Serbarea la gradinita!

Si vineri a venit. Dupa multa truda, stress, nervi, racnete si niste amarate de buline rosii date in ultima clipa pentru pseudo-incurajare, a venit ziua. De obicei sarbarile se tineau intr-o sala de clasa dar pentru ca anul asta ne-am construit sala de sport pe care o numim si festiva, ne-am mutat acolo cu repetitia finala. Pentru ca finala a iesit foarte bine, n-am stat stresata restul zilei. Din precedentele stiam ca repetitia finala iasa jale si durere si serbarea iasa traznet. Printr-o logica pozitiva daca repetitia a iesit foarte bine, serbarea va iesi excelent. Pe la 11, dupa ce terminam cu repetitia am alt motiv de stress. Am depus un dosar la banca si n-am primit raspuns. Iau banii, nu iau banii?! Cam asta ma framanta. Sun si-mi zice ca-s pe teava. Ce zi buna intuiesc!

Copiii trec in paturi la somic. „Cine nu doarme, nu vine la serbare!” In scurt timp Ene-si face datoria. Impodobim sala si intre altele scriu pe jos cu beteala CRACIUN! Nu mai aveam destula beteala sa scriu si FERICIT dar m-am gandit ca oricum e suficient, doar asa ar fi si firesc sa fie. E Craciun, nimeni nu poa’ sa garanteze ca va fi si fericit. Pe la 2 merg la banca si-mi semnez actele. Better and better! Pe la 3 fara se trezesc copiii surexcitati: „Incepe serbarea? Incepe serbarea?” La 3 jumatate era si clasa noastra aranjata pentru petrecerea de dupa. Servetele de Craciun, pahare, sampanie, suc natural pentru copii, cafea, lapte de cafea, sucuri pentru parinti! Totul e pregatit! Pe la 4 fara ceva ma schimb si eu in tinuta bomba: rochita de Craciunita, intocmai ca fetele! Mai facusem furori inca de dimineata ca venisem cu freza proaspata de la Diva- par cret si sprancenele de vedeta- tot la salon. De aia si zic de la o vreme ca „sunt salon”. Multumesc salon Diva! Plus, aveam si fusta, ceea ce-mi atragea si mai multa simpatie, ca eu nu port fusta decat de vreo 2-3 pe an. Toate fiind pregatite si aranjate, ne indreptam spre sala de sport/festiva. Ma muncesc eu cu combina aia sa-i dau de cap, cand, colega mea imi face semn ca e ora 16. „Zii si tu ceva cuvinte de bun venit!” Opresc muzica (abia, ca nu eram familiarizata cu butoanele) si constat cu stupoare ca daca serbarea incepe eu de ce nu am emotii?! Ma panichez teribil! De ce nu am emotii? Ce-i cu mine?! „Bine ati venit la serbarea noastra”, indrug ceva, nu mai stiu precis, ca eram cu emotiile lipsa. Stiu ca am precizat ca a fost multa munca si stress si ca daca ei (parintii) ar stii despre asta (de munca si stress) nu si-ar mai dori o a doua oara serbare. Aoleu, ma gandesc, dar sunt dusa rau cu pluta, cum pot sa fac deschiderea in asa fel?! Nu de alta dar vad chipurile inghetate ale parintilor. Asa am sa-mi reprosez sinceritatea asta debordanta care nu-i neaparat buna. Si totusi… unde sunt emotiile?!

Incepe serbarea. Primul set de poezii, aplauze, cantecelele si colindele. Ce bine canta! Incep sa-mi arda urechile, da’ sa arda nu gluma. Super, ma gandesc, bine ca nu am emotii dar ma injura unul si de mama si de tot neamul. „Sa-ti stea in gat!” ii urez telepatic dragutului in spirit crestinesc. Alt set de poezii, vine dansul fulgilor de nea, adica al fetelor. Dau drumu’ la muzica (din a treia incercare) si incepe. „Fata, pe loc, spate, roteste, schimba, ingeri in cerc, schimba, coronita mare, mana de ingeri, sparge cercul, pe jos, unu, floare, doi, floare…” Cam despre asta a fost vorba in dans. Am inventat comenziile astea sa-mi fie mai usor si plus ca am vrut sa le personalizez olecuta. Aplauze, aplauze, aplauze. Misto, savurez in gand victoria. Intre timp iaca venise si mami, cu ochelarii aburiti, ca asa-i cand intri de la rece la cald. Cu doua gentoace/plasoace dupa ea isi face partie printre parinti. Ii fac semn sa se-nghesuie in fata, sa stea pe scaunul meu, nu de alta dar e mama mea. Acu’ daca incepeau sa-mi arda urechile nu m-ar fi mirat, la cati parinti a trebuit sa deranjeze sa ajunga in fata. Dar e mamica mea. Apropo de asta, nu mai precizez cati antisimpatizanti parinti si-a atras sora-mea, ca statea in primul rand si se fataia dintr-o parte in alta sa imortalizeze momentele pe aparat. Ce sa faci, e surioara mea! Daca eu eram in imposibilitate de a face poze, macar ea sa fi surprins amintirile.

Cantecele au iesit traznet, poeziile si ele. Au ramas cele doua dansuri pe care le-am pregatit cu atata patos si nervi si stress incat daca nu apucau copiii sa ma linseze, oricum ma simteam eu si imi luam picioarele la spinare. Dansul 1 incepe. E dansul baietilor, nu pot sa estimez ce a iesit, cred ca m-am si incurcat la un moment dat, nu de alta dar ei faceau dupa mine miscarea dar ma priveau cam ciudat. Ceva tre’ sa se fi intamplat, tre’ sa fie o explicatie. Nu de alta, dar daca pana acum grija mea era ca de ce nu am emotii acum eram preocupata de „cum dracu’ se aduna rochia asta din material de cacat si de ce naiba am asudat ca un porc.” La momentul asta simteam ca sunt toata in flacari. Pornise de la urechi si uite unde se ajunsese. Apluaze primim, deci intuiesc ca e de bine. Dansul numarul 2 implica si fetele… Miscarea initiala, baietii dorm si fetele intra topaind, ii ating pe cap si ii trezesc la viata, sigur e de succes ca aud murmure si freamate intre parinti. Si cand ma gandesc ca toate dansurile pleaca de la copii. Daca ar stii ei macar. In ce sens?! Va explic, foarte simplu: eu am o miscare de baza- doi pasi spre usa, doi pasi spre geam. Atat! Restul dansului… se intampla asa: pun melodia si dansam impreuna, ma uit cum danseaza ei si fur miscarile. Le adaptez, le caut locul. Te miri de unde vine inspiratia, asta cu dormitul baietilor de examplu a venit din oboseala, baietii erau sfarsiti, s-au lasat pe vine si… asta fu deschiderea! Revenind la dans eu zic ca a iesit grozav!

Ultimul dans era al profesorului de dans dar pentru ca el nu a putut veni, pe cine a ramas boroboata?!… Pe mine! Iaca am facut si salsa cu ei… E foarte greu sa apreciez daca a fost bine sau nu, de cazut nu au cazut, de impins nu s-au impins, de marait s-au marait oleaca dar pentru cat de obositi erau, ma mir ca s-au marait atat de putin. Gata cu serbarea! Eu sunt transpirata leoarca… tre’ sa vina Mos Craciun. „Hai sa-i cantam cantecul, poate nu stie unde suntem, tare, sa ne auda!” Incepe „Mos Craciun cu plete dalbe” pe strofa 2 ma incurc chiar eu. E… dar cine intra?! Taman Mos Craciun aka Vania. Constat cu stupoare ca nu are scaun pe care sa se aseze. Dau din maini disperata… unde-i scaunul?! Pai combina era pe scaunul lui Mosu’. Se aduce alt scaun, Mosul se aseaza. Copiii stau cu gura cascata, nici macar nu-si gasesc cuvintele sa salute. Stau si se uita! Mosul se aseaza pe scaun, da niste indicatii pretioase de genul „sa nu ma trageti de barba” dar ei sunt prea uimiti sa mai percuteze. Doi il flancheaza, de-o parte si de alta. Stau lipiti de Mosul, ceilalti se uita curiosi prin bagaje. Incerc sa-i organizez, nu de alta dar vad ca Mosul incepe sa nu mai aiba aer, sunt toti pe el. Ca prin vis aud: „Vreun blogroll nu avem pe aici? Vreo lista?” Aouleu!!! LISTA! Lista cu numele copiilor. Gesticulez, dau din aripi, transpir, nadus… iata vine si lista. N-am mai vrut sa scriu ce chestii a facut fiecare sa-i mustre Mosul ca sunt prea mici acum, plus ca sunt obositi rupti, plus ca serbarea a durat mult, plus ca nu stiam cum vor reactiona la vederea Mosului, plus ca… multe altele. Mosul primeste lista, prima e Livia ca e aproape ora 5 si ea la 7 avea un tren de prins. „Livia” striga Mosul! Stia de la mine ca pleaca la Moldova, ori am precizat eu gresit, ori Mosul asa a intuit ca pleaca la Botosani dar cert e ca Mosul tot o tinea cu plecatul la Botosani, mama Liviei corecta „la Suceava, Mosule!” Mosul nu auzea si zicea „la Botosani” mama rectifica „la Suceava, Mosule!” Botosani, Suceava… prea multa agitatie sa fie in clar acum unde pleca Livi la bunici. Primeste Livi cadoul, eu ii zic sa-i zica Mosului ceva fapte bune si fapte rele. „Am facut fapte bune ca am strans jucariile!” „Si fapte rele?” intreb eu pe Livia… Daca privirea ar putea ucide… mi-a aruncat Livi o privire de gheata „Nu vreau sa intreb fapte rele!”… Tre’ sa verific pe caseta daca asta a fost raspunsul precis dar cert este ca toata sala s-a distrat copios. Pe rand, fiecare e strigat, isi ia cadoul si il duce la mama. A, ca sa nu mai zic, la inceput s-au apucat sa-i zica la Mosul ce vrea fiecare. Ce mutra avea Craciunul Mos cand auzea lista de personaje cu care el nu era familiarizat. Asa-i cand esti cu copiii, tre’ sa te informezi cine-i Molly, Spiderman, Spioanele… Curiozitati nu prea au avut… doar ca „de ce nu are clopotei?” sau „de ce nu are pom” sau „daca locuieste la polul nord”. Paul Vagyon a avut si o cerere speciala: „te rog Mosule sa-i aduci la mama o poseta mare si neagra”. Una peste alta, Mosul a rezistat eroic intre copii, copiii nu l-au tras de barba, Mosul a scos si niste perle ca trebuia sa personalizeze evenimentul… Gata! La petrecere! Toata lumea urca-n clasa, asteptam pizza.

Cam asta a fost petrecerea si serbarea. De mentionat ca eu am fost foarte multumita. Multumesc parintilor pentru tot ceea ce au facut, in special celor care m-au ajutat. Multumesc foarte mult Dacianei, lui Ani si Simonei, stiu ele de ce. Nu cred ca putea iesi mai bine. Emotiile nu le-am mai gasit pana la final… am ajuns la o concluzie, ca eu chiar nu mai stiu ce-s alea emotii. La examene demult nu am mai simtit fluturasi prin stomac, la vorbit in public nu mai am nicio treaba, gata, m-am calit! Stiu sigur ceva, cand te pregatesti foarte bine esti sigur pe tine si pe ceea ce ai pregatit incat poate doar urechile poa’ sa-ti arda multumita vreunui invidios, in rest… numai succese.

Va urez la toti multa lumina in drum, ratiune in luarea deciziilor, cumpatare in toate, munca materializata in portofele, liniste in case, colindatori in suflet si CRACIUN FERICIT

Poze sunt in Galerie la Gradinita: http://rebeccamohl.eu/galerie-foto/index.php/Gradinita/21.12.2007%20-%20Serbare%20Craciun

5 Comments on “Serbarea la gradinita!

  1. @Vania: De primit cred ca-i primeste dar nu stiu daca-i si ferchezuieste. 🙂

    @Carina: Ce sa fac si eu?! Stii cum e, cine-mparte, parte-si face… Chiar asa s-a exprimat, n-am pus mai nimic de la mine. 😀

  2. ce povestire tumultoasa;)) ma mir ca ai tinut piept cu tot evenimentul asa curajos!
    dar e ceva ce ma framanta de cand am citit la tine chestia asta… de unde ai facut rost de costumul de mos craciunita? m-am gandit la un cadou pt cineva 😉

  3. @Cami: Trebuia sa fac si fata si spate 🙂 nu de alta dar de mine depindea in mare parte evenimentul. Uite ca am si uitat sa ma imortalizez in rochitica Craciuneasca. Ai gasit pana la urma?