Ce bine ne-ntelegem noi doi!

Sa scriu, sa nu scriu? Asta e intrebarea! Gata, scriu! Eu sunt foarte transparenta (prea transparenta) si intr-un colectiv se-ntampla mult prea multe rele. E de-nteles. Sunt caractere diferite, sunt orgolii mari, sunt fite, sunt pasiuni nemistuite, sunt puncte de vedere diametral opuse, sunt contradictii, sunt crize, sunt argumente, sunt barfe pentru cei din jur. Nu am nicio intentie sa menajez pe cineva in viitor. Nu e amenintare, in niciun caz. Dar am si eu caracter, am si eu orgoliu, am si eu fite, am si eu… tot ceea ce am enumerat mai sus. Dar postul asta nu-i de barfa, din pacate sau din fericire.
Cand am intrat in prima gradinita in care am predat, n-a fost frumos; nu vreau sa-mi amintesc pentru ca nu sunt amintiri placute. Apoi am fost repartizata aici, la gradinita mea. Au trecut 4 ani si inca sunt aici. Nu pentru ca nu as putea face altceva, nu pentru ca mi-e frica sa lucrez altundeva, nu pentru ca nu as avea incredere in competenta mea, nu pentru ca m-am obisniut si e comod. Nu, pentru copii, pentru ca ma simt „eu”, pentru ca mi-am castigat niste drepturi si libertati, pentru ca am personalizat tot: e gradinita mea, sunt copiii mei, e clasa mea, sunt dulapurile mele, totul se leaga de posesiv. Nu sunt ale mele, dar le simt atat de aproape de sufletul meu, incat mi le-am insusit. Si care-i treaba, se intreaba cei care au avut nervi sa citeasca pana aici. Pai treaba e ca la program prelungit (de la 8 la 17) se munceste in doi. Ai o colega (buna, rea, e tot a ta) si trebuie sa inveti sa fii o echipa. Vrei, nu vrei. De multe ori n-am vrut dar a trebuit. Din primul an am traume. In primii doi ani am avut o colega mai in varsta. Pe atunci nu era neaparat ok; a trebuit sa iasa la pensie, sa meditez mult la 2 ani in care am fost partenere, pentru a ajunge la concluzia ca am avut multe lucruri de invatat de la ea. Ma declar multumita ca am avut ocazia sa discut cu ea si imi cer iertare ca nu am pretuit-o atunci cand a trebuit. Insist sa spun ca eu nu as fi fost ceea ce sunt acum (ca om si cadru didactic) daca nu as fi avut ocazia sa lucrez cu ea. Anul trecut am fost cu o tinerica, si echipa clar nu a functionat (nu insist, nu insistati) pentru ca anul asta, ghiciti, sunt cu altcineva in echipa. Ajung la concluzia ca la lucru la noi e ca in amor. Tre’ sa tot cauti „perechea”. Si simt ca de data asta am gasit-o. Ma roade o poezioara, am asociat-o in mod ciudat cu ceea ce s-a intamplat azi la lucru, e pentru indragostiti, dar clar se potriveste:
„Eu sunt eu si tu esti tu
Si e bine, nu zic nu
Da-i mai bine sa fim ‘noi’
Sa fim unul si nu doi”
Mai are rost sa povestesc ce s-a ntamplat azi la lucru? E de la sine inteles? Este pentru prima data in patru ani de zile cand simt ca am colaborat. Cand am ascultat, am tinut cont de alta parere decat a mea, am cazut de comun acord, am renuntat sa-mi impun punctul de vedere doar ca sa ma aflu in treaba, am co-la-bo-rat. Asta s-a intamplat la nivel filosofic. La nivel practic, am aranjat clasa. Ce simplu si fain a fost! Persoana cu care voi face echipa este speciala. Apartine speciei pe cale de disparitie pe care eu o apar (ceilalti doi cu care mi-am inceput cariera in domeniul asta, or sa se regaseasca in randurile astea- daca or sa citeasca). Ca sa fiu mai explicita, este specia celor timizi, in coltul lor, nu deranjeaza, nu se contrazic, fac asa cum zic altii, nu au destula incredere in ei, au nevoie se SUPERREBE. Daca tot am eu gura mare, las’ ca musc eu din cei care se leaga de voi! Sunt specie pe cale disparitie, pentru ca in loc de aer inspira bunul simt. Dar sunt luati mai tot timpul peste picior de cei cu papagal. Uneori stiu ca cei din jur nu vor sa le faca rau, insa pentru ca niciodata nu deranjeaza sau nu refuza ceva, sunt folositi acolo unde altii cu gura mare refuza a se implica. Dar iata ca SuperRebe mai are un client.
Sunt realmente incantata ca sunt in stare sa fac ceva bun pe pamantul asta, fara sa mi se ceara ajutorul. Doar pentru ca asa simt. Cred cu tarie in legea compensatiei. Am atata incredere ca lucruri bune ni se vor intampla amandurora, incat voi invata sa renunt la „al meu” in favoarea lui „al nostru”. Ce bine, ce bine! Nu sunt usor de multumit, arar se-ntampla sa ma entuziasmez asa, din prima. Eu ma autointitulez precauto-realista (altii zic pesimista). Si iata ca cineva a reusit! Instinctul meu (nimic nu fac fara el) imi sopteste ca va fi foarte bine: pentru mine, pentru ea, pentru copii, pentru noi. Ce frumos este „noi” atunci cand il simti de-adevaratelea.

3 Comments on “Ce bine ne-ntelegem noi doi!

  1. super rebe sau Sperrebe…sau cum vrei tu….mi se pare ca nu esti deloc precauto-realista…ci dimpotriva cam prea entuziasmata. Ar putea fi o parere gresita, sa nu te cunosc prea bine si sa nu inteleg parghiile interne care ti s-au declansat intr-un adevarat iures de schimbari de atitudini…am multe sa-ti spun dar prefer sa o fac individual , direct si daca se poate in intimitate , ca o doamna in varsta ce ma aflu consider ca ar trebui sa te temperez un pic….desi imi place ca ti-e bine….vom vorbi sper despre asta

  2. Nu, nu, nu! Eu ma entuziasmez foarte, foarte, foarte greu. Acu’ instinctul imi spune ca o sa fie bine. Nu vreau sa aud ca nu. Sa ma bucur si eu ca un copil! Refuz sa cred ca n-o sa fie bine! Instinctul meu nu da gres… Chiar daca doar azi a fost sa fie bine, ma bucur oricum. Chiar daca doar maine o sa fie bine, e si mai bine… si tot asa… Meritam amandoua sa co-la-bo-ram. Acu’ incepe sa-mi placa cuvantul… co-la-bo-ra-re

  3. Pingback: Ce bine-i la gradinita! | Rebecca