Lucrare pentru simpozion

Aseara am creat trei ore fara a-mi aprinde vreo tigara. Nu-i putin lucru; finalul a fost acesta: Scrisoare pentru Mama Mea. Lucrarea de fata am trimis-o la un simpozion international, Artdoro. Am muncit mult prea mult la lucrarea asta ca sa o „iert” si sa nu o public. Enjoy!

Scrisoare către mama mea

Draga mea mamă, sunt eu, fiica ta. Ştiu că ar fi absurd să uiţi asta însă ţin eu să-ţi reamintesc. Am emoţii aşa de mari încât îmi tremură mâinile pe tastatură. Nu găsesc un început bun pentru scrisoarea asta, nici măcar nu sunt foarte sigură că o voi trimite. Ştiu din teorie că orice scrisoare are început, cuprins şi încheiere, însă, crede-mă pe cuvânt că practic mi-este imposibil să respect canoanele. Începutul ar fi simplu, îţi scriu aceste rânduri pentru că mi-e tare dor de tine, cuprinsul ar fi şi mai complicat pentru că am multe să-ţi mărturisesc iar sfârşitul este aproape dureros… nu-l ştiu. Nu intuiesc unde voi ajunge cu ceea ce am de spus, hai să lăsăm elementul surpriză să-şi facă loc în epopeea mea. Mare parte din ceea ce sunt se datorează ţie. Nu ştiu dacă ţi-am mai spus asta sau dacă m-ai luat în serios. Chiar sunt! Mă uit în jurul meu la cât de multe am realizat şi la câţi oameni ţin să mă felicite pentru ceea ce sunt. Dar ei nu ştiu secretul meu, am o mamă formidabilă. Sunt sânge din sângele tău şi m-am născut pentru că, tu cu tata, într-o zi, v-aţi iubit atât de tare, încât m-aţi plămădit pe mine. Îmi povesteai cât de tare mă iubeai, chiar înainte de a mă naşte. Imi povesteai ce bune prietene eram, chiar dacă eu eram un ghem. Mă mângâiai prin burtică şi eu tresăltam de bucurie. Îţi cunoşteam vocea chiar dacă tu nu credeai ‘prostiile’ scrise în cărţi de specialitate. Auzeam când plângeai pentru că aveai o durere, auzeam când plângeai de fericire, auzeam când tata făcea o glumă haioasă pentru a te binedispune, auzeam când o vecină răutăcioasă ţinea morţiş să arunce ironii la adresa greutăţii tale pe perioada sarcinii. Paranteză, de asta nu-mi place tanti Aurora de la trei… Până la urmă ştiu ei psihologii ce ştiu, în cărţile lor ‘pentru mămici’. Poate toate astea nu ţi s-au părut că le-aş fi luat în serios dar eu am savurat întotdeauna cuvintele tale. Nu ştiu câţi dintre copii au avut o copilărie de vis, nici măcar nu-mi pasă. Nu e o competiţie. Ştiu că eu retrăiesc multele momente magice ori de câte ori mă năpădeşte oboseala. Cum să nu mă umplu de energie când îmi amintesc de răbdarea ta atunci când eu forţam limitele, de sfaturile tale pe care eu pe-atunci le credeam demodate, de lacrimile tale când ţi-am reproşat lucruri neadevărate, de bucuria ta când aduceam un premiu doi, de susţinerea ta când ţi-am spus că nu vreau să dau la Medicină unde v-aţi dorit voi, de iertarea ta pentru toate faptele mele necugetate. Cum ai putut să fi atât de tare în faţa tuturor problemelor pe care ţi le-am creat. Nu, nu da din cap şi lăcrima. Ştiu şi eu prea bine, acum, matură, raţională şi mamă la rându-mi că tot ceea ce ţi-am făcut rău au fost pumnale în inimă. Totuşi, niciodată n-am simţit că m-ai iubit mai puţin… chiar dacă în ziua în care am plecat de la tine asta am avut să-ţi reproşez; te rog, crede-mă, am făcut-o dinadins ca să te doară, mi-era mai uşor să plec cu nervi şi fără prea multă raţiune decât să plâng şi să n-o fac niciodată. Nu regret nici acum că mi-am luat viaţa în piept, regret însă cu fiecare picatură de suflet că n-am făcut-o aşa cum ar fi fost normal s-o fac, cu tine alături. Nu plânge şi nu-mi spune ca m-ai iertat demult pentru toate relele pe care ţi le-am pricinuit; nu vreau să-mi fie uşor când îţi mărturisesc că-mi pare rău pentru fiecare dintre clipele pe care puteam să le petrec alături de tine şi n-am făcut-o. Vreau eu să plâng şi să-ţi pup palmele pline de bătături iar lacrimile nostre să fie curse până pe sâni, căci acesta este drumul sfânt al iertării, acolo e inima care ştie să ierte şi să împace, fără resentimente. Nu vreau să te mâhnesc, nu vreau decât să plângi, poate doar de fericire. Eu sunt o femeie de afaceri… am o carieră de succes şi doi copii minunaţi. Conduc organizaţii prin care ajut copiii nevoiaşi, organizez baluri de binefacere şi licitaţii caritabile. Dau bani pe stradă la sărmani, nu uit că cei amărâţi vor să simtă şi ei că e Crăciun sau Paşte, am kilometri de prieteni, am o casă mare în care copiii mei pot să alerge şi cu care se pot lăuda prietenilor lor, am în cont suficienţi bani să le asigur un viitor îndestulat copiilor mei, am lucruri pe care le vezi doar în reviste, am văzut atâtea ţări încât am început să le confund deja, am multe, multe, multe lucruri materiale la care cei mai mulţi visează doar. Dar nu am nici măcar pe jumătate din ceea ce ai avut tu… nu am un tată la copii pentru că m-am ascuns după un orgoliu stupid să calc peste cei dragi… am rănit omul pe care băieţii îl numesc ‘tată’ doar pentru a-mi demonstra mie că sunt independentă. Mi-am îndepărtat copiii de mine, le-am refuzat intimitatea, le-am refuzat comunicarea pentru că am crezut că banii cumpără iubirea. Am uitat să râd… am uitat să zâmbesc, chiar şi singură în oglindă… am uitat să mă bucur de un măr copt… am uitat să ascult un prieten adevărat aflat în impas… am uitat că iubirea e gratis… am uitat că muzica tămăduieşte… am uitat că îngerul meu eşti tu şi că oricâte greşeli aş aduna sunt ca şi iertate atâta timp cât tu eşti mama mea. Mi-am adus aminte de orele în care noi două petreceam plimbându-ne, mi-am adus aminte că tu nu-mi dădeai sfaturi ci poveţe, mi-am adus aminte că orice faptă are şi răsplată, mi-am adus aminte că în jurul nostru se-nvârtea Universul, mi-am adus aminte că tu râdeai cu poftă la glumele mele copilăreşti, mi-am adus aminte că tu plângeai pe ascuns de mine când sufereai, să nu mă-mpovărezi. Mi-am amintit că părinţii sunt prietenii cei mai buni ai copiilor lor, mi-am amintit că o mamă niciodată, dar niciodată nu va vrea răul copiilor ei, mi-am amintit că mama îşi iubeşte pruncii mai mult decât pe sine, mi-am amintit că viaţa nu e veşnică şi că moartea nu poate fi cumpărată sau amânată. Mi-am amintit că tu nu mai eşti printre noi dar că iubirea mea şi puterea gândului meu te pot păstra la fel de vie ca în copilărie. Îţi spuneam că vreau să fiu ca tine, mamă şi soţie model. Unde m-am pierdut, maica mea scumpă? Ce drum am greşit? La ce intersecţie am ales greşit? Cui am vrut să demonstrez ce? Mă macină atâtea regrete şi reproşuri… Tu mi-ai şterge lacrimile şi mi-ai spune că orice faptă rea are îndreptare. Aşa e, mamă iubită, dar cum? Cine-mi poate lumina calea acum când tu nu mai eşti? Mă tresalt şi mă-nfior… tu să-mi fi dat gândul acesta nebunesc?! Tu să fi îngerul ce-mi şopteşte în ureche?! Să fie asta calea mea?! Să fie asta o nouă şansă de a-mi rascumpăra greşelile?! Ştiu, tu m-ai iertat dinainte să greşesc dar oare oamenii din viaţa mea vor mai avea puterea să mă ierte?! Dacă ei mi-ar greşi mie?! Sigur că i-aş ierta fără să preget… Da, oare funcţionează şi în sens invers?! Nu vreau să spun lucruri mari, vreau doar să recunosc unde şi cât de tare le-am greşit. Nu vreau să dau timpul înapoi pentru că aşa nu aş mai ştii ce-i rău; vreau să uit că societatea de azi m-a transformat, cu acordul meu, evident; nu încerc să mă absolv de vreo vină, nu mă prevalez acum de ceea ce am ajuns, o minunată femeie de afaceri care câştigă mai bine decât un bărbat, cineva care este omul potrivit la momentul potrivit, cineva care ştie întotdeauna ce decizie să ia, o persoană care-şi foloseşte intuiţia în tranzacţii cu milioane de euro şi care aduce bani tuturor celor implicaţi… vreau să fiu doar atât… mamă şi soţie model. E un scenariu mult prea simplist pentru tot ceea ce am trăit eu dar… atât îmi doresc. Vreau să trăiesc precum ai făcut-o tu… simplu şi din plin. Vreau ca băieţii mei să-mi spună mie secretele lor şi să chicotim toţi trei sub plapumă, vreau ca prietenii copiilor mei să fie copiii care le sunt lor dragi, nu copiii prietenilor mei cu bani. Vreau ca soţul pe care eu l-am umilit spunându-i că nu aduce suficient în casă, să fie din nou soţul meu. Ne-am făcut o promisiune sfântă pe care eu am încălcat-o. Dacă El e cel de care m-am îndrăgostit eu stiu deja ce-o să se-ntâmple: o să zâmbească, o să verse o lacrimă, fără a-i fi ruşine, o să mă strângă în braţe şi o să mă certe: ‘de câte ori să-ţi spun că eu sunt cocoşul puternic şi tu găina din spatele meu’… Şi o să râdem amândoi, dar ce se-aude?! Uşa se deschide şi două chipuri luminoase şi zâmbitoare ne privesc: ‘ţi-am spus, mama de atâtea ori că tata se va întoarce!’. Sub plamumă suntem patru care chicotim… exact aşa cum am învăţat cu tine şi de la tata. Că noi trei suntem capabili împreună să mutăm munţii dar n-o facem pentru că avem alte treburi mai importante de făcut, de exemplu, tata să dea de mâncare la animale, tu să-mi coşi rochiţa ruptă şi eu… să fac vreo boroboaţă… Istoria se repetă… oare?! Scrisoarea asta am început-o cu mult timp în urmă, am şters-o şi am corectat-o de mult prea multe ori. Azi, e timpul să ajungem la final. Un final fericit, aşa cum îţi place ţie. Am remediat tot răul din jurul meu, am înţeles că fericirea pleacă de la mine şi că familia mea avea nevoie de mine, nu de banii mei, am înţeles că dacă vrei să ajuţi pe cineva nu-ţi trebuie milioane, am înţeles că prietenii nu-s cei pe care îi aveam în jurul meu, am înţeles că tata încă are nevoie de mine şi că băieţii îi aduc lacrimi de fericire, am înţeles că timpul nu iartă şi că tot ceea ce simt şi gândesc trebuie spus, nu amânat. Sunt tot ceea ce sunt datorită ţie! Sunt liniştită, calmă, înţeleaptă, echilibrată dar mai ales sunt ceea ce mi-am dorit să fiu întotdeauna: soţie şi mamă model. Acesta este un final fericit. Poate că da, viaţa nu se opreşte aici şi mai am atâtea de învăţat. Dar scrisoarea este pentru tine… să ştii că-ţi simt căldura sufletului pe umărul drept… că doar acolo stau îngerii, nu?!

Cu mult, mult drag şi mai multă iubire, a ta fiică iubită.

P.S. Nu plânge mama că ştii că plâng şi eu… Ţi-am pus la geam un ghiocel presat, te rog să-l iei… este pentru colecţie! Te ador, mama!

Toate drepturile asupra acestui material îi revin autorului. Orice utilizare, copiere, modificare fără acordul autorului este strict interzisă. Materialul va fi folosit strict in sensul prezentării în cadrul simpozionului Artdoro, 15 martie 2008.

Later edit: Am si un rezumat edificator asupra eseului meu.

Am gândit eseul acesta ca pe un material ‚altfel’. Când spui ‚femeie’ este foarte clar că referirile sunt multiple. M-a intrigat puţin tema şi am considerat a fi o provocare. Puteam să studiez evoluţia femeii în societatea prezentă însă nu am făcut-o pentru că ştiu deja răspunsul. Am evoluat, e clar, îndeplinim din ce în ce mai multe funcţii ş roluri, avem tendinţa de a ne masculiniza. Nu am nevoie de prea multe date statistice în a-mi susţine afirmaţiile, e de ajuns să mă uit în jur. Aşa că am dramatizat o situaţie ipotetică, am făcut un scenariu, am încercat să creez artă. Nu am folosit bibliografie pentru că întregul concept este rodul imaginaţiei mele, nu are nici măcar surse de inspiraţie clare şi precise. Aşa am intuit eu o poveste, povestea unei femei de succes care în culmea apogeului carierei sale se loveşte de o realitate cruntă: că mama sa, modelul său de viaţă nu este nimic din ceea ce este ea şi invers. Într-un moment de sinceritate crudă, această femeie impozantă se redescoperă. Începutul scrisorii este unul care se doreşte a fi plin de căldură dar este trădat de un limbaj rece, tranşant, plin de termeni ce nu lasă loc de interpretare. Femeia doreşte să reînvie o relaţie cvasipierdută cu mama sa despre care aflăm ulterior ca nu mai trăieşte. Pe parcursul scrisorii femeia puternică se pierde şi redevine copil, copilul Mamei sale. Plină de regrete asupra momentelor pe care le-a preţuit prea puţin, femeia varsă lacrimi. De neiertat fapta ei, într-o epocă a vitezei, a multiculturalităţii, a globalizării, a celor puternici. Şi totuşi lacrimile sunt eliberatoare… conexiunea între cele două se produce la nivel energetic şi femeia primeşte sfaturi… ascultă ca un copil povaţa mamei sale şi ia decizii radicale… vrea o viaţă nouă, după modelul Mamei, vrea să refacă toate drumurile greşite pe care le-a parcurs, vrea să repare un rău care pare imposibil de reparat. Întrebarea este dacă această Superfemeie mondenă şi modernă va reuşi. Pentru că şi-a sacrificat propria-i familie pentru a-şi dovedi ei şi celor din jur că o femeie poate face carieră. Soţul acesteia a fost o victimă directă pentru că financiar nu s-a mai ridicat la pretenţiile ei. Copiii au fost victime colaterale pentru că nu s-au lăsat cuceriţi de o situaţie materială mai mult decât îndestulătoare. Mama sa a fost privită ca o femeie simplă care nu are nimic de oferit şi sfidată printr-o plecare agresivă care a lăsat urme. Tatăl a devenit inutil şi uşor de ignorat. Dar conştiinţa celei care a avut parte de o educaţie aleasăîi tulbură somnul. Nu mai rămâne nimic de făcut decât să-şi încheie socotelile cu Mama; printr-o scrisoare…
Întocmai ca în cărţile pe care Mama sa le savura, finalul este fericit. În ce constă fericirea acestuia vă invit pe dumneavoastră să aflaţi.
Concluzie: nu ştiu care erau limitele în care trebuia să mă încadrez, am depăşit nişte tipare pe care eu personal le găsesc depăşite, am scris exact ce am simţit. Nu poate fi catalogat în bun sau rău… e pur şi simplu un scenariu, o situaţie de viaţă în care fiecare dintre noi se poate regăsi.

4 Comments on “Lucrare pentru simpozion

  1. Frumos, insa consideri ca persoana in rolul careia te-ai interpus (acea femeie de afaceri de succes) va ajunge vreodata sa gandeasca aceste lucruri? Ma indoiesc.
    Cat despre sentimentele pe care le-ai aruncat catre noi fara a te gandi la limitarile noastre, pot spune ca eu personal m-am ingrozit, si nu atat de tot ce am constientizat ca am omis, ca am pierdut, ca am neglijat, ci mai mult datorita faptului ca stiu ca intr-o oarecare masura, voi continua sa omit, sa pierd, sa neglijez, pentru a obtine ceea ce in prezent consider ca este mai presus de orice. Ma ingrozesc ca nu pot constientiza pe deplin ca acei parinti pe care ii aud periodic la telefon (acum nici macar nu-i mai vad fata in fata, pentru ca trebuie „sa-mi construiesc un viitor in alta parte”) nu vor fi mereu si pentru totdeauna la capatul celalalt al firului sa-mi spuna ceea ce stiu ei mai bine: „Va fi bine”, si sa ma „bazaie” cu vesnica intrebare: „Voi cand mai veniti pe acasa?”.
    Pentru prima oara intr-o mare perioada de ani, ma simt trist. Nu stresat, nu suparat, nu frustrat, nu indignat, nu motivat … nu tot ceea ce simt zilnic intr-o oarecare masura. Doar trist … si e ciudat, ca nu ne-a invatat nimeni la training-urile si sedintele de managementul schimbarii, inteligenta emotionala, comunicare si persuasiune, managementul carierei etc, cum sa gestionam „tristetea”.

  2. @FlpMihai: Am adaugat un later edit, este o situatie pur ipotetica; ca de obicei, ai surprins esenta, bagatelizam adesea lucruri cu adevarat importante. Sa nu fi trist de la postul meu, suna-i pe ai tai si stati la povesti, chiar daca nu e fata in fata, tot aproape de ei te vei simti si ei de tine. Finalurile tale nu erau cu „tristete” erau cu „ne mai auzim”. Pai, 🙂 sa ne mai auzim… cu cei dragi… 🙂

  3. @Simona: Imi pare rau… 🙁 Nu-l mai citi… Ori daca ajuta cu ceva, are un final fericit. 🙂 Si pe mine m-a durut cand l-am recitit in ciuda faptului ca era creatia mea.