Cum să râzi singur până la epuizare

Iniţiez o nouă categorie intitulată Şi am râs, şi am râs şi am tot râs. Nu de alta dar mi se pare că, în general, oamenii au uitat să râdă. S-au dus vremurile bune când se stătea până spre matinal spunând bancuri cu prietenii, vremurile când repetai la infinit un banc arhiştiut de toată lumea dar care şi a mia oară era la fel de amuzant. Nu mai sunt găşti în care doi cu gura mare se ceartă ‘taci acum că ştiu eu unu’ tare de tot’. Îmi amintesc cu atâta drag de vremurile bune când glumele încă erau în trend, ştiu că nici măcar nu mai aveam răbdare să-şi termine interlocutorul bancul că mă băgam peste el, nici nu-l mai ascultam ‘bine, bine, fain şi ăsta, îl ştiam da’  în altă variantă, stai că ştiu eu unul de faci pe tine de râs’. Dar… de ce să mai zâmbim măcar, atâta timp cât suntem ocupaţi să ne ascutem cuţitele, să ne antrenăm acreala în oglindă, să punem la cale un sabotaj, să ne plângem că ‘ce viaţă de căcat!’ Ei bine, eu iar refuz a mă alinia în turmă, îmi place blana lungă- plină de mărăcini- nu vreau să dau jos lâna.

Aşa cum am spus-o şi în alte ocazii, iubesc singurătatea, eu nu mă plictisesc cu mine. Între multele activităţi ce dau de bănuit privind integritatea mea mentală şi psihică, una ar fi următoarea. Se dă o piesă ce-mi place de pe youtube, se caută versurile melodiei, se susură melodia timid din vârful buzelor, se creşte treptat volumul la boxe (întru iritarea pisicii), se prinde curaj privind inflexiunile piesei, se răcneşte mai ales pe părţile solicitante şi susţinute, se ţine mâna pe post de microfon. Gata! Se cunoaşte mare parte din potenţialul vocii coroborat de piesă. Se caută varianta de karaoke pentru a dovedi pisicii că ‘pot mai bine decât Beyonce’ (de exemplu), aaa, să nu uit, ocazional tiptil aleatoriu, în vârful picioarelor deschid brusc uşa de la intrare să văd dacă în spatele ei zace vreun sadic de mă spioneză în interesul vădit de a se amuza pe seama talentului meu (evident) muzical. Aşa că… degeaba vă chinuiţi să aflaţi unde stau, să vă spargeţi capul cum să treceţi de cele două uşi permanent închise sperând că mă puteţi şantaja ulterior cu o înregistrare compromiţătoare făcută în spatele uşii mele din apartament, sunt permanent cu ochii în patru! Verific şi sub fereastră dacă sunt potenţiali şantajişti! 😀

Acum vreo două seri, ajungem la Beyonce- If I were a boy (na şi ce dacă îmi place????? Ascult ce vreau!), trecem la karaoke şi constatăm cu stupoare că, la naiba, ce grea e piesa. Ok, altă versiune... imposibil de cântat, alta… WTF!!! Bine mă Bions, te-am subapreciat. Mai dau piesei ultima şansă şi ajung la domnul cu chitara din filmuletul de mai sus!!! Şi râd, şi râd şi râd singură ca proasta! Ca-aşa-i şi expresia şi de-aia-i şi zice! Tisa e siderată! Am lacrimi pe obraz, mă dor muşchii feţei şi cei vecini cu stomacul, sunt muşcată şi atacată de pisica ce pare să mă urască, bat din palme… Mă uit în jur, da, sunt singură cu Mâţone! Uşa! Am uitat să verific cine mă pândeşte după uşă… neah! Mi se rupe! Replay! 

Concluzie: Tre’ să fi negru să poţi cânta piesa! 🙂