O pisică şi-o fetiţă (partea a 2-a)

Emoţii cât populaţia Chinei… conglomerate de sentimente… uneori îmi trecea prin cap că poate era mai bine să o fi lăsat la mami 2-3 zile până ne obişnuiam noi cu fetiţa. Totul era prea nou şi părea că ne depăşeşte. Ştiam că, raţional vorbind, era o idee proastă să renunţăm la ea chiar pentru câteva zile pentru că ori de câte ori am fost plecaţi şi Tisa a fost lăsată la câte cineva în custodie, o dată ajunsă acasă îi dura cam o săptămână să inspecteze fiecare colţişor de casă- nu cumva să se fi produs vreo schimbare în absenţa ei. Iar dacă în absenţa ei ar fi venit Ay, cu siguranţă că ar fi interpretat gestul ca o încercare de a atenta la poziţia ei în familie. Ştiam că nu o va accepta ca pe un nou membru ci va simţi că a fost înlocuită. Avea să ne fie greu, nu contestam asta dar speram că nu imposibil. Nimic pe lumea asta nu e imposibil!

Şi intrăm pe uşă… Ay înfăşată, Mihai o ţinea în braţe, eu… cu durerile specifice post cezariană, mama mea în spatele nostru. O mângâiam cu eforturi supraomeneşti pentru că orice mişcare îmi provoca dureri, încercam să mă aplec spre ea, încercam cumva să îi arăt că mă bucur şi eu teribil să o văd. Şi-n tot timpul ăsta vorbeam continuu… nu mai ştiu ce cu exactitate, ştiu că turuiam, mă temeam că dacă aş fi auzit o secundă de linişte m-ar fi împietrit- ‘am venit acasă, ţi-am adus pe surioara ta, da mama, e Ayanna care era în burtică, e surioara ta pe care o păzeai’… tralalalalalala… tiradă de vorbe, orice, doar să fie zis ceva. Se uita oarecum contrariată… sigur că păream uşor dezaxată dar altceva nu-mi putea trece prin minte, decât să înşir vrute şi nevrute. Am lăsat pe Ay pe pat, am desfăşat-o de hăinuţa cu care era învelită; Mihai a întins o păturică roşie pe pat pe care intenţionam să o aşezăm pe micuţa. Atât i-a trebuit Tisei, ţup, pe păturică. Stresul atingea cote paroxiste, cu atât mai mult cu cât era şi mami prezentă şi aveam de demonstrat că ‘inconştienţa’ noastră de a păstra pisica era nejustificată, că nu vor fi pericole de niciun fel.

Îmi amintesc că tremuram cum nu am tremurat decât arareori, aveam nişte strângeri de inimă cumplite, îmi repetam de-un infinit de ori ‘tre’ să fie bine, tre’ să fie bine’. Deci Tisa ţup să vadă ea care-i şmecheria cu chestia aia faină, roşie, ca de sărbătoare… Să fie un nou pătuţ pe care i l-am pregătit? Un covor roşu pe care să-şi lase ea blăniţa? Mihai a împins-o şi a aruncat păturica la spălat, mami şi-a ridicat o sprânceană iar eu credeam că o să leşin. Atunci mi-a trecut prin cap că nu e ok aşa, Tisa cu siguranţă va atinge obiecte personale ale Ayannei dar asta nu va presupune că ele vor fi aruncate la spălat imediat. Nu era însă momentul să-mi expun teoria sau să fac ceva ce ar putea periclita situaţia oricum suficient de tensionată. Erau în joc multe ‘de demonstrat’, poate dacă eram doar noi ar fi fost altă poveste. Am aşezat altă păturică (neîntinată!!!) şi am scos-o pe Ay la lumină… s-a făcut o linişte deplină şi se auzea doar respiraţia micuţei. Tisa şi-a ridicat curioasă privirea şi a mirosit-o de la distanţă… mi s-au părut ore secundele alea… şi liniştea aia ucigătoare! Timpul stătea în loc… Tisa nu a insistat cu mirositul, nici nu se apropia, nici nu făcea ceva, orice… nu părea nicicum… iar liniştea era cutremurătoare. Mi s-a uscat gâtul dintr-o dată şi nu mai puteam articula niciun cuvânt. Era tăcere şi atât. Ştiam însă că nemişcarea asta nu va dura la infinit şi aşa a fost. Tisa s-a întors cu spatele la Ayanna şi a început să dea din coadă. Mami: ‘Ţi-am zis eu că n-o s-o accepte, uite, dă nervoasă din coadă!’ N-am putut să replic nimic, ştiam că nu ăsta e bătutul ei din coadă de nervoasă dar nu ştiam ce anume e, aş fi vrut să fi avut cuvinte, orice fel de cuvinte, să le pot rosti. Dar nu puteam… eram mută şi îngheţată. Aşteptam… altceva nu mai rămăsese de făcut, totul stătea în Tisa şi mi se părea că nimic din ceea ce aş face sau zice nu ar schimba ceva. Cred că am spus o rugăciune în gând, o rugăciune de păcătos ignorant dacă nu de copil naiv ce apelează la Divinitate atunci când nu mai are resurse să facă altceva pe cont propriu- ‘Dă Doamne să se înţeleagă, dă Doamne să o accepte’. A dat din coadă câteva minute după care s-a dus la geam; ştiam că nu e totul încheaiat, era prea simplu; de la geam a făcut artistic un pas pe masa din sufragerie (unde ştie foarte clar că nu are voie!!!). Am lăsat-o în pace şi m-a provocat. Privirea drept în ochii mei, nasul pe sus, mutră ce spunea ‘să te văd ce faci acum’. Am lăsat-o, evident, în pace şi s-a aşezat şi mai comod pe masă, cu satisfacţia specifică celui ce a câştigat o bătălie. Am privit-o şi atât. A stat preţ de câteva minute după care s-a dat jos- dacă eu nu mă opusesem, ce rost mai avea?! apoi şi-a văzut mai departe de ale ei. Uffff… mi-am şters metaforic transpiraţia de pe frunte… Nu pot descrie în cuvinte uşurarea pe care am simţit-o, piatra de încercare trecuse… cu bine!!! Ştiam că vor mai fi multe de trecut însă de-acum mi se părea totul mai uşor.

Problema dormitului… o obişnuisem să doarmă cu noi în pat şi de-acum era clar că nu se va mai putea. Dar a acceptat ideea (oarecum). Am aşezat lângă patul nostru covoraşul ei preferat pe care doarme şi a învăţat destul de repede că de-acum înainte acolo va dormi dacă mai vrea să stea cu noi în aceeaşi cameră. Paranteză: Noroc cu covoraşul ăsta pe care l-a primit de la bunicul meu că altfel sigur nu ar fi fost povestea somnului de noapte atât de uşor de rezolvat. I-am cumpărat nu ştiu câte pătuţuri de pisici care n-au fost deloc ieftine dar nimic nu se compară cu covoraşul de lână primit; a ştiut că e al ei încă din momentul în care l-am scos din plasă, a sărit la propriu pe el, l-a tras peste ea, o nebunie… şi când mă gândesc că nici măcar nu vrusesem să i-l iau ‘vezi să nu doarmă Tisa aici’. Concluzie?! Cât de imprevizibile sunt fiinţele Domnului dar mai ales ce personalităţi distincte, chiar între pisici. Am închis paranteza. Aşa că dormim toţi în aceeaşi cameră fain frumos, fiecare la locul lui. Oarecum… sigur că mai sunt excepţii, de exemplu acum când eu scriu, Ay doarme la stânga mea şi Tisa la picioare… toate în patul mare. Dar cu peria de adunat părul orice urmă este îndepărtată… Nu sunt mamă constipată din aia care duce la extemă totul şi oricum Tisa este mai vaccinată şi mai doctorisită decât noi doi, aşa că…

Apropo de pătuţul Ayannei… vă întrebaţi dacă nu a atentat la el. Sigur… că da! Doar că noi am fost uşor mai isteţi. Înainte să se nască Ayanna am aşezat-o în el, am lăsat-o să-şi facă toate poftele pentru ca mai apoi să nu manifeste alte curiozităţi sau posesivităţi în ceea ce-l priveşte. A petrecut o seară minunată, vă imaginaţi! Nici în visele ei nu credea că aşa ceva este posibil, un pat mare doar pentru ea; şi nu doar un pat mare dar mai ales un pat înalt. Cu câtă superioritate ne privea!!! S-a rotit, s-a rostogolit, a intenţionat să-şi ascută gheruţele, evident a refuzat să se mai dea jos. Apoi, serile ulterioare, pe când venea timpul să ne culcăm… direct  în pătuţ! Abia am reuşit să o convingem să nu. Dar cu multă răbdare şi înţelepciune am reuşit… Din nou, excepţii- ocazional mai sunt incidente. La început, în special atunci când alăptam (pentru că ştia destul de precis că sunt imobilizată) venea şi-şi ascuţea gheruţele în plasa ţarcului, ceea ce asigura garantat scandal- nu doar că erau destule şanse să rupă materialul dar rămânea înţepenită în plasă şi mă scotea din sărite când o vedeam cum se bălăbăne disperată. Întrerupe alăptatul, copila plânge, desprinde nemernica, du-te spală-te pe mâini, revino în poziţia alăptării, uită să închizi uşa de la cameră şi uite iar o pisică cum păşeşte în vârful lăbuţelor dând târcoale pătuţului, ia-o de la capăt. Dar sigur că astea au trecut… Până acum a fost surprinsă o singură dată în miez de noapte căţărată la Ay în pat… părea debusolată oricum şi nu am aflat ce intenţiona de fapt.

Mai dese sunt căţărările din timpul nopţii cu noi în pat. Manifestările sunt efuziuni de iubire profundă- are câteva zile pe lună când simte nevoia să se drăgălească cu noi. O dai jos, urcă iar, o dai jos, urcă iar… poate să facă treaba asta chiar şi de 20 de ori; câştigă întotdeauna- este epuizant în creierul nopţii să te lupţi cu o pisică de 6 kilograme determinată să obţină ce vrea. Care mai şi apelează la mutra demnă de milă, aia de obţine orice îşi propune- se ghemuieşte într-un colţ la capătul dormitorului ca şi când ar zice ‘atât de puţin loc ocup, uite, doar aici pe colţ să stau şi eu’. E clar pentru toţi posesorii de felină că până spre dimineaţă colţul devine bucată preţioasă de spaţiu… ea crăcănată, unul dintre noi sacrificat.

Aaaa… mi-am amintit că în ziua botezului Ayannei s-a căţărat în pătuţ cu o faţă de genu’ ‘ia uitaţi fraierilor ce fac eu!!! Hăhăhă şi cât sunteţi de agitaţi că nici măcar nu observaţi!!!’ Fotograful însă a surprins-o… partea cea mai amuzantă este că stătea atât de confortabil încâ sunt sigură că nimeni nu ne-a crezut atunci când ne juram că nu este un obicei să facă asta ci doar o întâmplare… Pisici…

Primele zile ale venirii Ayannei au fost o nouă piatră de încercare… to be continued

8 Comments on “O pisică şi-o fetiţă (partea a 2-a)

  1. Pingback: Septembrie | Ioan Usca

  2. ramona pot sa te rog ceva? de ce numai povestesti de gradnita? numai esti educatore?

  3. Am gasit blogul tau cautand un citat al Alicei Nastase pe Google. L-am gasit aici, insa, spre nedumerirea mea insusit de altcineva, si anume de Bobo. Ori Bobo este Alice Nastase ori Bobo e doar Bobo dar prefara sa-si insuseasca calitatile scriitoricesti ale altor persoane. Facand putin pe detectivul am sesizat posturi intregi preluate de pe blogul scriitoarei Nastase printr-un simplu copy-paste. Nu vreau sa fiu rautaciosa, dar daca nu avem nimic sa spun mai bine tacem sau ne uzam de propriile trairi si cuvinte pentru a spune ce avem de spus. Multumesc!

  4. NU stiu ce sa zic, sunt usor socata de cele pe care mi le-ai scris. Te voi ruga sa mutam discutia pe privat pana cand ma voi lamuri si eu asupra posturilor respective. Nu as dori sa ma pronunt pana cand nu voi avea certitudinea originilor respectivelor ganduri. Imi pare nespus de rau ca s-a ajuns la o astfel de situatie. 🙁

  5. rebeca eu sunt in doliu in urama cu o ora numai am strabunica ce greu mi draga rebeca din pacate vb la trecut desprea ea viata nu iarta pe nimeni asta e viata! sper ca nu am deranjat pe cineva cu mesaju meu.numai am cuvinte imi vine sa plang..

  6. Sa nu faci prostia sa dai mitza … copilul creste mai sanatos cu anticorpii pe care-i ia de la ea ! Dac-as avea un copil l-as lasa sa se frece de toate orataniile posibile , l-as lasa sa se joace si cu o vipera ( bine , i-as scoate un colt , sa-l muste doar cu unul , asa … aici trebuia sa pun un emoticon rinjit , dar n-am … ) . Ideea e ca aia mica va fi mai sanatoasa ca altii , chiar daca pe la 3-4 ani o sa vomite un ghemotoc de blana … ( fuck ! unde dracu sint ingalbenitii aia cind ai nevoie de ei ?… ). Bine , fata , sa fie sanatoasa si sa fiti fericiti cu ea !

    PS 6 kile ? Adica saaaaaaaaseeeeeeee kiiiiiiiiiiileeeeeeeeeeee are mitza voastra ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *