Excursie cu copiii- partea a doua

Asadar, ne aflam in fata manastirii de la Radna, fatada se afla in renovare. Intram, ne rugam, stam putin in strane (asa cre’ ca le zice la bancile alea de stau babele si mosii in ele cand e slujba), admiram icoane… Copiii ies si eu raman inauntru sa racolez niste suveniruri. Constat ca apa plata sfintita (la jumate) e doar 50 de bani asa ca ma pun pe achizitionat apa binecuvantata. „30 de sticle???” se mira tanti vanzatoarea. „Da’ 30 ca dam la prieteni!” Ma incarca tanti cu 3 plase, mai fac niste cumparaturi modice: 2 iconite cu sfantul Francisc (doar el era vedeta pe aici), o carte cu istoria vietii lui (important de stiut pentru cunoscatori), mai niste chestii si 15 bratari pentru ca am vrut sa aiba si copiii o amintire. Gata, am lasat aici milionul, gata, destul cu risipa. Hopa sus inapoi in autocar, next stop, adica urmatoarea oprire muntele ce gazduieste cetatea de la Soimos.

Scoboram din autocar si de aici incepe distractia. Prima poteca- pietre mari si foarte mari+ plan mult prea inclinat chiar si pentru mine. Oooo, ma gandesc… naspa. Si iaca ceata lui Pitigoi incepe sa urce, educatoare mai tinere mai in varsta, mai grase mai slabe, mai antrenate mai nu, ingrijitoare cara ditamai cosocul cu mancare, copii mai voinici mai nevoinici, tata lumea urca. Fiecare cum poate, cum stie; mai cazi, mai te ridici, mai cazi, mai te ridici iara… Copiii in patru labe… circ in toata regula. Dar eu sunt si mai grozava, cu o zi inainte mi-am luat adidasi NOI si ALBI si am crezut cand ziceam „urcam pe munte” ca e o metafora, iaca-s praf adidasii. Lacrimi imi dadeau de nervi, de ce mi-o fi fost mie musai adidasii ALBI si NOI n-o sa inteleg nici azi, cum nici atunci n-am inteles. Prima panta urcata cu succes, a doua asisderea, a treia… caput toata lumea. Am gasit un soi de poienita in semi-panta si ne-am asezat acolo paturile. Oooo, dar ce cade in jos in vale? A, e o sticla? Du-te dupa ea. Dar ce se rostogoleste iara? Un ghiozdan, n-are nimic, il aducem inapoi. Dar ce se rostogoleste iar? Un copil, fugi de-l prinde. Cam asa am stat noi „in popas”. Stati linistiti, nu au existat victime, au existat doar accidentati, dar a meritat efortul. Servim masa… nu pot sa va redau in cuvinte cu cata pofta mancau copiii. Soarele batea destul de tare, toti stateam la plaja. Buuun, ajunge cu pocnitul oaselor, la drum! Pana sus la cetate mai este drum lung, n-avem timp de pierdut.

Aici vine partea si mai distractiva: cum cari copiii sus pe panta, in conditiile in care chiar si adidasii mei ALBI si NOi reuseau sa lunece? Eu am descoperit prima varianta- iei copil 1 de manuta, urci 20 de metri cu el, il asezi in fund pe teren plat, lansezi promisiunea „vine Rebe repede”, cobori, iei copil 2 de manuta, urci si cu el pana unde l-ai plasat pe primul, repeti promisiunea, cobori, iei copil 3… la copil 6 esti gata ca bateria. am dezvoltat si o a doua varianta- mai putin obositoare pentru mine dar mult mai riscanta, pe principiul „cade Rebe, cad toti”. Adica- se iau doua manute de copil in mana dreapta, doua manute de la alti doi copii in mana stanga, doua manute ale unui singur copil de introduc in buzunarul stang al blugilor si alte doua manute de la un al saselea copil in buzunar dreapta. Se zice „doamne ajuta” cu mare seriozitate si se porneste la drum in timp ce se repeta „pasi mici, pasi mici”. Acum nu va speriati ca toti cei 45 de copii se miscau cu atata incetineala, altii erau sus demult, fiecare cum putea, in patru labe, ghemuit, la pas, cu sprijin sau fara sprijin… doar ai mei se miscau mai greu, unii ca unii erau in fruntea celor mari. Greu… dar frumos!

Pe drum nu prea am apucat sa glumesc cu amaratii mei pe care ii taraiam dupa mine ca abia ne trageam sufletul. Cand ajungeam noi aproape de ceilalti, ei se ridicau sa plece ca erau satui de stat. Asa-i cand esti mai mic si mai pricajit! Cand am ajuns si noi sa prindem o platforma cu priveliste si numai buna de imortalizat, constat ca cetatea e vis-a-vis cu noi, noi n-am ajuns inca la ea. Ei, ce sa fac?! am o lupta interioara, sa mai urc cu ei pana la cetate ca-s rupti sau sa… „Grupa mijlocie sus! Mergem la cetate!” Iaca piticii mei nu stiu de unde mai aveau resurse ca-i vad tasnind pe potecuta. La cetate… super! Facem poze, se catara pe ziduri, aplauda, se bucura, mai trag si cu palnia la alt grup cu copii mai mari carora invatatoarea le explica despre istoria cetatii: „Suntem in sala regala, Rebe” m-au informat si pe mine, hihi. Am fi avut si noi informatie de comunicat, insa ne cam presa timpul. Gata, ajunge, jos. Ceva mai repede si mai organizat am reusit sa coboram insa copiii erau rupti deja. Eu abia ma miscam, darmite ei.

Am uitat sa precizez ca era plin de maracini si de urzici, auch! Sus in autocar, se lasa linistea intre pitici, cade un cap, al doilea, iata sufletele de copii cum dorm. „Da’ ne dai bratari, Rebe?” Bratari?! V-as da si o medalie de campioni pentru cat de mandra am fost de voi ca ati urcat atat de departe si in conditii atat de vitrege, dragii de copiii lui Rebe! Ne-a dat si doamna directoare a doua zi o diploma de „cel mai bun alpinist”, vai ce vanzoleala si incantare… Auzi, alpinisti… Si eu care credeam ca fetele mele sunt niste fitoase si niste maraite… iaca alpinistii mei…

Cam asta a fost la Soimos… frumos, obositor, reconfortant, incantator, intrigant, frustrant, provocator, grozav… ce sa mai, am niste copii pe cinste!!!

P.S.: Cu o zi inainte fusese la manastire Lorand (baietelul de care va povesteam ca ma mustra cu pozele/ din prima mea generatie) si o roaga pe mama sa faca si ea niste poze: „Nu pot, e biserica, zice ea, nu se fac poze aici” la care el ce replica are?!!!! „N-are nimic, inseamna ca sigur face Rebe maine poze!!!”

4 Comments on “Excursie cu copiii- partea a doua

  1. Mihai mi-a promis ca azi face o galerie de poze special pentru gradinita. Sper ca maine sa fie functionala. Abia astept sa le vedeti, o sa va placa teribil!

  2. Chiar ai curaj sa mergi cu copii de gradinita in excursii, felicitari, se observa din ce scrii ca iti place ce faci.

    Stiu ca suna a linguseala, nu-mi pasa, pentru ca ieri ti-am gasit blogul doar, dar vreau sa-ti spun ca ii respect foarte mult pe cei care sunt in stare sa se descurce cu copii, eu cu siguranta n-as putea.

  3. @Onyx: Nu stiu daca este curaj sau inconstienta cateodata, cert este ca asa-mi zice mie instinctul. Nici eu n-as fi crezut despre mine c-o sa ma descurc atat de bine, acum stau de multe ori si ma intreb ce as fi facut daca nu erau ei, probabil mi-as fi gasit de lucru intr-un alt domeniu, insa… ma prinde teribil treaba asta cu educatoarea. 🙂