Limitele socializarii

Traim intr-o lume nebuna, iresponsabila, plina de cractere si trairi care de care mai controversate. De ce? Pentru ca fiecare spune ca e bine asa cum face el, iar ceilalti sunt ori “depasiti” ori “exagerati”. Nu mai e nimic la locul lui, nu mai e nimic frumos, nu mai e nimic pur.
Mi s-a adus la cunostinta de curand subiectul “iesirea la un citro intre un baiat si o fata”, ambii avand partener stabil, relatii mai mult sau mai putin implinite, aspiratii mai mult sau mai putin recunoscute. Din pacate observ ca tot mai multa lume din jurul meu considera ca fiind normale, chiar indicate astfel de activitati de “socializare”. Si gama de astfel de socilizari ar putea continua: iesirea in club cu colegii de servici, participarea la cine cu “parteneri” de afaceri, telefoane de la colegi (colege) la ore putin tarzii etc. Aici nu pot spune decat ca ma bucur ca nu am parte in mica mea familie de astfel de subiecte care mie personal mi se par putin deplasate.
Da, am fost si “criticat” pe acest subiect, caci asa e lumea, cand nu esti ca ei, “trebuie” sa ai vreo problema, vreo temere, vreo nemultumire. O spun clar: nu am nici o trasatura din cele enumerate mai sus. Doar ca-mi place la nebunie stilul romanelor secolului XVIII, stiti si voi, marii romancieri clasici, care aveau o alta viziune asupra relatiilor interumane. Imi place cum odata, iti dadeai palaria jos cand intalneai o doamna, cand ii cereai voie partenerului respectivei doamne sa o conduci pe aceasta pana acasa, cand se impuneau scuze solemne doar daca atingeai din greseala o persoana de sex opus, cand trebuia sa-ti anunti vizita cu mult timp inainte, iar apoi trebuia sa primesti confirmarea ca persoana respectiva este disponibila, cand barbatii de intalneau si aveau discutii interesante si inaltatoare etc.
Acum este altfel, fluieri dupa fete in loc sa le saluti respectuos, faci glume tampite la servici ca sa pari interesant (nu mai exista jena), dai coate de jur imprejur indiferent daca alaturi sunt colegi sau distinse doamne, mergi in vizite neanuntat si adesea fara nici o mica atentie, telefonezi la ore la care nici mortii nu s-ar trezi etc.
E decenta prima varianta, sau a doua. Sau mai mult decat atat, ce inseamna “decent”? Eu zic ca nu e asa relevant ce e “decent” si as spune ca e foarte relevant ce e “frumos”. Daca unora le place (sau nici macar nu-si dau seama daca le place sau nu) sa fie “non-conformisti”, “independenti” etc, si sa spuna la 3 fraze “ei c***t…”, sau “ma doare-n p**a”, sau ca “s-a f***t telefonul mobil” de exemplu, eu nu pot face altceva decat sa evit persoanele care au astfel de manifestari. Nu-mi place si gata. Ar trebui sa explic de ce? Mi se pare o tampenie sa explic asa ceva.
Avand in vedere ca tot mai multi imbratiseza acest gen de “democratie”, pot cu succes sa-mi insusesc epitetul atribuit de ceilalti, repsectiv cel de antisocial. Daca asta inseamna, pentru mine e ok. Toata viata am facut ce-am vrut si nu am fost nevoit sa dau prea multe justificari, si daca prefer sa fiu “demodat” si in acelasi timp se poate, atunci e ok. O mica adaugire se merita mentionata aici: daca sunt antisocial, sau demodat, sau idealist, sau prea strict … etc, de ce isi bat altii capul intr-atat sa ma schimbe? De ce nu ma izoleaza, de ce nu ma ignora, de ce nu ma “sterg cu buretele”? Raspunsul e de la sine inteles, si asta imi mai da o speranta.
Ma distreaza (sau nu) cei care sustin sus si tare ca nu-I intereseaza ce spune lumea, desi reactioneaza evident la comentariile celorlalti, cei ce spun ca nu se vor justifica niciodata in timp ce chiar asta fac, cei ce lasa frazele neterminate doar pentru a se crede interesanti, cei ce lasa semne de intrebare (cum facui si eu anterior cu “ma distreaza … sau nu”) 🙂 pentru ca evita sa raneasca orgolii, cei ce isi rezinta viata ca “pe taraba” ramanand apoi consternati ca lumea ii diseca toate gandurile si actiunile, cei ce au anume asteptari de la ceilalti dor pentru ca ei au daruit, fara insa a li se cere direct acest lucru.
Deci pana la urma ce este socializarea asta? Este buna? Nu este? Merita macar sa ne batem capul cu analiza acestui fenomen? Parerea mea este ca socializarea nu trebuie sa fie o constructie sociala planificata, analizata etc, si doar consecinta fireasca a doua sau mai multe caractere care dintr-un motiv sau altul pot comunica, pot relationa, pot “pierde timpul” intr-un mod placut si constructiv pentru ambele parti.
Totusi, raman la ideea mea ca unele reguli autoimpuse care contrariaza evident spiritul de “independenta” asa cum este el perceput astazi, au farmecul lor si ar trebui perpetuate continuu.
Nu stiu daca am reusit sa-mi pastrez intr-o oarecare masura coerenta, si as vrea sa spun ca nu-mi pasa, dar imi pasa pentru ca daca reusesc sa transmit gandurile mele macar unei singure persoane, scopul a fost atins.
Just think about it.

2 Comments on “Limitele socializarii

  1. E de bine? Nu inteleg … dar tot timpul am avut dificultati in a te intelege Vania. Oricum perseverez. 🙂