Visits: 40

Poate că nici eu nu mai credeam în mine dar nu ştiu de unde am găsit puterea. Am găsit-o şi nu i-am mai dat drumul. Sunt un soi de pasăre Phoenix… Ce-i aşa de râs dacă se potriveşte paralela în context?! Nu mai are rost să povestesc despre neagra perioadă prin care am trecut, am mai făcut referiri de-a lungul vremii pe aici. Boală după boală după boală… aiurea rău. Nu trecea una că venea alta. Şi am clacat… am spus gata şi m-am lăsat învinsă; m-am aşezat în con de umbră sperând cu toată puterea sufletului meu că-mi va fi bine într-o zi. Aşa ca acum… sau măcar pe aproape. Dar n-am putut să revin în ciuda faptului că mi-am dorit cu adevărat. Am fost o umbră pe picioare, am ucis un psihic ce părea de fier, un fel de-a fi ce altădată stârnea admiraţie.

Cum am renăscut… asta poate că merită amintit. Între altele, am citit o carte, nu orice carte, ci cartea! Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom! Nu am cuvinte să pot mulţumi îndeajuns celor care au contribuit ca ochii mei să se deschidă. Deşi mai degrabă, întocmai ca la decernarea unui premiu valoros aş mulţumi Celui de Sus care nu a uitat de mine; că eu eram demult rămasă în prăpastie şi putrezită dar mi-a trimis un semn. Am ştiut să mă agăţ de el, să nu-i dau drumul şi să învăţ din nişte rânduri mai mult decât ar fi putut vreodată crede cineva că ai putea învăţa dintr-o carte. Celor care uită de plăcerea de a citi, pentru că sunt prea ocupaţi să facă nimic altceva, le-aş spune cu mândrie: Am redevenit Eu şi nu doar Eu ci un Eu mai puternic şi mai înţelept datorită unei cărţi! Asta pentru că mulţi n-aţi crede că se poate… Dar au mai fost şi oamenii… cei care încă sunt lângă mine şi datorită cărora am puterea de a fi, din nou.

Revenind la carte, tot citind şi citind şi aşezând piesele puzzle-ul întortocheatei mele minţi cap la cap şi iar citind şi făcând terapie cu mine însămi mi-am dat seama cât de mult mă iubesc aşa cum sunt! Am realizat în ce punct m-am pierdut, am privit retrospectiv şi mi-am asumat greşelile, am înţeles de ce corpul meu a fost atât de bolnav, am lămurit cu mine tot ceea ce mi-a fost frică a recunoaşte în faţa celorlalţi. Pentru că asta mi-a fost una dintre vine, că am trăit simţindu-mă datoare a demonstra ceva… orice cuiva… oricui. Dar cum toate relele au rămas scrise undeva pe o foaie, cazul ‘Furibunda rebecca’ a fost clasat. Rezolvat!

Acum mi-am învăţat lecţiile: toţi suntem muritori! Uau, ce noutate am aflat şi eu! Staţi că mai ştiu una: toţi suntem răspunzători de ceea ce am primit! Între altele de cum anume alegem să trăim! Ceea ce n-am aflat este când anume m-oi face o simplă amintire a ceea ce ‘a fost şi ea’ dar până atunci voi face tot ceea ce-mi stă în puteri pentru a fi eu. Sigur că nu mai sunt ceea ce am fost înainte, nici nu am cum, doar am evoluat dar substanţa mea tot aceeaşi e. Pentru mine şi pentru cei care îmi sunt în jur. Mâncarea reprezintă parte din mine şi nu a mă îmbuiba e secretul, ci a savura orice în limitele personale. Am văzut ce-nseamnă a nu avea voie, aşa că gustul a prins o nouă veselă culoare pentru mine. Aşa mi-a venit metafora asta… că adică mănânc mai sănătos, asta am vrut să spun. Serviciul e doar un servici care ocupă nişte ore pe zi, în zilele lucrătoare, evident. Nimic şi nimeni nu mă va mai constrânge (la nivel metafizic, evident) să car plasa grea a problemelor ‘de acolo’ în casa mea. Şi asta pentru că eu niciodată (cu excepţia zilelor în care am fost bolnavă) nu mi-am dus greutăţile personale în instituţia în care lucrez, problemele mele au rămas la uşă. Bine, doar următoarea oră o voi sacrifica pentru că trebuie să gat sceneta de sfârşit de an pentru copii, dar e altceva. Plus că mă trage pe roată colega mea dacă nu o fac. Serviciul meu este unul dintre secretele mele de a fi, între copii e prea multă magie şi energie şi pozitivism să dau cu piciorul pentru a mă amărî făcând nişte bani. N-am vrut să fiu corporatistă la 21 de ani n-o s-o fac niciacum. Banii îi pot face şi aşa, trebuie doar să aleg să îi fac nu să fac din ei un scop în sine. Ori de câte ori spun oamenilor din jur ce lucrez simt deja admiraţie, când mă pornesc (şi da, ştiu că vorbesc mult) a povesti cum e în fiecare zi între copii deja mă simt invidiată iar când mai stau şi vara (bonus) vreo 3 luni pe-acasă deja începeţi să mă urâţi, nu-i aşa?! Ce sunt eu de vină că-i aşa de scurtă vacanţa de vară?!  Colegii de servici sunt doar colegi, foarte rar prieteni. Respectul ar trebui să fie un atribut obligatoriu la angajare pentru că multe nulităţi ajung să cucerească teritorii mult prea mari doar pentru că sunt seci pe interior, nu au scrupule şi nu s-au străduit niciodată să fie oameni. Dar nimeni n-o să-i schimbe şi pot să le plâng de milă pentru că sunt prea ocupaţi să pună mâna la urechea celui care are timp să le asculte bârfele ipocrite. Lor le voi zâmbi şi atât! Că dacă aş putea să vomit atunci când le-aş vedea mutrele pocite s-ar prinde şi ei că despre ei e vorba. Dar ce-mi pasă mie, mă bucur că nu sunt ca ei şi că am reuşit a supravieţui urâţeniei lor. Familia e cea mai importantă şi punct! Nimic nu e prea greu alături şi împreună cu ei. Voi muta munţii şi-i voi reaşeza la loc doar pentru că aşa am vrut noi să ne testăm limitele. Sfinte dar ce metafore mai bag şi eu, la impresie, nu vă lăsaţi păcăliţi. Stresul şi nervii n-au să aducă niciodată nimic bun, asta-i altă constatare. Scurtează viaţa şi estompează bucuriile de zi cu zi. Eu vreau să trăiesc şi mult şi bun! Oamenii sunt mari dezamăgiri dar fără ei n-am învăţa a fi noi mai buni, băi dar cum îmi vin, una după alta. Fiecare piedică pusă m-a făcut să cad dar m-am uitat înapoi şi am studiat tiparul, voi învăţa pentru data viitoare. Super bine spus- nu mă întrebaţi de unde, aşa îmi vin. Nu m-am lăsat angrenată în nemernicie deşi m-am scăldat în ea o vreme, bine că am fugit la timp şi am avut puterea de a mă ridica deasupra ei. Deja cad în genialitate şi ar fi timpul să mă opresc. Cred eu asta şi n-am nevoie de confirmarea nimănui pentru a mă convinge că ceea ce cred eu pentru mine este ceea ce este cu adevărat corect. Pfff… mai am câteva dar le las pentru cartea ce-o voi scoate.

Acum o săptămână cineva îmi spunea: ‘Eşti cea mai veselă persoană pe care o cunosc!’. Acum vreo şase zile altcineva avea o curiozitate morbidă: ‘Tu te distrezi singură tot timpul?’. Acum vreo cinci zile o fetiţă mi-a recunoscut, fără eufemisme: ‘Eşti atât de frumoasă!’. Acum patru zile mama mea m-a sunat: ‘Am vrut doar să văd ce faci!‘. Acum vreo trei zile, Mihai povestea ceva despre potenţialul viitorul nostru copil care va veni într-o zi pentru că ni-l dorim îmi mărturisea ‘te doresc’. Acum vreo două zile cineva îmi reproşa: ‘Vezi, asta-i problema ta, că încă mai crezi în oameni!’. Aseară pisica s-a lipit de mine, mi-a făcut ochişorii de iubire fără a cere mâncare în schimb şi cred că chiar a zis şi ‘maaauuuu’ dar nu sunt sigură şi nu vreau să pun de la mine. Acum zâmbesc când mi le amintesc pe toate şi mă gândesc ‘Oare mâine cine ce mi-o mai zice?!’. Abia aştept…