Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee

Romanul a câştigat premiul Pulitzer în anul 1961, fiind considerat o capodoperă a literaturii americane. Povestea surprinde prejudecăţile locuitorilor comitatului Maycomb, aparţinând statului Alabama, privind populaţia de culoare neagră. Întreaga atmosferă este redată din unghiul unor copii- probabil că în vremea respectivă subiectul fiind unul tabu autoarea nu şi-a permis judecăţi de valoare decât aşa, îmbinând perspectiva inocentă cu cea matură şi părtinitoare. Cu toate astea, subiectul în sine nu este uşor de îngurgitat, cu atât mai mult cu cât instituţia abilitată a face dreptate- tribunalul- este pe departe a fi imparţial şi comite fărădelegi în numele dreptăţii.

Cei doi copii, Scout şi Jem se află la vârsta la care se identifică ca personalităţi şi caută răspunsuri la întrebări. Tatăl acestora, Atticus Finch– avocat- este un model patern în adevăatul sens al cuvântului. Nu-şi pierde firea nici atunci când este scuipat în faţă, este de un calm surprinzător- nimic din ceea ce fac copiii săi nu-l determină să aplice altceva decât un ton ferm şi eventual să recurgă la o negociere. Nu vorbim nici măcar de o mână ridicată asupra copiilor lui, vorbim de o ridicare de sprânceană şi de compromisuri. Îşi ascultă întotdeauna copiii, îi învaţă să citească, le oferă orice răspuns la întrebare, ştie cum anume trebuie transmită informaţia ca aceştia să o asimileze, îi învaţă să fie drepţi. Am rămas impresionată de întreaga atitudine a tatălui, educaţia dată copiilor compensează lipsa mamei, este un exemplu, aşa cum în zilele noastre mai rar se găseşte, cu atât mai puţin pentru anii ’60 sau poate dimpotrivă. Nota 10 pentru tatăl şi omul Atticus Finch.

Peripeţiile şi farsele puse la cale de copiii reuşesc să transpună cititorul în lumea copilăriei, jocurile lor sunt pe cât de naive pe atât de inspirate, un cauciuc reuşeşte să le umple ziua. Fascinaţi de ‘casa bântuită’ reuşesc să se pună în varia situaţii periculoase pentru nişte copii. Jem este fratele mai mare deci are de dovedit permanent micuţului Dill, un vecin care îşi petrece vacanţele la o mătuşă, că e curajos. Curajul ăsta pueril se măsoară în situaţii de genul, trebuie să atingă uşa casei care îi intrigă dar are până la urmă conotaţii cu repercursiuni viitoare deoarece reuşeşte să-l scoată pe tatăl dintr-o situaţie ingrată la un moment dat. Până la urmă, te pune pe gânduri copilăria simplă şi fericită a celor trei, stârneşte o oarecare stare de melancolie; timpul aici părea că trece greu şi ziua părea să aibă mai mult de 24 de ore. Oare cu cât erau mai fericiţi şi mai liniştiţi copiii zilelor trecute comparativ cu cei ai zilelor noastre?

Preluarea cazului lui Tom Robinson de către Atticus are multiple conotaţii, pe de o parte maturizează copiii- pentru că nu le este îngrădit accesul la proces, pe de altă parte ne face cunoştinţă cu cutumele vremii respective. Un negru este întotdeauna vinovat, indiferent că nu există probe sau dovezi împotriva lui. Este întotdeauna cuvântul unui alb împotriva cuvântului unui negru, deci indiferent cât de bun este avocatul, cât de tare şi-ar dori reprezentanţii legii să se facă dreptate, oamenii sunt subiectivi şi părtinitori. E o cauză pierdută. Atticus nu realizează sau nu doreşte să recunoscă limitarea vremii decât atunci când se confruntă cu situaţii de viaţă şi de moarte. Trebuie să vadă viaţa copiilor periclitată ca să înţeleagă că nu stă în puterea lui să schimbe lucruri.

Cartea surprinde o serie de aspecte mult prea complexe, merită să fie citită. Singurele reproşuri pe care le am de făcut sunt că limbajul academic este pus pe seama copiilor, ceea ce nu face decât să dea mai puţină consistenţă scriiturii, că există o nepotrivire în acţiune- într-o seară, copiii merg să sărbătorească Halloween-ul neînsoţiţi în condiţiile în care cei doi adulţi- Atticus şi mătuşa Alexandra- motivează că sunt prea obosiţi iar ora este suficient de înaintată pentru a nu lăsa nişte copii nesupravegheaţi. E important aspectul pentru că cei doi urmează a fi atacaţi… aşa că mă gândesc că Harper Lee ar fi putut să fie mai atentă la construirea scenei respective. Educaţia conferită de Atticus este fără reproş iar incidentul lăsării nesupravegheaţi a doi copii în noapte îmi pare o scăpare impardonabilă din partea autoarei. În film, care evident că nu surpinde nici măcar jumătate din substanţa cărţii, scenaristul a regândit faza, cu o excepţie- copiii pleacă singuri la orele 22 spre şcoală unde îi aşteaptă Atticus, sunt atacaţi pe drum dar când cineva îi aduce înapoi acasă, Atticus era deja acolo, deşi faza în sine nu putea dura mai mult de 15 minute. Am făcut remarca asta pentru că nu-mi place când ficţiunea are scăpări, îmi pare că un roman genial nu ar trebui să aibă cusururi.

În rest, cartea chiar merită citită!

4 Comments on “Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee

  1. Un singur detaliu strica perfectiunea acestui articol:
    „Harper Lee ar fi putut mai bine gândi evenimentul”
    Daca editezi, iti dau voie sa-mi stergi comment-ul. 😉

  2. Octavian: Am reformulat afirmaţia însă nu mi-e clar care era reproşul? O exprimare inexactă sau ambiguă?! Nu vreau să şterg comentul, vreau doar să înţeleg ce am greşit! 🙂

  3. Obiectia mea n-are nici o legatura cu ideea exprimata; mi s-a parut neobisnuita ordinea cuvintelor in propozitia respectiva. Poate am dreptate, poate n-am, dar cred ca e un detaliu prea mic pentru inca un raspuns.

  4. Octavian: Ştiu că am meteahna asta cu exprimările hiperalambicate, poate e defect profesional că doar pe copii îi mai aud să zică ‘eu vreau să mănânc nu’. Ei, am răspuns de drag! 🙂