O zi între copii- continuare

– Păcăleală este atunci când mama aia vine acasă şi copilul îi spune că a mâncat ciocolată dar de fapt el nu a mâncat.
– Foarte bine, Rareş! Sunteţi de acord cu el?
– Daaaaa!
– Păcăleala e o glumă, completează altcineva.
– În regulă, deci, înseamnă că atunci când cineva nu spune ce s-a întâmplat cu adevărat a minţit şi acestuia o să-i spunem ‘mincinos’. Dar, dacă vrem să fim distractivi şi să facem o glumă cu cineva, se numeşte păcăleală, însă după ce am făcut gluma este foarte important să-i şi spunem celui cu care am glumit că a fost doar o farsă, altfel el o să creadă că am minţit.
– Ştii, intervine dintr-o dată Rareş, mie mi-e frică de Luci. (Luci fiind colega mea de grupă, o femeie excepţională la care ţin nespus de mult şi care a făcut minuni cu copiii ăştia, o femeie de la care eu am avut o grămadă de învăţat).
Rămân siderată:
– Cum aşa?
– Aşa, când o văd simt aşa în stomac (îmi arată un pumn strâns).
– Dar explică-mi de ce simţi asta?
– Pentru că mi-e frică c-o să mă pedepsească. Ea pedepseşte copii.
– Şi mie mi-e frică de Luci, intervine Melisa S.
– Mie nu, mie nu, sar mai mulţi cu gura.
– Bine dar şi eu pedepsesc copii.
– Dar ea pune copiii pedepsiţi cu faţa la dulap şi cu spatele la copii.
– Păi bun, şi eu vă când vă pedepsesc, nu vă las să vorbiţi cu copiii. De mine nu ţi-e frică?
– Nu, doar de ea.
– Dar te-a pedepsit vreodată?
– Nu, dar poate că o să mă pedepsească.
– Rareş, uite nu-i normal să te temi pentru că ‘poate o să te pedepsească’. V-a pedepsit Luci vreodată pe nedrept?
– Nuuuuu, sar cu gura. Doar pe copiii care fac prostii.
– Ei vezi Rareş, nu-i normal. Luci vă iubeşte foarte mult şi ea niciodată nu o să pedepsească copiii care nu fac prostii, şi dacă îl pune pe copilul pedepsit cu spatele la colegi este pentru că acel copil poate că şi-a lovit un coleg, poate l-a jignit, poate i-a luat o jucărie, poate a făcut o faptă rea şi asta înseamnă că nu-şi iubeşte colegii, ce rost are să se uite atunci la ei? Să stea singur şi să se gândească bine la ce-a făcut!
– Atunci de ce nu-l trimite la altă grupă? întreabă cineva.
– Poate că alte educatoare nu vor să-l primească şi atunci ce să facă? Poate că şi copilului îi pare rău că a greşit şi apoi poate să-şi ceară iertare de la Luci şi de la colegi că a greşit. Asta nu înseamnă că trebuie să te temi de Luci.
Rareş se uită cu ochii umezi şi plini de înţelegere.
Mă aplec la urechea lui Maruan şi îi şoptesc:
– Întreabă copiii dacă se tem de Rebe.
– Vi-i frică de Rebe? întreabă Maru plin de seriozitate.
– Nuuuuu! răspuns în cor
– Normal, se întoarce spre mine Maru foarte iritat. Ce ai vrea să spună copiii dacă tu eşti de faţă? Crezi că ei au curaj să zică că se tem de tine? (gesticulează plin de afectare). De fapt, noi suntem toţi ruşinoşi ca Andreea, doar câteodată ne facem curaj.
Simt că nu primesc aer, simt că fac implozie! Cum poate un copil de 5 ani să expună o teorie atât de pertinentă?! Sfiiiinteeeee! Îmi tremură genunchi de parcă aş fi la prima întâlnire. Îmi vine să sar să-i pup pe toţi, să strig în gura mare ‘luaţi o cameră de filmat şi puneţi pe youtube, să se oprească lumea din tot ceea ce face şi să îmi vadă copiii!!! Vreau să ştie toată lumea ce fel de stări trăiesc eu alături de copiii mei. Vreau să ţip în gura mare, vreau să am martori, cine o să mă creadă că astfel de discuţii chiar au loc? Cine o să creadă că Maruan are o logică de adult, cum nu mulţi dintre adulţii pe care eu îi cunosc au.’ Inspir, expir, nu-mi permit să pierd nicio secundă în a da răspunsul perfect. Mii de gânduri îmi trec prin cap:
– Vrei să ies şi să discuţi tu cu colegii şi când mă întorc, îmi ziceţi şi mie ce s-a întâmplat?
– Da! Sunt convins că dacă tu ieşi cel puţin trei copii or să recunoască că li-i frică de tine!
Am nevoie de o ţigară, am nevoie de o ţigară!!!
Ies… Mă duc afară şi văd o îngrijitoare, sar pe ea, dintr-o suflare turui:
– Te rog din suflet, du-te la copiii mei, că să vezi, acum facem o chestie ‘Întâlnirea de dimineaţă’, mă rog, eu nu ştiu prea bine cum e de fapt dar am făcut-o aşa cum mi-a venit, şi să vezi, cică Rareş a explicat ce-i aia minciună şi zice…. În maxim un minut îi explic tot ceea ce s-a discutat în ultimele 20 de minute, femeia rămâne fără glas ‘Doaaaamneeee’ atât reuşeşte să îndruge şi fuge spre clasă. Strig în urma ei:
– Da’ să nu zici că eu te-am trimis şi să-mi zici şi mie ce-a ieşit!
Îmi aprind o ţigară şi trag din ea de parcă ar fi ultima pe care mai apuc s-o fumez. Cum prind pe cineva că trece pe hol, cum îi împui capul cu ceea ce se petrece la mine în clasă. Aş vrea să ies în faţa grădiniţei şi să strig: VENIŢI SĂ VEDEŢI CE FAC EU CU COPIII MEI!!! Îmi vine să mă laud în faţa tuturor: NA! FAC CEVA PE MĂRIREA VOASTRĂ DE SALAR! UITE BĂ CE FAC EU CU COPIII MEI! UITE DE CE VIN CU DRAG ÎN FIECARE ZI! SUNT AI MEI, EU I-AM EDUCAT, EU I-AM ŢINUT ÎN BRAŢE CÂND PLÂNGEAU, EU I-AM PANSAT CÂND S-AU LOVIT, EU LE-AM ŞTERS NASUL PLIN DE MUCI, EU I-AM ÎNCURAJAT SĂ FIE CORECŢI ŞI SĂ SPUNĂ CE GÂNDESC! Ştiu că nu e vorba doar despre mine, ştiu că am un acces de narcisism însă nu pot descrie în cuvinte sentimentele de mândrie care mă copleşesc.

Revin în clasă, tragem concluziile:
– Cine se teme de Rebe?
– Se teme Alicia şi Melisa S., Maruan identifică.
Melisa S. sare ca arsă:
– EU NU!!! Se uită în ochii mei, Rebe, mie mi-i drag de tine de mor (îşi pune mâinile pe piept), mie nu mi-i frică de tine.
– Da, da, rectifică Maru, doar la Alicia îi e frică de tine. Alicia stă pe scăunel şi e toată roşie. Rămân total mirată că Alicia nu e genul de copil care să se teamă de cineva, ea este o independentă care pe lângă faptul că face doar ce doreşte are şi o ridicată doză de miserupism. Plus, ea este genul care acţionează întotdeauna altfel decât majoritatea. O chem la mine:
– Păi cum Alis, ţie ţi-e frică de mine?
– Daaaa!
– De ce???
– Că eu când mă scol şi dimineaţa când sunt somnoroasă tu tot timpul zici ‘hai, hai, hai Alicia’ (îmi arată un gest de smucire) şi azi dimineaţă m-ai pedepsit pe scaun!
– Deci… azi dimineaţă nu te-am pedepsit eu pe scaun, tu ai vorbit urât cu Amelia şi eu ţi-am zis să fi ultima la rând. Dar niciun caz nu te-am pedepsit eu pe scaun, tu singură când ai venit de la baie te-ai aşezat pe scăunel afară. Ceea ce este foarte frumos din partea ta, înseamnă că te-ai pedepsit singură pentru că ai ştiut că ai făcut o faptă rea. Iar dacă tu te temi de mine că te iau eu aşa prea repede dimineaţa, uite, o să fiu mai atentă să te las în pace când te văd că eşti somnoroasă!
Se uită spre mine, mă pupă şi pe cel mai mioros glas:
– Eşti cea mai bună doamnă, Rebe! Te iubeeesc!
Sunt co ple şi tă! Ziua de azi e too much deja!
– Bun, toată lumea pe scăunele! Maruan va alege pentru mâine un preşedinte (în timp ce noi am discutat la Întâlnire, Paul V., Mihai şi Claudiu s-au tot împins pe scăunele şi le-am făcut observaţie de mai multe ori)
– Eu aleg… prima dată o să fie băieţii Preşedinte că ei sunt mai deştepţi (nu iau în seamă afirmaţia că suntem deja în întârziere) şi îl aleg pe… (se uită cu mare atenţie la semicercul cu copii) pe Mihai.
– Bun, am notat, dar de ce îl alegi pe Mihai?
– Îl aleg pe Mihai pentru că… unu: Mihai nu a fost atent la reguli şi mâine când o să fie Preşedinte o să fiu foarte curios să văd ce face, că el nu ştie ce tre’ să facă un Preşedinte şi dooooi, că mâine când o să fie el preşedinte o să mă împing şi eu cu colegii mei să văd dacă o să-i placă şi lui.
Bun, deci Maruan e hotărât azi să-mi accelereze pulsul. Mihai pare distrus, e tot roşu la faţă, îmi pare că dacă ar fi o gaură în pământ bucuros s-ar băga în ea! Luăm o pauză, eu am nevoie de aer!

Dau să ies din clasă, ei merg spre baie, chiar am nevoie de oxigen, Amelia mă abordează că ar vrea să-mi cânte un cântec ‘n-am timp acum, mai târziu’. Revenim, tot în semicerc, învăţăm un cântec ‘A, a, a acum e toamnă da’. Lecţia merge bine, fără incidente, fără senzaţii. E bine, mă gândesc, destule şocuri am trăit până acum. Luăm o nouă pauză, anunţ o lecţie care ‘o să vă lase cu gura căscată’, ei se amuză ‘auzi la Rebe, cică o să ne lase cu gura căscată, hihihi’. Dau să ies din grupă, Amelia mă prinde din nou de mână:
– Acum ai timp să asculţi cântecul?
– Da, spune-l!
Melodia similară cu cea a cântecului pe care tocmai l-am învăţat dar clar personalizată. Versurile, creaţie proprie- se uită în ochii mei, eu sunt aplecată, sunt la nivelul ei:
– Rebe este ca o domişoară
Care ne ‘nveseleşte
Şi face petreceri
Şi ne distrează şi noi suntem veseli (lasă capul în jos, roşie de emoţie)
– Îţi place???
Gata! Oficial mă sufoc! Noroc că n-am leşinat vreodată şi nu ştiu prea bine cu ce se mănâncă leşinul dar aş putea liniştită să plesnesc gresia de pe jos.
– Este foarte frumos!!! o strâng cu putere în braţe, o pup apăsat. Este foarte frumos, îţi mulţumesc Amelia!!!
– Eu te iubesc Rebe!

Revenim după pauză, îmi adun puterile că urmează ceea ce s-a dovedit a fi cea mai creativă, deosebită şi inspirată lecţie. Povestea creată de ei! Sunt aşezaţi în semicerc, curioşi nevoie mare, eu pe scăunel în faţa lor:
– Acum veţi inventa o poveste. Voi, cum vă place vouă…
– Ieee, o să zicem de Scobby Doo şi de fantome…
– Niciun caz! Povestea o să se numească ‘Doamna Toamnă a venit!’ (asta pentru că, încă nu e foarte clar ca pronunţie ‘doamna’ cu ‘toamna’) şi voi o să povestiţi ce vă trece prn cap dar nu cu fantome şi prostii. Eu o să fiu Secretara şi o să notez ce spuneţi voi. Are voie să răspundă doar cel care stă frumos pe scăunel şi ridică mâna, fiecare trebuie să continue de unde a rămas colegul. Începem… deci…
Mă aşteptam să dureze, mă aşteptam să iasă nimic de fapt, mă aşteptam să vorbesc eu mai mult ca ei, mă aşteptam să mă enervez că nu se pricep la a povesti; evident copiii mei sunt o sursă inepuizabilă ca atare… povestea a uimit pe mine, părinţi, educatoare, pe ei! E inutil să spun că eu nu am făcut decât să scriu (câteodată îi opream ‘stai, stai că nu apuc să scriu’, ca atare se oprea câte unul şi precaut ‘Rebe, poţi să scrii cum zic eu?’ ‘Scriu, scriu!’) nici măcar nu vreau să conving că povestea le aparţine total, că Maru a avut grijă să fie respectat firul logic (‘cum, cum, păi de unde ştia’ ca urmare colegul îşi relua afirmaţia ‘păi ştia, că atunci când … ‘ ‘păi zii aşa!’) iar eu nu ma conteneam să mă minunez. Când le-am citit-o la sfârşit, pe toată, cap coadă, le studiam mutrele celor care au contribuit. Se luminau de-a dreptul! Aşadar, nu-mi pasă că sunt suspectată de a fi inventat, eu ştiu, copiii ştiu, noi nu suntem mincinoşi!

A fost odată ca niciodată… (to be continued)

10 Comments on “O zi între copii- continuare

  1. Abia astept sa vad partea a treia! Daca ai putea sa scrii mai des despre ce faci la gradinita cu ei, ai avea un cititor fericit! 😀

  2. @Camelia: O sa incerc sa scriu partea a treia, care cred ca va fi ultima, cat mai repede. Despre altele petrecute la gradinita este destul de complicat sa scriu pentru ca de obicei evenimentele se leaga unele de altele si au un preambul deci textele ies foarte lungi. Oricum, ceea ce am prezentat eu aici reprezinta 70% din totalul evenimentelor din ziua respectiva, este practic imposibil sa scriu tot. Incerc sa fiu cat mai exacta, concluzia, e ca o munca de Sisif.

    @Sveti: Sunt momente in care cred ca e si meritul meu, sunt momente in care cred ca n-am nicio legatura. Povestea vine, clar! Ma gandesc sa o si trimit undeva spre publicare pentru ca e chiar speciala.

    @Oana: Si Oana si copiii! Ca si ei erau tot asa! 😀

  3. Anatati: Eu lucrez în Bălcescu, lângă Observatorul astronomic însă eu am grupa pregătitoare, abia peste doi ani voi avea grupa mică. Dacă eşti interesată de grădiniţa noastră, te aştept cu drag! 😀

  4. De fapt m-am gândit că ai zis că au 5 ani copiii tăi. Vedem, vedem. Bălcescu pică numai bine. Că lucrez în zonă 🙂

  5. Anatati: Pentru anul viitor este Grupa Freinet mică dacă eşti interesată, îţi dau mai multe detalii. Însă cel târziu în mai ar cam trebui să începi să cauţi, chiar e nebunie la înscriere.

  6. domnisoarelor,este induiosator,ceea ce am citit.cu ani in urma,iubindu-l pe DL TRANDAFIR si urindu-l pe dl vucea,mi-am dorit sa fiu dascal,dar viata a vrut altceva. am o observatie,daca n-am batut la alta usa:bunul simt,pasiunea,DA DA,PASIUNEA si nu in ultimul rind,sufletele bogate,,nu trebuie sa stea toata viata la catedra.(full-time,vreau sa zic).trebuie sa accedeti la conducere,apoi mai sus.invatamintul,nu trebuie sa ramina MECENAT.avind la conducere,oameni dedicati,lucrurile se vor schimba,in bine.

  7. @Cornelcornenko: Mulţumim, atât pentru cuvintele frumoase, pentru încurajare şi pentru încredere! 🙂 Ce spui tu este într-adevăr dezirabil şi începe să prindă contur şi în mintea mea doar că deocamdată nu am un plan conturat. 🙁 O să iau în serios lucrurile pentru că simt că am puterea, energia şi curajul necesar.