Cât mai e, oare?

Sigur că dacă nu dorm la ora asta este pentru că nu pot. Că dacă aş putea… cu siguranţă aş face-o… aş fi în lumea viselor demult şi m-aş visa în parc c-un cărucior. Tisa e sub pat… m-am fâţâit mult prea mult să mă mai suporte… Mihai doarme în dormitor, a fost foarte obosit azi- nu prea am apucat să vorbim mai nimic. Ayanna s-a tot bâţâit până acum în burtică, m-a lovit cu o forţă grozavă, îmi vine să râd şi să plâng în acelaşi timp. Nu ştiu ce să zic- sunt extra mândră când pun mâna pe burtică şi în câteva secunde locul e invadat de lovituri- avem o comunicare specială încă de acum. Dar doare… ca naiba doare- până la lacrimi ades… Afară ninge- nici nu-mi pasă că e martie şi ninge… mă linişteşte.

Dar iată cum se pornesc afurisitele de dureri- în spate, în burtă, în pelvis… coboară în picioare şi-mi taie respiraţia. Nu vreau să le cronometrez că nu vreau să nasc acum. Oricum burta nu e coborâtă- mă agăţ de asta. N-a căzut niciun dop gelatinos, nu s-a rupt nicio apă, nu respir mai uşor, copila mişcă, tanti doctorul vine abia sâmbătă, toată lumea doarme. Nu se poate să nasc acum!

Săptămâna trecută ceream Ayannei puţină răbdare- erau aşa multe pe listă de făcut! Le-am cam făcut pe toate dar între timp a mai intervenit ceva. Doctoriţa noastră se întoarce mai repede în oraş ca urmare sunt şanse mari să putem naşte cu ea. Mai trebuie să aşteptăm până sâmbătă doar. Să lungim încă puţin stropul… Ne este prea drag de ea să nu o aşteptăm. Ne dă prea multă încredere că totul va fi bine! Ştie tot despre noi- de 9 luni ne-a îngrijit bine. Ar fi prea mult contracţiilor să mai aşteptaţi??? Doare ca dracu când atacaţi… iar m-a luat o pârdalnică scăpată de sub control! Dar chiar şi aşa… rezist până sâmbătă dacă ştiu că atunci, uitându-se la mine şi la burta mea printre ochelarii săi va spune: ‘Draga mea, important este să fii calmă!’

Mai contează că nu pot dormi?! Nici măcar! Aşa am apucat să scriu câteva rânduri. Pentru că mai târziu când le voi reciti aş vrea să-mi amintesc cum au fost ultimele clipe cu burtă. Sunt umflată într-atât de tare încât mă doare doar când mă privesc. Fizic nu simt umflătura ca o durere cruntă (mai degrabă mi-e incomod. Am gleznele atât de umflate încât nu se mai văd cele două oase- aproape deloc. Şi degetele se mişcă aproape deloc. Şi gamba nu se mai roteşte). În schimb, vizual mă doare- mă privesc şi mă furnică. Cât de umflată pot să fiu… Mă mir şi mă între simultan. Doare când mă privesc aşa că n-o mai fac. A naibii contracţie că asta chiar doare- nu vizual ci de-adevăratelea!

Dacă le-aş cronometra ce aş rezolva?! Că aş fi mai informată?! Nu mă interesează… vreau să vină sâmbătă şi să o văd pe tanti doctorul… şi să ne spună că totul e sub control… şi să îndur durerea ca orice alt drum făcut spre responsabilitate şi maturitate… şi să îmi văd fetiţa cum plânge până când o ating eu. Apoi să plâng eu până când vine tatăl ei şi mă atinge iar atunci n-o să mai plâng eu ci o să plângă el. Apoi o să ne spunem unul altuia cum ne iubim şi cum mulţumim. Apoi familia- care e de 1000 de ori mai stresată decât noi, apropo- să plângă şi ea. Apoi să trimit sms-uri că Ayanna e lângă mine şi că ne e somn amândurora!

Dar azi e abia vineri- mult prea vineri- şi a naibii contracţie că iar m-a luat. Ce rost avea să te trezesc? Afară ninge şi chiar mă linişteşte… Un picioruş loveşte cu putere în stânga mijloc deci ‘Nu, nu nasc acum!’

4 Comments on “Cât mai e, oare?

  1. Nu a fost uşor deloc ba dimpotrivă! Dar îngeri erau în jurul meu şi abia aşa am înţeles că Dumnezeu a fost acolo pentru ea! Acum ştiu că din lacrimi de sânge şi suferinţă multă vin Copiii! Pentru că ei sunt binecuvântaţi şi aşa trebuia să fie! Mulţumim, Doamne!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *