Pobby si Dingan, Ben Rice

Pobby si Dingan, Ben Rice Carticica se citeste rapid, e relaxanta, targetata pe o paleta extinsa de citititori, de la pusti la bunici. Am luat-o din Colectiile Cotidianul. Este romanul de debut al autorului, aparut in anul 2000 si care i-a adus acestuia Premiul Somerset Maugham. Precizez ca eu nu sunt foarte instruita pe domeniul premiilor acordate in literatura insa chiar daca din punctul meu de vedere nu este un roman foarte valoros, mi-a placut tema precum si scriitura; am citit in prefata ca Ben Rice a studiat cursurile de „creative writing” in cadrul University of East Anglia si de-a lungul naratiunii am observat ca a respectat cu mare precizie lectia de teorie a constructiei epice dar nu m-a convins de valoarea ridicata a propriei amprente. Consider ca ar fi putut lua cu usurinta un premiu pentru iscusinta redactarii unei povestiri insa nu l-as aseza in raft alaturi de scriitori consacrati. Pareri subiective, ce sa zic…

Pobby si Dingan sunt doi copii, sunt rezultate ale unei imaginatii febrile a fetitei Kellyanne. Nimic rau pana aici; atata timp cat ea este constienta ca cei doi sunt produse ale propriei minti, aceasta este doar o dovada a faptului ca fetita are o imaginatie bogata; disparitia celor doi provoaca o serie de neplaceri iar nedelimitarea realului de fantastic in capul Kellyannei, ma duce cu gandul ca ea sufera de schizofrenie. Familia Kellyannei, precum si intreaga comunitate, accepta „ciudatenia” fetitei si se porneste o intreaga campanie (inceputa de fratele ei, care initial era foarte sceptic) in gasirea celor doi. Fetita se imbolnaveste si acum devine o chestiune vitala in a-i gasi pe cei doi. Cu atat mai mult cu cat vina apartine tatalui, care manat de dorinta de a-i dovedi fetitei ca este acceptata cu tot cu prietenii sai, ii luase pe imaginari cu el la lucru si se pare ca din neglijenta, ii uitase in mina. Familia Williamson este stabilita intr-un orasel din Australia, pe motiv ca acolo existau mine de opal iar gasirea pietrelor pretioase ar fi concurat la ridicarea nivelului de trai al acestora. Ceea ce nu pricep eu este de ce familia fetitei accepta cu atata nonsalanta diagnosticul medicului (o boala pe fond nervos, o depresie) fara a lua in calcul posibilitatea spitalizarii. Sugerarea ideii de spitalizare este privita ca o acuza la adresa lor, ca o insinuare a incapacitatii de a se ingriji de propriul copil. Asa ca, se invoca sprijinul Divinitatii si ca manifestare a resemnarii, fetita va fi tratata in propria-i camera. Cu siguranta varianta cautarii lui Pobby si Dingan pare din punctul lor de vedere solutia salvarii fetitei. Iar consecintele sunt previzibile: cei doi sunt gasiti striviti in mina de opal, prin vanzarea opalului din buricul lui Dingan se achita cheltuielile de inmormantare a celor doi iar fetita moare impacata, usurata la gandul ca cei doi au fost gasiti.

Am gasit ca familia asta de englezi are multe in comun cu familia tipic romaneasca, am observat de multe ori ca resemnarea asta este un simbol al ignorantei. E foarte greu pentru persoane inchistate in propria lor incultura sa accepte ca sunt solutii pentru a iesi din impas. Gasirea unei pietre de opal si achitarea cheltuielilor de inmormantare ma duce cu gandul ca familia, pentru a deveni bogata, ar fi trebuit sa gaseasca mult prea multe pietre, ori ca inmormantrea implica ridicate costuri (sic) ori ca era nevoie de sacrificarea propriului copil fara a intelege lectia de viata primita.

Finalul unei carti este cel mai important din punctul meu de vedere; de exemplu, am citit povestioarele lui Julian Barnes si m-am plictisit teribil dar ultimele 3 randuri mi-au schimbat total perspectiva. Asa si aici, daca ultimele randuri nu ar fi fost scrise, chiar si eu as fi putut spune ca mi-a placut povestioara. Dupa ce mi-am pus capul la contributie sa aflu ce intentii ascunse a avut autorul, ce simboluri, ce interpretari sa dau, iata finalul este o palma data dupa ceafa, o dovada a faptului ca o carte buna trebuie sa fie gandita in cele mai mici amanunte, implicit evitarea afirmatiilor cu caracter telenovelic: „Si tot restul lumii crede ca suntem nebuni cu totii, dar n-au decat sa vorbeasca singuri, din partea mea. Pentru ca toti sunt niste ametiti care nu stiu ce inseamna sa crezi in ceva care este greu de vazut sau sa cauti in continuare ceva care este foarte greu de gasit.” Slabut si inconsistent, chiar daca replica apartine fratelui fetitei (scepticul) tot o scapare de-a autorului am considerat a fi…

2 Comments on “Pobby si Dingan, Ben Rice

  1. ce mi-a placut Pobby si Dingan 🙁
    am dat-o la cativa prieteni parca obligandu-i s-o citeasca neaparat,convingandu-i cu „e super mica,are scris mare,hai ca merge de citit la metrou” pentru ca oricat le-as fi zis ca e o carte buna,nici unul nu mi-a smuls-o din maini
    insa faza cu „e mica,mica mah!!!” parca i-a impulsionat!:D

  2. @Tyeisha: Gusturile oamenilor sunt diferite. Eu cu mult timp in urma am incetat sa mai recomand celor care nu citesc vreo carte. Ba mai mult, intr-o anume conjunctura, eu povestind despre X carte, un individ se framanta daca nu pot sa i-o imprumut si lui: „Crezi ca are rost? Ultima data cand ti-am dat o carte ai nimicit paginile, de citit te suspectez ca nu ai facut-o, pari impulsionat acum de ea dar nu e genul tau. Pot insa a-ti povesti eu continutul in amanunt si tu zici mai departe, e ca si cand ai citit-o”. Prea dur?! Probabil dar nu se poate scoate aur din noroi, daca mie-mi place sa citesc asta-i una si am acceptat ca prietenii mei nu sunt genul. Poa’ sa fie cartea si in format pentru copii, nu sunt multi cei care stiu sa citeasca povesti macar. 😉