Preţuind viaţa mea…

Am uitat că nu sunt nemuritoare! Am uitat că deşi sunt propriul meu stăpân, corpul meu refuză a mai îndura acolo unde loviturile pe care i le-am aplicat au devenit mult prea greu de îndurat. Am uitat că ‘fi sănătos’ este mult mai mult decât o urare. Am uitat că în afară de mine nu poate nimeni să-mi fie de ajutor acolo unde tinereţea se transformă dramatic şi iremediabil. Am uitat că oamenii sunt în esenţă răi şi că ajutorul lor nu vine ca un simţământ, pentru că ei sunt mult prea ocupaţi a se îngriji de ei, au problemele lor… desigur. Acolo unde eu am luptat şi salvat… a trecut apa şi a spălat orice urmă pe care eu am chinuit să o las. Nu a mai păsat nimănui… Când rândul meu a venit să îndur am realizat cumpăna, sunt aşezată în faţa a ceea ce urăsc cel mai mult, răscrucea de drumuri. Urăsc intersecţia!!! Iubesc scările, indiferent de ce direcţie ar urma dar nu-mi plac intersecţiile… Eşti al cui?! Al nimănui… Al tuturora şi totuşi nimeni nu te vrea.

Nu am aşteptat de la nimeni nimic şi totuşi de la toată lumea totul. Nu am cerut îndurare chiar dacă am dorit-o. Pentru că eu nu sunt milog! Nu am aşteptat să întrebe nimeni cum anume sunt eu şi totuşi am spus că nu vreau pe nimeni lângă mine. Eu nu sunt de plâns pentru nimeni! Eu pot şi încă sunt!!! Momentan puţin ieşită din uz dar cu puternica dorinţă de a fi în continuare. Pentru că nemurirea nu am câştigat-o nici eu, nici alţii mai eu decât mine dar ştiu că stă în mâinile mele să fiu cât mai mult pe aici, printre cei care înjură dimineaţa când le sună ceasul dar care savurează încă trezitul.

Când găseşti intersecţia aia nenorocită de care vorbeam, te lovesc din toate părţile. Te restructurezi şi înveţi din greşelile proprii. Nimeni nu a dat ceva fără să aştepte ceva în schimb- aşişderea eu. Am aşteptat ceva… n-a fost să fie aşa că mi-am şoptit ‘o să fie bine, ai doar încredere în mine’. N-a fost în zadar. Între dureri cumplite trupeşti sau dureri surde sufleteşti ce alegi?! Le-aş cere pe ambele deodată, poate ar fi mai uşor de îndurat dar mi-e teamă că s-ar putea intersecta cu fatalitatea. Le iau pe rînd… am vindecat sufletul şi m-am echilibrat. Nu mai contează ce şi cum… nu mai contează cât a durat… nu mai contează nimic, nici măcar dacă normalitatea în care m-am redefinit este cea acceptată de societate. Mi se rupe!!! Eu am primit un suflet să fac ce ştiu cu el, atâta ştiu atâta pot, de restul… apă de ploaie… Mi-am luat trupul şi nu am ştiut să-l preţuiesc. L-am alergat şi l-am gonit şi l-am hulit. Am urât nişte kilograme în plus, mi-am detestat sânii, am dat mărunt din buze că 1.57 n-ar fi onorant… am acceptat cu timpul că eu sunt eu prin prisma celor pe care le am şi am depăşit complexe. Dar nu în faţa lor… pentru că ei sunt cei care ar conta, cică. Pentru cine?! Că trupul meu n-a contat atunci când m-am ascuns în spatele unor jaluzele. Cine sunt eu?! Poftim… am pantaloni ce atârnă pe mine- aşa cum mi-am dorit întotdeauna-, am o talie de viespe pe care sigur că n-o remarci, doar stai zgâit în ‘ţâţele mele mari’ şi înălţimea mea îţi conferă falsa superioritate că te-ai afla în avantaj. În regulă… eu am nevoie de doar nişte fraze ca să îţi arăt cât de grozavă (sau nu) sunt. Îţi pasă?! Nicidecum… Că aparenţele contează- asta este pentru cei care nu împiedică cu nimic echilibrul vieţii mele. Pentru restul care crezi că sunt alături- mai facem un triaj. De câţi din ei am nevoie cu adevărat?! Pentru că am şi eu nişte aşteptări… doar sunt om, nu nemuritor!

Când număram zilele în speranţa că mă voi simţi mai bine am renăscut. Voi fi mai bine?! Pentru cine?… Asta era dilema! Pentru mine… deci… Dar datorită cui am ajuns aici? Din cauza celor pe care i-am tratat cu mult mai mult decât ar fi trebuit. Pentru că am sacrificat din mine pentru ei… GREŞIT! Am sacrificat din mine pentru alţii fiindcă am fost o stupidă! Pentru că nimeni nu mi-a dat sau nu-mi va da într-atât de mult încât să merite. Cu excepţia mamei mele care mi-a dat viaţă şi multe altele ca să pot să fiu! Apoi am refuzat să-i mai aparţin şi am aparţinut altora. Acum e timpul să-mi aparţin… eu sunt cauza tuturor problemelor trupului meu prin toate deciziile pe care sunt sau nu capabilă să le iau. Ştiu pe cineva căruia i-am dovedit că ziua sa de naştere e mai mult decât o faţă posomorâtă şi o cameră întunecoasă. De la care am aşteptat să ţină măcar minte când este ziua mea de naştere ca o datorie imbecilă pe care i-am asumat-o. Pentru ce am făcut asta?! Ca să mă umplu de ranchiună… Greşit! Eu am făcut-o pentru că am fost omul potrivit la locul potrivit. Nu aveam ce să aştept înapoi pentru că mi-am umplut dulapul de ‘scuză-mă, nu mi-am dat seama’. Probabil că murmuri acum mărunt din buze dar stai pe pace, nu sunt supărată. Nu-i prea târziu să-mi urezi în gând ‘sănătate’ şi să-mi zâmbeşti data viitoare când ne întâlnim. No hard feelings…

Atât doresc, să ştiu să fac alegeri sănătoase în tot ceea ce fac! Să râd, să plâng, să simt, să trăiesc, să preţuiesc că trăiesc…

©copyright imagine: Tracy Olson