Care-i şmecheria cu ‘casa mea’?

N-am înţeles niciodată de ce limita ‘casei mele’ trebuie să fie un contract de cumpărare. De ce trebuie să mă numesc proprietar ca să-mi permit luxul de a fi familiară cu locşorul meu. Pe vremea când încă locuiam cu mama mea, niciodată nu mă exprimam altfel. Era ‘vii pe la mine’ şi ‘ajungeam acasă’. Adevărat că mă exprimam ‘câtă mizerie poa’ să fie în camera mea’ dar întotdeauna simţul proprietăţii îşi făcea loc în vorbirea fluentă. Teoretic şi practic, apartamentul este pe numele mamei mele deci nu era al meu. Şi totuşi era casa mea…

Acum doi ani am hotărât cu Mihai să ne mutăm la ‘casa noastră’. Evident că nu aveam bani suficienţi pentru a ne permite o casă de cumpărat aşa că a sta în chirie a devenit o variantă pertinentă. De aici au început problemele celor din jurul nostru. Pe părinţi i-am înţeles, aveau temeri că nu vom reuşi dar restul băgăcioşilor…?! ‘Da’ ar trebui şi voi să aveţi o casă a voastră’… ‘Nu ne permitem deocamdată dar când ne vom permite vei fi primul care te vei bucura de veste.’ ‘Ştii cum e, nu-i casa ta, altfel e!’ ‘Eu mă simt ca acasă… cu ce-ar fi deosebit?!’ ‘Că ar fi casa ta!’ O raţiune imbatabilă. Adevărat că în fosta casă aveam oarece temeri pentru că proprietarul de drept şi de fapt avea un stil unic de a ne sugera că ‘de luna viitoare să vă căutaţi altceva că pe mine dacă mă dă nevasta afară, eu unde mă duc?!’ A reuşit timp de un an să ne facă să stăm ca pe ghimpi, înţelegeam de aici că cei din jur au dreptate. Nu-i casa mea… Şi totuşi, când ne-am mutat în respectivul apartament, nu vreau să-mi mai amintesc în ce hal era. Ne-a luat două săptămâni să-l curăţăm, am muncit zi-noapte în el, am rearanjat, am decorat, l-am transformat atât de tare încât proprietarul a întrebat ‘aţi vopsit geamurile?’ ‘Nu, le-am spălat doar!’

În fine, ajunşi în situaţia de a ne muta, urma să ne căutăm altceva. Pentru că preţurile sunt jegos de ridicate la chirii, am hotărât că diferenţa dintre două şi trei camere este nesemnificativă pentru comfortul avut. Nu mai povestesc despre chinul căutării, despre discrepanţa între teorie şi practică, ajunsesem să ne bucurăm că apartamentul ‘are vană!!!’. Toţi, dar toţi proprietarii, aveau răspuns comun la întrebarea mea ‘dar de ce este atât de mizerabil?’ ‘Chiriaşii, domnişoară, chiriaşii, nu le pasă că nu-i casa lor!’. Adică… nu tu locuieşti în ea?! De ce nu ai spăla chiuveta sau vana sau wc-ul- doar tu le foloseşti, de ce nu ai freca aragazul- doar tu găteşti pe el, de ce ai rupe canapeaua- doar tu dormi în ea, de ce, de ce- ÎMPUŢIŢILOR!

Când eram cu nervii la pământ şi obosisem de atâta căutare, mi-au sărit ochii pe un anunţ, ‘apartament în casă, zona Bălcescu, proprietar’ adică în traducere liberă o zonă inaccesibilă ca preţ şi cu trei camere. Sun, vorbesc, ne întâlnim. E la mansardă şi pare ciudat. Îl văd pe Mihai că tresaltă şi se învârte prin el ca şi când ar fi ‘la el acasă’. E… e al nostru! L-am luat! Despre preţ, e inutil să-mi amintesc frustrările celor din jur. ‘Cu banii ăştia îţi plăteai rata la casa ta!’ Plăteam pe naiba, plăteam. Dacă am fi putut, nu ne-am fi luat?! Vorbim de mii de euro, de avans, de salarii mari pe cartea de muncă, de… mult prea multe.

Şi casa noastră e aici, acum, la mansardă. Am aranjat totul cum am vrut noi, apartamentul străluceşte în mare parte de curăţenie, ne-am cumpărat mobilă şi lucruri care chiar sunt ale noastre, am bătut rafturi şi poliţe fără niciun fel de problemă, ne-am plătit conştiincios chiria şi întreţinerea, am anunţat întotdeauna când ştiam că o să facem petrecere, Mihai ascultă muzică atât de discret încât eu aud de la parter când vin de la lucru. Mihai are biroul lui şi camera lui. Avem dormitorul nostru. Sufrageria este a mea. Acoperişul este al Tisei. Toţi avem locul nostru aici. Pentru că este casa noastră! Musafirii bine intenţionaţi zic ‘ce frumos e la voi’ iar invidioşii zic ‘foarte frumos e aici, păcat că nu e a voastră!’ ‘Ba e a noastră şi tu a doua oară n-ai să mai fi invitat pe aici!’

Pentru că aceeaşi cârcotaşi insistă a ne toca mărunt cu întrebarea ‘voi de ce nu vă căsătoriţi?’ am găsit răspunsul ‘că n-avem casa noastră’. 

Casa fiecăruia este acolo unde se simte acasă. Casa fiecăruia este acolo unde se simte în largul său. Casa ta este locul pe care-l personalizezi, căruia îi amprentezi tu personalitatea ta, locul care reprezintă în fapt oglinda ta. O casă este un loc ce spune multe despre tine. Indiferent că-i cu chirie sau nu. Indiferent că stai cu mama şi cu tata. Indiferent că poţi sau nu să-i baţi peretelui un cui. Casa mea este aici… la mansardă…  

14 Comments on “Care-i şmecheria cu ‘casa mea’?

  1. imi amintesc si eu cum a fost cand m-am mutat intr-un apartament inchiriat: o mizerie de nedescris, desi fostii chiriasi abia de se mutasera din casa.
    Aragazul avea cam 3 degete de mizerie lipicioasa, WC-ul arata a cocina, covorul era atat de plin de praf, mizerie si resturi de mancare incat nu i se mai distingea modelul.
    Am facut curatenie zile in sir. Si la sfarsit eram „acasa”.
    Desi usa de la balcon nu mise inchidea, desi faianta in baie o mai lipeam cu banda adeziva sa nu-mi pice in cap…desi…desi…casa a devenit a mea, calda si mult iubita.

    Mie mi s-a intamplat un lucru ciudat: cand m-am mutat la „casa mea”, adica acolo unde numele meu apare la propietar, imi era dor de prima mea casuta.
    Si in ziua de azi privesc ferestrele si imi e dor de locsorul ala!

  2. Ofer şi eu pentru închiriere un apartament sordid, da cer mult căci, dacă-l aranjezi, este superb! Dar, deh… Chiriaşii! Ce să-i faci? Na-i ce face…

  3. @Ama: Exactly my point! 🙂

    @Vania: Suntem direct interesati cu doua conditii: Vecinul sa fie manelar si sa-i place sa dea muzica la maxim la ora de liniste si tarziu in noapte si sa fie o pajiste sau ceva in fata blocului ca sambata si duminica sa putem intinde gratarul.

  4. Oceanograful: Exact! Ceea ce nu-i firesc! Mă irită la maxim mentalitatea lui ‘trebuie’. CINE A ZIS CĂ TREBUIE???

  5. Cea mai mare satisfactie o ai cand faci ceva cu mana ta ! Uff..ce aiurea suna ;)) stii tu ce vreau sa spun. in cazul tau cand transformi un loc complet strain intr-un camin care poarta amprenta propriei tale personalitati. am simtit-o si eu cand mi-am ridicat impreuna cu ai mei casuta.

  6. Inatamplator ma confrunt si eu cu dorinta de a evada de acasa de la mine, din casa parintilor pentru ca pur si simplu simt ca nu mai am aer acolo, ma simt ca o prizoniera in „casa mea”, de fapt in ceea ce ar fi trebuit sa fie casa mea. Si din pacate nu-mi permit sa imi iau un apartament, de chirie iara nu prea incape vorba – nu-mi permite salariul… asa ca inca o vreme tre’ sa ma complac. n-am stat niciodata in alt loc decat acolo unde m-am mutat la un an, dar nici n-am avut ocazia sa imi personalizez camera pentru ca ea se intampla sa fie tocmai sufrageria, cum sa imi pun postere in sufragerie…
    dar ma gandesc tot timpul cum mi-as amenaja un locsor al meu, undeva departe de ceea ce e camera mea. sunt sigura ca mi-ar fi dor cateodata de ea, pentru ca ma atasez de locuri, dar odata si odata tot va trebui. si acolo unde ma voi duce, voi face sa fie casa mea, doar a mea.

  7. @Oceanograful: Hmmm!

    @Richie: Intuiesc ca asa este, de aceea si eu asta doresc. In locul unui apartament cu vecini manelari prefer sa „ridic” o casa. Mi se pare ca asta ar fi satisfactia completa a lui „acasa”. Am ridicat-o cu mana mea! 🙂

    @Tomata: De ce nu incerci impreuna cu Iubi ceva? Intr-un final, parerea mea este ca testul de anduranta a unui cuplu este sa se mute impreuna, altfel nu veti sti cat de bine va intelegeti. Mutatul impreuna presupune niste sacrificii reciproce, pentru ca si satisfactiile vor fi pe masura.

  8. Problema e ca micuta garsoniera a lui Iubi nu ne permite sa ne mutam impreuna si el nici nu vrea sa auda de chirie. Nu mi-e frica de periclitarea relatiei daca ne-am muta impreuna, alta e problema aici. 🙂 Finantele.

  9. Tomata: Fără să te jignesc sau să bag râcă în relaţia ta… dar finanţele ar trebui să fie ultimul lucru când doi oameni vor să fie împreună. Nu există motive din punctul meu de vedere, există pretexte. Poate văd eu lucrurile diferit şi probabil că aşa şi este, însă dacă vrei să faci ceva, faci pur şi simplu. Eu când m-am mutat cu Mihai nu aveam nici măcar o lingură şi uite că încet- încet le facem pe toate împreună. Dar fiecare îşi cunoaşte limitele şi posibilităţile. 🙂

  10. Lasa ca vorbim noi live despre chestiile astea. nu le pun nici la mine pe blog, nici in comentarii la tine sau la altii, dar live nu ma feresc sa spun. 🙂

  11. Depinde si de vecini daca esti „acasa” sau nu. De ai niste vecini cum am avut eu, te simti in Infern, nu „chez toi”.

  12. @Tomata: As you wish! 🙂

    @Mia: Eu cand stateam la bloc, aveam parte de vecini, care mai de care. Era o placere, doar sa fi avut timp. Cate povesti am strans de acolo… Evident, stiam cine cu cine, care cu care, cati contra cati. Acum, nu mai am, cel putin nu socializez cu ei ca-s plecati mai tot timpul- ca stau la casa. In schimb, exista un badaran… ca peste tot, ori de cate ori ne vede ca venim spre casa, in sensul sa intram in ea, se uita ca un tamp si ne inchide usa in fata. E prajit rau…