Educatoarea, o superwoman

Materialul de mai jos a fost conceput cu intentia de a fi publicat intr-o revista de specialitate. Sunt curioasa daca o sa treaca pragul tiparului… o sa va tin la curent. L-am publicat si pe blog pentru ca l-am recitit azi-dimineata si mi-a placut tare mult ce am scris, sa vedem daca o sa placa si altora:

Ma aflam in primul meu an in invatamant. Aveam vreo trei luni „vechime” si inca ma straduiam sa deslusesc din tainele copiilor. Aflam lucruri noi zi de zi si ramaneam surprinsa de tot ceea ce aveau piticii de oferit, ma straduiam din rasputeri sa-i cuceresc… constatam cu frustrare ca nimic din cei cinci ani de practica nu se aplica la partea „practica”. E cu totul o alta lume sa te afli in fata lor, doar tu cu ei. Fara comisii, fara analize, fara mustrari, fara note. Tu versus copii. E fascinant si intrigant in acelasi timp. Cum fac sa-i cuceresc? Ce zic? Cum zic? Cand zic? Multe, prea multe intrebari. Constatam cu stupoare ca in fond, copiii nu sunt altceva decat niste adulti miniaturali. Mult mai liberi, mult mai deschisi, mult mai veseli, mult mai mult decat poate fi oricare persoana pe care eu o cunosteam. Invatam si eu cu ei, deopotriva. Sunt infinite dovezile pe care le-am primit de-a lungul a sase ani cum ca ei, piticii sunt niste catapulte pentru lansarea superman-ului din mine.

Intamplator, incidentul de la inceputul carierei mele a fost exact cu legatura directa: ne aflam intr-o zi in clasa, intr-o pauza scurta, cand, doi dintre baietii din grupa aveau ceva de impartit; nici una, nici doua se iau la bataie. Aflata in capatul celelalt al salii, aveam doua optiuni- sa strig ceva similar cu „Incetati!” sau sa merg sa-i despart. Rationez cateva secunde si decid- pornesc in graba spre ei, ii vad ca lupta devine din ce in ce mai apriga, in mijlocul salii toate scaunelele cladite in forma de tren; calculez ca nu-mi ramane timp sa ocolesc sala pe dupa catedra, grabesc pasul, aproape alerg, sar peste scaune si ajung la ei. Ii despart, incerc sa ma lamuresc care e motivul conflictului cand constat ca in sala troneaza o liniste deplina. Ma intorc spre copiii ramasi de partea ceallata a trenului de scaune si vad fete inmarmurite.Mi-e suficient de greu sa identific cauza. Ma uit spre ei, ei spre mine. Cateva secunde de inmarmurire… ma uit in jur, chiar nu inteleg de unde mirarea si socul lor. Un baietel isi face curaj: „Uau, Rebe, ce-ai sarit peste scaune! Parca-ai fost Superman!!!”

Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca tot ceea ce este firesc pentru mine poate veni ca un soc pentru ei. A durat multa vreme sa pricep ca eu sunt un model, ca eu nu-mi pot permite greseli in fata lor. Ca eu sunt o superwoman care le poate face pe toate. Mi-a luat inca pe atata vreme sa pricep ca nu-mi pot permite sa-i manipulez, sa-i pacalesc ca-s fara cusur. Pot foarte bine sa recunosc in fata lor ca am gresit fara a ma simti mai putin grozava si fara a crede ca mi-am subminat autoritatea. Pot foarte bine sa rad si sa plang cu ei. Pot foarte bine sa-i cert si sa-i impac. Pot la fel de usor sa predau o lectie sau sa pun un copil sa deseneze un urs, mult mai frumos decat as fi reusit eu sa-l schitez. Pot atatea lucruri sa fac… dar numai datorita lor. Nu as putea sa fiu nimic din ceea ce sunt daca ei n-ar fi. Cine ar putea sa-mi faca ziua mai frumoasa daca nu ei cand imi zic „Tu esti mai frumoasa decat Pocahontas”. Si cine ar putea sa le faca lor o zi mai senina cu un abtibild in piept? E reciprocitate. Cine daca nu eu, ar putea sa fie pentru ei… SuperRebe. Iar ei in schimb, ce-ar putea fi pentru mine daca nu niste SuperCopii?! Eu nu sunt nimic fara ei si ei nu sunt nimic fara mine. Iar impreuna suntem cei pe care multe alte doamne educatoare ii invidiaza pe ascuns, cei pe care multa lume ii lauda prin oras, cei care muta muntii… doar asa… de super ce suntem.

Cred cu tarie ca meseria asta, de educatoare, nu sta bine pe orisicine. Cred cu tarie ca educatia nu se face cu gura-nchisa si mainile la spate. Cred cu tarie ca ei sunt prietenii mei, cu precizarea ca eu le vreau binele. Tot ceea ce fac si zic si cert si sanctionez are finalitate. Poate acum mi-am castigat statutul de SuperRebe pentru ca am muncit pentru el si m-am dat peste cap atunci cand a trebuit s-o fac. Dar provocarea cea mai mare este sa raman asa… tot ceea ce vine de la sine si e firesc poate aduce numai lucruri bune, tot ceea ce reprezinta o eticheta fortata, va avea consecinte pe masura. Asa ca, mie nu-mi ramane altceva de facut decat sa caut cum anume pot insemna ceva pe termen lung. Pentru ca sta in puterea mea sa educ… atunci de ce sa nu o fac, exact asa cum mi-ar fi placut mie sa fiu educata si ar trebui s-o fac dupa niste tipare invechite si inflexibile. De ce sa nu fiu Super… orice… in ochii lor?! In plus, asta n-o zic eu… de la ei o stiu…

Later edit: Articolul va fi publicat. Nu am din pacate date precise despre revista si aparitia ei (va fi primul numar), cert e ca articolul va fi publicat. Va tin la curent!

7 Comments on “Educatoarea, o superwoman

  1. bravo!!!!
    cat despre sansele de publicare….maximale!!!
    ti-am zis ca mie mi-a publicat revista MAMI un articol pe 2 pagini la sectiunea unde scriu despre copiii vedetelor?
    tre’ sa-ti dau revista!!
    si am si primit un cantar digital super-misto drept cadou pt. cea mai frumoasa poveste din 2005!
    Eu stiu cine e Pocahontas! Hi,hi!

  2. @Vania: Pocahontas??? Nu o stii… iti aduc cartea la schimb. 🙂

    @Lore: Adevarat, articolul imi va fi publicat. 😉

  3. citez din textul de mai sus: „Eu nu sunt nimic fara ei”
    Negarea negatiei este o afirmatie.
    Logica nu este o caracteristica de baza in cazul autoarei.

  4. Citatul este o scapare in exprimare, acum recitind suna stupid… insa cei care imi vor publica materialul m-au asigurat ca vor reface ei eventualele greseli; orice scriitor este scutit de corvoada corectatului… in el sta creatia propriu-zisa, nu maruntisurile. Ma rog, eroarea e asumata. Da-mi voie sa-ti spun ca logica nu poate fi o caracteristica a unei persoane. Mai ales „de baza”…

  5. in afara de a o repezi pe directoare cand tu esti prea obosita ca sa afisezi doua oferte scolare , trebuie sa recunosc ….mai faci si lucruri bune