Era timpul unei schimbări! Poate mai avem de luptat, luptăm, nu ne dăm în lături! Poate nu am câştigat încă bătălia, pentru că ştim că până la a intra banii pe card mai e mult de luptat, dar avem o speranţă! Sunt euforică şi incoerentă însă mă bucur nespus pentru vestea asta, m-am săturat să le răspund oamenilor de ce anume nu se schimbă nimic pentru noi! Suntem cadre didactice, nu suntem cerşetori, educăm şi modelăm suflete! Merităm să fim trataţi aşa cum se cuvine, respectul se câştigă- sunt de acord- dar ne-am săturat să fim umiliţi până la ultima picătură. Nu am cerut niciodată imposibilul, nu ne-am depăşit condiţia, am cerut doar să fim plătiţi. Nu batjocoriţi, doar plătiţi aşa cum se cuvine! Aş avea atâtea de spus însă prefer să savurez momentul, mai citesc o dată comunicatul şi insist să cred că ţara asta nu doreşte să-şi calce în picioare toţi locuitorii, ţara asta nu doreşte să educăm toţi căpşuni pe plantaţiile spaniole, ţara asta nu încurajează incompetenţa, ţara asta încă ne vrea şi îşi doreşte să fim şi noi mândri de noi şi de ea! Pentru că ţara asta suntem noi!

Victorie!

După un an de “luptă de gherilă”, demersul Federaţiei Educaţiei Naţionale privind majorarea cu 50% a salariilor a devenit realitate. Astăzi, Camera Deputaţilor a aprobat amendamentul PD-L şi PSD de modificare a Ordonanţei 15/2008 care prevede majorarea la 400 lei a valorii coeficientului de multiplicare 1. „Este un succes major al luptei sindicale. A fost un an greu în care a trebuit să ţinem piept atât ministerului cât şi unora dintre liderii sindicali care ne-au considerat visători şi nerealişti atunci când, în iulie 2007, am solicitat majorarea cu 50% a salariilor, zâmbind ironic la unison cu Adomniţei. Pe această cale vreau să le mulţumesc tuturor parlamentarilor care au votat pentru această majorare pentru că au înţeles că fără o investiţie majoră în resursa umană nu se poate ajunge la un învăţământ performant. Sper ca această majorare să fie urmată şi de o reformă reală în sistemul educaţional pentru ca învăţământul românesc să ajungă la standardele Uniunii Europene”, a declarat Cătălin Croitoru, preşedinte FEN.

Menţionăm că potrivit legii aprobate astăzi de Parlament salariile brute în învăţământul universitar vor fi cuprinse între 1.731 lei(preparator universitar) şi 12151,6 lei( profesor universitar cu peste 40 de ani vechime – valoare maximă). În ceea ce priveşte învăţământul preuniversitar, salariile brute vor porni de la 1.512,8 lei pentru un profesor debutant şi ajung la 2.926 lei pentru un profesor cu studii superioare şi peste 40 de ani vechime.

Director,

Dragoş Constantin Neacşu

Romanul a câştigat premiul Pulitzer în anul 1961, fiind considerat o capodoperă a literaturii americane. Povestea surprinde prejudecăţile locuitorilor comitatului Maycomb, aparţinând statului Alabama, privind populaţia de culoare neagră. Întreaga atmosferă este redată din unghiul unor copii- probabil că în vremea respectivă subiectul fiind unul tabu autoarea nu şi-a permis judecăţi de valoare decât aşa, îmbinând perspectiva inocentă cu cea matură şi părtinitoare. Cu toate astea, subiectul în sine nu este uşor de îngurgitat, cu atât mai mult cu cât instituţia abilitată a face dreptate- tribunalul- este pe departe a fi imparţial şi comite fărădelegi în numele dreptăţii.

Cei doi copii, Scout şi Jem se află la vârsta la care se identifică ca personalităţi şi caută răspunsuri la întrebări. Tatăl acestora, Atticus Finch- avocat- este un model patern în adevăatul sens al cuvântului. Nu-şi pierde firea nici atunci când este scuipat în faţă, este de un calm surprinzător- nimic din ceea ce fac copiii săi nu-l determină să aplice altceva decât un ton ferm şi eventual să recurgă la o negociere. Nu vorbim nici măcar de o mână ridicată asupra copiilor lui, vorbim de o ridicare de sprânceană şi de compromisuri. Îşi ascultă întotdeauna copiii, îi învaţă să citească, le oferă orice răspuns la întrebare, ştie cum anume trebuie transmită informaţia ca aceştia să o asimileze, îi învaţă să fie drepţi. Am rămas impresionată de întreaga atitudine a tatălui, educaţia dată copiilor compensează lipsa mamei, este un exemplu, aşa cum în zilele noastre mai rar se găseşte, cu atât mai puţin pentru anii ‘60 sau poate dimpotrivă. Nota 10 pentru tatăl şi omul Atticus Finch.

Peripeţiile şi farsele puse la cale de copiii reuşesc să transpună cititorul în lumea copilăriei, jocurile lor sunt pe cât de naive pe atât de inspirate, un cauciuc reuşeşte să le umple ziua. Fascinaţi de ‘casa bântuită’ reuşesc să se pună în varia situaţii periculoase pentru nişte copii. Jem este fratele mai mare deci are de dovedit permanent micuţului Dill, un vecin care îşi petrece vacanţele la o mătuşă, că e curajos. Curajul ăsta pueril se măsoară în situaţii de genul, trebuie să atingă uşa casei care îi intrigă dar are până la urmă conotaţii cu repercursiuni viitoare deoarece reuşeşte să-l scoată pe tatăl dintr-o situaţie ingrată la un moment dat. Până la urmă, te pune pe gânduri copilăria simplă şi fericită a celor trei, stârneşte o oarecare stare de melancolie; timpul aici părea că trece greu şi ziua părea să aibă mai mult de 24 de ore. Oare cu cât erau mai fericiţi şi mai liniştiţi copiii zilelor trecute comparativ cu cei ai zilelor noastre?

Preluarea cazului lui Tom Robinson de către Atticus are multiple conotaţii, pe de o parte maturizează copiii- pentru că nu le este îngrădit accesul la proces, pe de altă parte ne face cunoştinţă cu cutumele vremii respective. Un negru este întotdeauna vinovat, indiferent că nu există probe sau dovezi împotriva lui. Este întotdeauna cuvântul unui alb împotriva cuvântului unui negru, deci indiferent cât de bun este avocatul, cât de tare şi-ar dori reprezentanţii legii să se facă dreptate, oamenii sunt subiectivi şi părtinitori. E o cauză pierdută. Atticus nu realizează sau nu doreşte să recunoscă limitarea vremii decât atunci când se confruntă cu situaţii de viaţă şi de moarte. Trebuie să vadă viaţa copiilor periclitată ca să înţeleagă că nu stă în puterea lui să schimbe lucruri.

Cartea surprinde o serie de aspecte mult prea complexe, merită să fie citită. Singurele reproşuri pe care le am de făcut sunt că limbajul academic este pus pe seama copiilor, ceea ce nu face decât să dea mai puţină consistenţă scriiturii, că există o nepotrivire în acţiune- într-o seară, copiii merg să sărbătorească Halloween-ul neînsoţiţi în condiţiile în care cei doi adulţi- Atticus şi mătuşa Alexandra- motivează că sunt prea obosiţi iar ora este suficient de înaintată pentru a nu lăsa nişte copii nesupravegheaţi. E important aspectul pentru că cei doi urmează a fi atacaţi… aşa că mă gândesc că Harper Lee ar fi putut să fie mai atentă la construirea scenei respective. Educaţia conferită de Atticus este fără reproş iar incidentul lăsării nesupravegheaţi a doi copii în noapte îmi pare o scăpare impardonabilă din partea autoarei. În film, care evident că nu surpinde nici măcar jumătate din substanţa cărţii, scenaristul a regândit faza, cu o excepţie- copiii pleacă singuri la orele 22 spre şcoală unde îi aşteaptă Atticus, sunt atacaţi pe drum dar când cineva îi aduce înapoi acasă, Atticus era deja acolo, deşi faza în sine nu putea dura mai mult de 15 minute. Am făcut remarca asta pentru că nu-mi place când ficţiunea are scăpări, îmi pare că un roman genial nu ar trebui să aibă cusururi.

În rest, cartea chiar merită citită!

‘Îmi închipui că şi oamenii legii au fost cândva copii.’ (Charles Lamb)

‘E politicos să vorbeşti oamenilor despre ceea ce-i interesează pe ei, nu pe tine.’

‘A umbla cu pistolul la tine e ca şi când ai invita pe altul să te împuşte.’

‘Ori de câte ori un alb trage pe sfoară un negru, albul acela, oricine ar fi el, oricât ar fi el de bogat sau de obârşie nobilă, ei bine, albul acela este un om de nimic!’

Eu sunt cobză, să ne înţelegem asupra acestui aspect. Am ochii înlăcrimaţi permanent, umflaţi ca două cepe. Mă machiez cu riscul de a mi se scurge machiajul doar într-o falsă încercare de a obţine o relativă paloare şi de a nu-i speria pe cei din jurul meu. Strănut din toţi rărunchii, mă cutremur la fiecare strănut mai ceva ca la un bombardament. Am uşoare frisoane dar le ignor. Îmi suflu nasul veşnic şi deja am început să mă cojesc în jurul lui. Am ditamai herpesul la gură pe care îl tratez inutil cu cremă anti-herpetică, nu vrea să plece. Am 12 haine pe mine, am o voce hodorogită. Să nu mă apuce tusa, că e cu expectoraţii. Măcar simt că tuşesc… dacă aş mai putea vedea raza de lumină printre lacrimi. Şi în condiţiile astea, aşa hămălită şi distrusă cum mă descriu, 90% din oamenii cu care am contact, ce mă întreabă… CE MĂ ÎNTREABĂ???
- Da’ tu iei ceva pentru răceală???
Simt că-mi plesnesc arterele una câte una, în ordine aleatorie!!! Nu, îmi place să mă chinui!!! Nu, nu iau nimic, vreau să experimentez pe mine cât pot să o duc aşa, fără tratament! Cum naiba poţi adresa aşa o întrebare tâmpită?! Respectivele persoane doresc să fie amabile cu preţul de a mă termina nervos??? Răspund cu cât calm mai pot (o potenţială conversaţie):
- Iau, dar anti-răceală!
De aici începe discuţia tipică român-român:
- Ce iei?
- Fervex seara ca să pot transpira în linişte şi în somn, paracetamol sinus, tussin forte, picături de echinacee, ceai Hapciu, ceai de nalbă…
- Bun, dar bei ceaiul cu miere?
- Cu miere, da. De casă, pentru a preveni următoarea întrebare pertinentă nevoie mare.
- Pastile de care sugi?
- Cu propolis…
- Curios, cum de nu-ţi trece???
- Nu ştiu, îmi place să inventez tratamente şi să nu iau nimic de fapt, aş sincer răspunde. Sunt alergică la răceală, poate de aia.
- Curios… se îndoiesc toţi interlocutorii mei.
- Da, nu ştiu, aşa a zis doctoriţa mea, dacă ea minte, mint şi eu.
- Ştii ce, mai bine să iei Nurofen Răceală şi Gripă, e cel mai bun, eu am luat ş mi-a trecut instantaneu răceala.
- Am luat şi eu, nu mă ajută.
- Curios, mie mi-a trecut imediat.

Are rost să mai insist pe faptul că fiecare medicament nenorocit acţioneză altfel pentru diferite persoane??? Are rost să mai insist pe faptul că nu sunt un bun acceptator de sfaturi inutile??? Dacă doresc un sfat, îl cer, nu am nevoie de lista voastră de medicamente cu care v-aţi tratat voi! Dacă doresc ceva anti-răceală şi te întreb ‘Ştii care-i cel mai bun???’ e una dar dacă nu te întreb, printr-o logică simplă, nu am nevoie de sâcâială. MIE ÎMI PLACE FERVEX!!! PUNCT!!! Îl urăsc pe Nurofen, nu îmi place şi nu îl consum. L-am consumat, nu m-a ajutat, ce sens mai are să-i dau o nouă şansă, n-o să fie nimic altfel decât prima dată. Efect nul garantat!!! Cel puţin Fervex îmi face bine la psihic. Când o să doresc pe Nurofen, o să-l cumpăr de la farmacie. Până atunci, vreau pe Fervex! Asta-i una! Şi doi- de ce dacă ţie ţi-e bun trebuie automat să-mi fie şi mie? De ce ar mai exista doctori dacă fiecare dintre noi este un mic medic în devenire???

De ce oamenii simt nevoia permanent să dea sfaturi chiar şi când cel de lângă ei nu are nevoie de ele? Recunosc, şi eu fac aceeaşi imbecilitate de a mă băga deseori în seamă dar parcă ştiu să mă opresc atunci când tembelul de lângă mine îmi zice ‘am tratamentul X, mă descurc şi cu el’. Deseori încerc să mă auto-cenzurez pe principiul ‘ce ţie nu-ţi place, altuia nu face’. Uneori reuşesc, alteori nu. De acum înainte nu mă mai bag nici pe atât în seamă, poate tămpitu’ ăla chiar nu are nevoie de sfaturile mele.

Concluzia e simplă: Dacă ţi se adresează întrebarea ‘tu ce iei pentru…’ lansează-te în scheme şi explicaţii. Fă desene să priceapă interlocutorul mai bine. Dacă nu, taci! Atât, TACI TE ROG, că dai de unul ca mine şi reuşeşti să-i strici o jumătate de oră preţioasă din viaţă. Poate omul vrea doar să-şi ducă amărât răceala, nu să-l zgândâri tu cu sfaturi inutile! Poate respectivul e fan Fervex şi în concluzie Nurofen iese din discuţie. E ca şi când ai încerca să mă convingi de o altă relaţie pe care aş putea să o încep când mie mi-e perfect în relaţia mea!!! Just relax… fervex works just fine for me… and my cold…

© copyright imagine: i make design

Oficial muncesc. Oficial bişniţăresc. Oficial manageriez. Oficial educ. Oficial bolesc.

Am intrat în colectivitate deci m-am îmbolnăvit. Duc o răceală aprigă pe picioare că nu am încotro. Nu-mi permit luxul de a sta acasă să mă refac, astea sunt riscurile meseriei. Ceea ce mă enervează este că răceala asta a sfidat tratamentul cu echinacee pe care îl urmam. Echinaceea ar fi trebuit să-mi confere imunitate, probabil că mă ajută acum doar să nu fac şi febră. E şi asta foarte bine, nu de alta dar eu obişnuiesc să fac febră foartă mare şi mai bag şi câte o convulsie. Aşa că tot e un câştig. Trebuie întotdeauna să văd binele din rău.

Birocraţia din învăţământ este infectă dar o fac şi pe asta, am învăţat de-a lungul timpului că libertatea de acţiune este direct proporţională cu teancul de acte cu care te acoperi. Ai acte, eşti liber. N-o să conteze niciodată pentru cei de sus calitatea învăţăturii desfăşurate ci cantitatea de foi scrise şi răsscrise. Nu-i nimic, mă adaptez.

Mă uitam în clasa mea cu atenţie ieri şi eram mândră, am reuşit să fac lucruri frumoase cu ea. De când sunt eu în ea, i-am schimbat aspectul radical. Cu ajutorul părinţilor, altfel nu aş fi reuşit. Dar sunt chiar încântată de cum arată.

Sunt incoerentă… până şi eu realizez… e răceala de vină… :-(