Cum a oprit Prinţesa comentariile…

Preambul: Motivele sunt multiple şi a durat ceva vreme până când am ajuns la decizia asta. Să fiu sinceră, deocamdată este mai mult decât satisfăcătoare şi mulţumitoare pentru mine. Probabil există nemulţumiţi, probabil unii vor renunţa la a mă mai citi, probabil ‘voi zbura din blogroll-ul’ multora, probabil reacţiile sunt şi vor fi dintre cele mai diverse. Sunt conştientă de toate consecinţele acestei decizii dar am prostul obicei de a mi le asuma. Nu acţionez în pripă, nu îmi uit interesul, nu mă interesează interesul altora ci favoarea personală pe care mi-o fac. Simt nevoia de a mă justifica privind blocarea comentariilor din aceeaşi transparenţa cu care v-am obişnuit, chiar dacă ar fi cârcotaşi care să-mi arunce pe la spate contrariul. Îmi pasă nu! Astăzi servim varianta literară, mâine sau când o fi să fie pe cea pragmatică…

S-o luăm cu începutul aşa ca-n orice poveste… A fost odată ca niciodată o tânără domniţă care vorbea excesiv de mult. Nu doar că vorbea dar mai şi gesticula aşa că, la un moment dat, oamenii din jur nu mai făceau faţă talentului său oratoric. Erau mult prea obosiţi şi sufereau de ‘asta am mai auzit de 100 de ori azi’ (pentru că se aflau în preajma ei ori de câte ori istorisea câte o ispravă, nu pentru că era ea sadico-repetitivă sau amnezică) sau de ‘mi-e greu să te urmăresc’ sau de ‘te rog să mă scuzi dar m-ai pierdut în detalii’ atingând apogeul cu ‘tu de ce nu dai la teatru???’ Domniţa, foarte isteaţă de altfel, începea să se simtă naşpa că-i nimicea pe toţi cu detalii (dar dacă nu ştii povestea pe de-a-ntregul sigur că nu vei pricepe!) dar ce era ea de vină că avea darul vorbirii?! Ce legătură avea Teatru cu ceea ce i se întâmpla ei în viaţa de zi cu zi?! Poate ar trebui să nu mai iasă din palat dar ce era ea vinovată că, chiar şi aici, singură între nişte pereţi, întâmplări fabuloase aveau să i se-ntâmple?! Să nu mai comunice??? Păi era oare ea vinovată că ajunsese la coada împărţirii darurilor divine prima la ‘gură-mare’?! Clar că nu, dragii mei, dar cum era ea oare să iasă din situaţia ingrată?! Iubitul ei, un Prinţ (pe care-l iubise încă din pruncie dar care n-a catadictist s-o bage în seamă pe motiv că era tunsă ca Abatele Prevost) priceput nevoie mare (şi aici zic pe bune, nu că e al Prinţesei da’ chiar se pricepe) între cele tehnice găseşte soluţia delicată ‘de mâine ai blog!’ ba mai mult, i-l dă şi în dar de ziua ei ca să nu poată refuza (doar el era principala victimă a povestirilor ei nemaiterminate).

Trece vreme trece până când Prinţesa pricepe despre ce-i vorba cu blogul, că de fapt tre’ să ia un microfon şi să vorbească până oboseşte despre ce vrea ea, cât vrea ea, cum vrea ea în faţa unei sticle mari după care stau sau nu oameni; mai trece vreme trece încercând să dibuiască Prinţesa butoane şi să ţină minte pe ce apeşi când, apoi mai nişte vreme până când îşi face curaj să ia microfonul în mână şi să rostească din vârful limbii ‘doi zece, doi zece’. Nu a fost uşor… pentru că una este să ţi se spună că ai talent şi alta e să te expui. Şi totuşi a făcut-o. Timid, modest şi vulnerabil. Cum a ştiut, cum a putut! Dar problema era că blogul a fost doar un proiect! Nimic mai mult! Era un plan bine ticluit pentru ca Prinţesa să priceapă dacă vorbeşte mult şi prost sau cu folos. Asta au înţeles-o unii doar, chiar şi ea foarte târziu. Blogul urma să fie materializarea acelor dorinţe greu de pus în practică sau măcar de a fi recunoscute…

Spicuiri din declaraţia Prinţesei: Am primit blog, nu am dorit blog. Mi s-a spus că mi se potriveşte, nu l-am solicitat eu din exces de răsfăţ. Am făcut din blog ceea ce am crezut eu că este el, nu am ştiut că trebuie să urmezi tipare, nu am ştiut că a devia din turmă e nociv, nu am ştiut că blogroll-ul e vital altfel nu exişti, nu am ştiut că faci compromisuri permanente, nu am ştiut că e obligatoriu să comentezi la alţii pe blog pentru a face trafic, nu am ştiut că page rank-ul spune multe despre mine ca persoană, nu am ştiut că trebuie să fiu greţos de siropoasă ca să-mi strâng admiratori, nu am ştiut că trebuie să scriu comercial, nu am ştiut că e importantă cantitatea şi frecvenţa articolelor nu calitatea sau consistenţa lor, nu am ştiut că blogul e preacurvie. Am crezut că blogul sunt eu!

Da’ să dăm înainte cu povestea că rămâne finalul deschis pe motiv de plictis. Aşa că povestea Prinţesei prinde contur, ea vrea să verifice dacă are talent scriitoricesc… atâta tot, doar că nu poate intra direct în subiect, o ia pe ocolite, povesteşte despre ea din raţiuni exhibiţioniste, e cel mai la-ndemână subiect. Dar trăgând ea cu ochiul în casa vecinilor vede că pe acolo oamenii stau la bârfă unii cu alţii, despre una, despre alta. La ea în palat… linişte. Şi curios, pentru că în palatul ei nu era interfon, era, adevărat, uşă metalică dar era permanent deschisă, de ce nu intră nima?! Ştia Prinţesa din surse sigure că sunt unii de o priveau de după geam, doar îi vedea la statistici, aşa că îşi face curaj şi îi abordează:
– De ce nu daţi din gură şi pe la mine?
– Nu ştiu… nu simt nevoia! E răspunsul generic ce-l primeşte.
Acceptă până la urmă varianta, ce să facă, ba chiar de la o vreme începe să-i şi placă. ‘Băi, pe la mine canci comentarii, canci bârfă da’ dacă pe ăia care stau în spatele geamului fumuriu îi numim trafic atunci eu stau mişto de tot, că nici măcar nu cunosc atâţia oameni câţi mă ascultă de-a lungul unei luni calendaristice. Şi văd că mai şi stau ceva vreme… că media e la 3-4 minute plus, la alţii văd că-s 20 secunde. Plus că jumate din ei se-ntorc, jumate-s noi, deci… s-a dat zvon în ţară că-s talentată nenică!!!’

Spicuiri din declaraţia Prinţesei: Am tot scris şi am tot scris. Mi-am definit stilul, acum ştiu cum anume să scriu; dacă e bun sau rău- asta e la fel de subiectiv ca şi o petrecere, întotdeauna sunt nemulţumiţi. Am cunoscut suficienţi oameni care să-mi placă şi de la care am învăţat câte ceva; am cunoscut şi oameni care în faţa unui ecran sunt eroi dar care nu au nimic interesant de oferit; am cucerit şi enervat; am înjurat şi am fost înjurată; am admirat şi am fost admirată.

Dar cum trecea vremea, iacă-tă şi gânduri mârşave se nasc. Ce-ar fi să pună taxă la intrare, să facă şi ea nişte bani?! Dar pentru asta tre’ să se ralieze la cele ce nu le pricepea până acum. Deci… oameni mulţi, cantitate, comercial… Nimic greu până aici! Doar că… nu era un soi de proiect?! Atunci hai să-i facem transformarea, gândi Prinţesa, să-l facem travesti, până acum era cu sufletu’ de-acum e cu paraii. Nu se prinde nimenea! Dar stai… că nu poate să nimicească într-atât muncuţa ei. Bun… Dar de idei nu duce lipsă capul ei, aşa că ce gândi ea- îl lăsăm pe ăsta aşa, de sinceritate şi facem altele, doar banii-s ochiu’ dracului. Şi iar primeşte Prinţesa în casa ei la liber pe toţi cei care simt că vor să-i fie-n preajmă. Unii mai buni, alţii mai răi, unii toleraţi, alţii de drag, unii simpatici, alţii tembeli, unii sinceri, alţii mincinoşi, unii gratis, alţii cer taxă… care cum… Uite aşa intervine banul… azi un ban, mâine un ban… vreo patru cretini adunaţi total în 18 luni, medie bună de altfel.

Spicuiri din declaraţia Prinţesei: Întotdeauna am crezut în libertatea cuvântului, întotdeauna m-am simţit destul de puternică să provoc sau să stopez un conflict, aşa încât, faptul că nu am moderat niciodată comentariile de pe blog a fost o dovadă în plus a faptului că mă pot apăra şi mai mult decât atât că nu mă simt vinovată faţă de nimeni sau nimic. Sunt responsabilă şi îmi asum teoriile mele, egal inepţiile mele, în fond, propriile mele cuvinte şi gânduri. Am banat doar acele persoane care mi-au lăsat senzaţia că nu sunt capabile să dea pic de argumentare acţiunilor lor (pe care eu le cataloghez tembele) şi că-şi permit să arunce cu noroi în munca mea doar aşa de amorul artei, încercând probabil să fie catalogaţi drept detractori. Din punctul meu de vedere nu sunt altceva decât frustraţi plictisiţi, virgini probabil, cu o dependenţă atroce de propria mână, eliberându-se (da, da, ejaculând) pe ecranul calculatorului în faţa onoarei pe care le-am făcut-o băgându-i (chiar în origini) în seamă preţ de câteva minute.

Dar iată că zilele bune erau pe sfârşite şi Prinţesa intră într-un con de umbră. O cu totul altă poveste despre suferinţa ei, nu asta ne interesează azi, cert este că trăieşte nişte săptămâni futute rău (pardon my french da’ a fost nasol rău). Era Uranus retrograd pesemne… cert este că nu-şi găseşte locul, echilibru, nu se găseşte pe sine. Iar fiecare mărunt lucru ce i se întâmplă e mult prea mult decât poate duce. Simte că toţi cei care stau pe margine şi o privesc au un interes, se simte copleşită când oameni (probabil) sinceri o laudă, simte că are o datorie faţă de unii pe care nici măcar nu-i cunoaşte, simte că a deschis uşa metalică tuturor fără a primi nimic în schimb, simte că e depăşită de situaţie, simte că palatul ei nu mai e al ei de fapt, simte… resimte… răssimte… o ia razna prin păduri, desculţă şi despletită… asta ca să adaug puţin dramatism şi mister poveştii.

Spicuiri din discursul Prinţesei (în prezent): O să scriu alt post despre asta, încă nu sunt pregătită, de fapt, ce mă apucă să vă aburesc, am de mers la bunicul meu care e Ion şi deja mi-au obosit degetele tastând.

Spicuiri din bârfele celor apropiaţi: Ce dracu-i cu Rebe?! Să aşteptăm să-i treacă! Ce dracu nu-i mai trece?!

Spicuiri din lamentările Tisei: Să-mi bag coada! Asta nu joacă, nu o vorbă bună, nu nimic!

Spicuiri din gândurile satanilor: Muhahahahhahahahaha!!!!!! REBE E ÎNVINSĂ!!!

Spicuiri din gândurile Prinţesei: …

Spicuiri din sfaturile nesolicitate ale băgătorilor de seamă: Caută în tine puterea!

Spicuiri din sfatul psihologului: E prăjită rău!

Dar… într-o zi… minune! Prinţesa se apucă să trebăluie prin palat. Undeva după asfinţitul soarelui dar încă nu venise luna. Şterge praful, aranjează cănile cu toarta în interior uşor spre stânga, dă luciu la clanţă… ‘Mi-am revenit băga-mi-aş cârpa magică în ea depresia păcii!!! Da’ ce-i cu rahatul ăsta prin palatul meu??? Care sunteţi băi beţivanilor de staţi beţi mangă pe canapeaua mea curată?! Cine v-a adus?! Gugăl???!!! Păi afară, jeguri ordinare! Ce-aţi crezut mă gunoaie şi lighioane inutile că asta-i casă părăsită?! Ieşi în cârpa mea afară că vă fac praf, mă! Ce asiguraţi voi, bă??? Trafic???!!! Traficantă-i mă-ta! Afară!!!’ Şi în pripa nervilor de a-şi vedea preţiosul palat murdărit de mizerabili, îi scoase afară de ordinari, împingând cu umărul uşa metalică, reuşi să o închidă şi-şi aminti că mai are şi o pilă la un badigard (ăsta era Prinţul apdatat) cu care ea are o relaţie intimă şi care-i e dator:
– Ia bagă filtru la intrare! Ce-i asta?! Sau şi mai bine, ia, blochează accesul tuturor în castel. N-am nevoie! Cine are păreri să-mi trimită o scrisoare, să depună efortul de a căuta porumbelul transportator de mesaje dacă vrea cu adevărat să-mi transmită ceva. Eu povestesc despre mine aici, ce-mi pasă mie de părerile lor? Dacă-s de bine mă copleşesc, dacă-s de rău mă consum inutil. Nu mă interesează! Eu povestesc pentru cei care vor de drag să mă asculte, nu sunt traficantă!
– Bine, se face! Doar că… ce faci cu cei care erau chiar mişto?!
– … N-am spus că-i definitivă decizia dar nici filtru nu bag! Ce să fac?! Îmi pare rău… sunt victime colaterale…
– Dar n-ai nici recomandări pe laterală, n-ai nici… ăsta nu prea mai e blog. Blogul înseamnă…
– Îmi pasă nu! Blogul sunt eu!!!

© copyright imagini: Patzita, Filipe Samora