Pasul 1- Afurisite ţigări

Am început programul ‘a trăi sănătos’, programul meu de ‘viaţă sănătoasă. Dacă pe prospectul medicamentelor este precizat faptul că efectul lor nu are caracter de generalitate, directiva se aplică şi programului meu personal. Sigur că ştiu ceea ce e bine pentru mine dar sigur că am solicitat sfaturi de la specialişti pentru că sunt noţiuni care mă depăşesc, de aceea nu pot spune cu certitudine că ‘aşa e bine’. În mod cert, medicina a evoluat, şi din punctul meu de vedere ea nu mai este demult o ştiinţă exactă, atâta timp cât există alternative la cea tradiţională. Dacă tăietorii sub limbă şi ghicitorii în cafea au devenit terapeuţi, atunci şi eu mă pot considera doctorul meu personal. ‘Aşa e bine pentru mine’– asta-i afirmaţia corectă. Eu, cu bună-ştiinţă, am reuşit să pun pe butuci un corp şi un suflet, atunci rămâne ca tot eu să îmi repoziţionez armata de neuroni şi să devin propriul meu vindecător.

Totul a plecat de la minunata carte… am mai amintit dejaPlânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom… În urma lecturării cărţii ‘am furat’ o metodă teribilă de ‘vindecare’. Scrisul în carneţel! Pare veche şi la-ndemână dar uite că abia acum a ieşit la lumină şi pentru mine. S-o luăm cu începutul. Eu funcţionez perfect pe bază raţională. Nimic din ceea ce fac, nimic din ceea ce zic nu e la întâmplare. Am mai spus-o şi-o repet. Nu ştiu dacă asta vine din construcţia mea sau dacă m-am autoeducat, nici nu mai contează. Important este că asta sunt şi mi-e drag de mine exact aşa. Aşadar, citind în carte despre metoda scrisului pe foaie utilizat în terapia vindecării ca urmare a suferinţei pricinuite de o persoană, m-a lovit! Şi eu fumez şi ţigările sunt iubitele mele urâte. Încerc să mă scap de ele dar totuşi nu doresc să o fac, chiar îmi face plăcere să-mi aprind plină de importanţă o ţigară şi chiar am rămas trăsnită şi înfiorată când am aflat că 90% din cazurile de cancer pulmonar sunt descoperite în fază terminală. Era un reportaj tv şi replica doctorului era ‘mai aveţi 3 luni de trăit’. Atât! Scurt şi înfricoşător. Mi-a venit să plâng şi am urât fiecare ţigară pe care am aprins-o de-atunci încoace. Cu fiecare ţigară aprinsă mă rupe ceva interior, cu fiecare ţigară aprinsă am senzaţia că mă bucur mai tare de viaţă. E lupta dintre bine şi rău, e atât de greu să aleg… iar voinţa nu a fost niciodată punctul meu forte.

A mă lăsa de fumat nu reprezintă o noutate. Am mai încercat şi în urmă cu ceva timp însă nu am dus la capăt planul. Nu-i vina mea, sunt Vărsător, sunt predispusă la abandon de planuri, involuntar de voinţa mea. Am încercat cu plasturi, funcţionează desigur dar asta pentru cei care îşi doresc să renunţe la ţigări. Pentru că nu este indicat să fumezi în timp ce ai plasture ori eu am făcut-o spre disperarea doctoriţei. Am cumpărat ţigări speciale de lăsat de fumat- mai bine îmi dau foc la limbă decât să mai aprind una din aia. Dar cum nu sunt dezaxată, sigur că n-am s-o fac, de ce mi-aş da foc la limbă?! Am încercat picăturile anti-fumat şi am văzut că sunt chiar eficiente, chiar bune la gust. Cu o precizare, Pavlov e un nemernic! Dacă ştiu că acum îmi voi pune picături nu-mi va mai veni să fumez, deci amân să-mi pun, normal. Deci amân şi nu-mi mai pun deloc, aşa pot fuma liniştită. De asta şi Pavlov e geniu! Stau picăturile pe un raft şi se uită la mine, eu mai rar la ele dar le şterg de pref! Şi-atunci, revenind la carte, m-a lovit! Tot ceea ce fac, fac raţional deci fumez raţional! De ce fumez, primul mister de elucidat. Pentru că îmi place, pentru că m-am obişnuit, pentru că îmi dă un aer de aroganţă, pentru că par matură şi înţeleaptă, pentru că sunt superioară, pentru că… sigur că nu m-am convins nici măcar pe mine dar eu întotdeauna pun titlul compunerii la sfârşitul redactării ei deci… amânăm răspunsul. Nu ştiu de ce fumez şi totuşi o fac. Plecăm de la premisa asta. Atunci… next step… De ce fumez fiecare ţigară? Ăsta da pas înainte. Pentru că… şi uite aşa s-a născut carneţelul de lăsat de fumat. Am notat pe zile câte ţigări am fumat şi de ce. A fost şocant să descopăr că pentru unele nu aveam nicio argumentaţie solidă şi mă supăram atât de tare încât nu-mi aprindeam ţigară atunci când nu îmi venea în cap decât ‘că aşa vreau eu’. Am acceptat motive care altora le-ar părea lipsite de substanţă sau logică dar care pentru mine însemnau nespus. Şi pentru mine erau raţionale. Uite aşa am reuşit marea performanţă de a fuma între 10 şi 14 ţigări pe zi de la un pachet, un pachet jumătate deseori. Asta fără niciun efort supraomenesc, fără niciun stres sau vreo frustare. Fumat exact atât cât corpul probabil că-mi cerea. Iar când fumam 14 ţigări, plină de nervi şi dezamăgire notam cu majuscule ABUZ! Iar când vreo 3 zile la rând am abuzat am întrerupt scrisul în carneţel. Pentru că nu mai aveam raţional şi pentru că reuşisem să realizez că fumam aiurea. Dar n-am abandonat. Am continuat cu scrisul dar mental. Ori de câte ori îmi venea să aprind o ţigară căutam motivul în gând şi când nu-l găseam, nu aprindeam. Dar astea au fost la nivel inconştient, abia zilele trecute m-am prins de şmecheria pe care o face creieraşul meu. În concluzie, fumam tot maxim 15 ţigări pe zi… deci concluzie la concluzie… totul e obişnuinţă!

Mi-am făcut curaj să merg mai departe în a face pe propriul terapeut şi mi-am redeschis carneţelul. Am recitit motivele pentru care fumam câte o ţigară şi am statisticizat rezultatele. Reuşisem să scap de obişnuinţe sau tabieturi cum s-ar numi ele în fond, în mare parte. Aveam doar câteva care deveneau repetitive: ‘că m-am trezit şi fumez la cafea’, ‘că am ajuns acasă’. Dar mă scăpasm de celelalte 1000 pe care le aveam. În schimb am observat două categorii de care nici habar n-aveam. ‘Am luat o pauză’ şi ‘mă plictiseam, mă relaxam’. Mi-am dat seama că toate pauzele mele în lucru se asociază cu a fuma o ţigară. Am încercat să le desfiinţez însă nu merge pentru că lucram continuu şi din dorinţa de a nu mai trage o ţigară, nu mai luam pauză. Am studiat comportamentul nefumătorilor şi am văzut că ei fac pauze dese, poate mai dese decât un fumător, însă pauzele lor sunt ocupate cu tabieturi care-i relaxează pe ei şi de aceea trec neobservate. Încerc să mă dezobişnuiesc de fumatul în pauze, abia aştept să pot avea câteva clipe de respiro pentru a îmi găsi chestii care mă relaxează. Mă pot juca cu pisica, pot da un telefon la cineva drag, pot citi, pot scrie, pot râde, pot căuta câte un nefumător pentru a sta la taclale pur şi simplu. Sunt în curs de vindecare… promit să aduc noutăţi. Apoi treaba cu plictisul rămâne în picioare, n-am ajuns încă la a o trata sau a o înţelege, măcar. Dar toate la timpul lor.

Sunt mândră de mine că pot fuma raţional, oricât de imbecilă ar părea pentru unii afirmaţia. Sunt mândră că încerc să mă las deşi la modul sincer chiar nu-mi doresc cu adevărat. Sunt supărată pe mine că m-am apucat de sportul ăsta dar, nu mă aştept să mă ajute nimeni sau măcar să mă susţină. Sigur că ar fi fost cel mai bine să n-o fi făcut vreodată dar până la urmă toţi au încercat o ţigară la un moment dat şi de-acolo a început istoria. Unora le-a plăcut, altora nu. O opţiune imbecilă pentru care plătesc fumătorii cu vârf şi îndesat. Dar am luat-o raţional şi n-am în curtea cui să arunc deşeurile mele. Nici nu vreau de fapt, n-ar mai fi raţional; pot să îndrept, asta şi încerc, dar e al dracului de greu.

Aşadar… tineri din toată lumea asta, NU VĂ APUCAŢI DE FUMAT! Dacă vreţi argumente de ordin medical, întrebaţi medicul sau căutaţi pe site-uri de specialitate. Sunt celebre deja poveştile cu cancerul, cu tbc-ul, ulcerul, stopuri cardiace, colesterol and co. Dacă vreţi argumente de ordin estetic e clar, uitaţi-vă la noi, suntem cu riduri mai multe pe mufarină, avem dinţii mai galbeni, degetele îngălbenite rău, parfumul de firm a cărui aromă n-o s-o recunoaşteţi niciodată iar săruturile cu noi nu sunt reală plăcere. Argumentul financiar… oare câte lucruri ne-am fi cumpărat nouă şi celor dragi de banii ăia, dar asta o ştim cu toţii. Dacă vreţi argumente de ordin moral… sunt mii, dar eu am o poveste aproape incredibilă de la grădiniţă, cea mai recentă, pentru că zilnic e cam la fel- zilele trecute Amelia, o fetiţă de 5 ani, îmi smulge- la propriu- pachetul din mână, se uită la poză, mi-l bagă în ochi ‘Uită-te cum arată gâtul lu’ asta’, aruncă pachetul pe masă, îşi pune mâinile ca de rugăciune, se uită cu lacrimi în ochi la mine ‘Te rog din sufletul meu nu mai fuma! Nu vreau niciodată să-ţi faci o rană aşa de urâtă la gât, te rog, de câte ori să mai spun Rebe nu mai fuma?’ Nu mi-am mai aprins ţigara pe care o aveam (raţional) pregătită. Evident ce am simţit în clipele acelea, nu am măcar puterea de a scrie. Poate că nu suntem conştienţi de cât de mult rău de facem nouă, poate că nu ne pasă până la urmă de noi dar întrebarea este cu ce ne-au greşit cei pe care ne străduim să-i ţinem lângă noi cu pretextul că îi iubim şi că sunt ai noştri?! Câtă suferinţă le vom putea pricinui atunci când noi (raţional) am aprins o ţigară?! Pentru că nu avem garanţia că noi, fumătorii, nu vom auzi într-o zi ‘mai ai trei luni de trăit’. Şi-atunci ce explicaţie le vom da?! Că ‘aşa am vrut eu?!’ Argumentul raţional… ştiu şi eu că nu sunt mai inteligentă atunci când aprind o ţigară, nici mai arogantă, nici mai înţeleaptă… doar mai slabă şi cu mult mai mincinoasă!

Felicitări tuturor celor care au reuşit să se lase cu adevărat de fumat indiferent de metoda abordată! Felicitări şi fiţi mândrii de voi, sunteţi cu adevărat superiori altora care n-au făcut-o sau care nu s-au lăsat dominaţi de nicotină ori de gest! Pentru că voi ştiţi cu adevărat că viaţa primează şi poate pentru că nimeni, poate nici chiar voi înşivă, nu v-aţi felicitat vreodată! Nasul sus şi pieptul înainte, câştigătorilor!

 

©copyright imagine: ilker