji pe după garduri dacă ar ştii în ce situaţie denigratoare a ajuns.

Povestea este mult mai complexă decât am prezentat-o eu aici însă chiar nu aş vrea să vă stric total plăcerea cititului. Puţin umor, mai multă tensiune- pentru că mai avem pe aici şi un alienat mental- foarte multă suferinţă, niscaiva fanatism şi prea multă reclamă. Cam asta aş spune eu despre roman.

Să lămuresc treaba cu reclama. Păi avem The Irish Press, Bounty şi Mars din primele pagini, continuăm cu Kitkat, Coca Cola, Tesco, National Geographic, KFC, Daily Telegraph, Moulinex, Electrolux, lista e ceva mai lungă. În spatele poveştii, cineva a primit nişte bănuţi să plaseze cu stricteţe nişte branduri. Evident că am refuzat stomacului niscaiva Bounty pe parcursul lecturii. Deşi acum recitind clachez, poate are şi William Trevor procent din vânzări şi ajut la sporirea contului.

Ca o concluzie, cartea se citeşte uşor, nu solicită neuronii prea cu foc, e o poveste uşoară desprinsă probabil dintr-o realiate sumbră. Privesc în jur şi sunt conşientă că naivitatea Feliciei poate fi naivitatea oricărei fete ce trăieşte captivă după cutumele societăţii înconjurătoare. Mă uit la ştiri şi văd mii de Felicii, le văd chinuite şi batjocorite, le văd umile şi resemnate. Oare câte din ele au seninătatea Feliciei de aici, cea care poate încă să mai privească în sus şi să zâmbească, chiar fără un dinte (ce era de prisos oricum), cu haine rupte ce nu mai oferă demult confort. Mi s-a părut demnă până la ultima pagină, mi s-a părut că-şi duce povara atât de firesc pentru că a înţeles că orice greşeală făcută are un preţ. Prea mare pentru cazul ei, aş zice eu, însă viaţa de cele mai multe ori este nedreaptă. Oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par şi totuşi niciodată nu ne învăţăm minte.

Recomand cu căldură o lectură uşoară, de câteva ore şi o meditaţie profundă la sfârşit.

Filmul: O punere în scenă foarte reuşită. Filmul surprinde foarte multe puncte sensibile aşa cum de obicei nu se întâmplă într-o ecranizare. Finalul filmului este puţin mai optimist decât cel din carte însă nu modifică prea tare ideea principală transmisă, aceea că Felicia este o învingătoare. Coloana sonoră este excepţională şi în perfectă concordanţă cu starea transmisă. Merită văzut! 

6 Comments on “Călătoria Feliciei, William Trevor

  1. Eu sincer va admir – pe tine, pe Ama si pe Andreea – ca aveti atata rabdare si meticulozitate in a citi. Mie mi s-a parut cartea greu de citit pe alocuri, din cauza descrierilor „fotografice”, cum zicea o recenzie, a orasului. Nu vreau sa zic ca a fost grea – deloc – doar monotona, pe alocuri.
    Mica observatie: banii furati nu erau pensia batranei?
    Oricum ai surprins idei care nu mi-au trecut prin cap cand am citit cartea, si asta cred ca spune multe despre mine 😛

  2. Cami: Cu mult timp în urmă, prin liceu, o profesoară de română şi un model, ne sfătuia că o carte se citeşte cu pixul şi foaia în mână. Nu am uitat niciodată sfaturile şi poveţele ei. Cartea am citit-o într-o zi, într-o cafenea şi nu am simţit pic de plictiseală aşa că nu ştiu ce să zic. Poate decât că ‘vezi ce diferă gusturile oamenilor’. Mă bucur că te-am pus pe gânduri; poate ţine şi de vârstă la o adică, când îi fi şi tu bătrână ca mine probabil că vei asocia fiecare poveste dintr-un roman cu propria poveste şi uite aşa vei deveni şi tu mai meticuloasă. 🙂
    Despre bani, din film am văzut că era vorba despre banii bătrânei (nu am înţeles ce discutau cele două, pentru că discuţia era în dialect, la film nu am avut subtitrare aşa că…). Din carte îmi amintesc că era vorba de economiile tatălui pentru că ştiu că-şi făcea mustrări de conştiinţă pe tema asta şi promitea să-i returneze într-o zi. Nu contest să s-ar putea să greşesc. 🙂

  3. Ma intreb cand ai timp sa faci atatea lucruri: sa scrii, sa raspunzi la mesaje, sa mergi la gradinita…
    Esti o superfemeie!

  4. Mia: Nu-i chiar aşa. Adevărat că blogul îmi ocupă foarte mult timp, un post ca lumea scris îmi ia cam două ore, însă chiar am nevoie de el. De răspuns la mesaje… mi se pare normal să o fac, oamenii lasă păreri şi aşteaptă feedback. Adevărat că pe blogul meu nu se prea înghesuie lumea la comentat, comparativ cu alte bloguri, m-am obişnuit deja cu asta. În general, mare parte din timp îmi ia vorbitul la telefon. Prind câteodată o zi nefastă când sună telefoanele ca dracii şi simt că îmi ies din minţi. Îţi mulţumesc pentru compliment, mi-a crescut orgoliu ceva exagerat. 🙂

  5. Esti foarte directa, dar si alunecoasa! Cu tine nu se stie niciodata daca-i vorbesti omului in sens propriu sau figurat, si totusi cred ca oamenii au devenit dependenti de ceea ce scrii, ca de droguri.
    Imi place sa poposesc printre meandrele gandirii tale, exprimata atat de plastic, macar ca nu se stie deloc, cand il ataci pe comentatorul tau.

  6. @Mia: Chiar am fost foarte sinceră cu răspunsul ăsta. Adevărat că sunt foarte suspicioasă la complimente pentru că am dovezi în istoria mea personală cât şi a blogului de persoane care doreau doar să-mi testeze inteligenţa, limitele, nu ştiu orice, şi se ascundeau în spatele unor complimente. De atac nu atac fără motiv şi de obicei precizez motivul să nu creadă interlocutorul că m-am ţâcnit. Dependenţa asta îmi sună oarecum familiar dar credeam că e valabilă doar pentru cei cu care intru direct în contact; sună bine, oricum. Iar mi-ai crescut orgoliu! La propriu! 🙂