Şi cu pisica???

Asta a fost şi încă este una din cele mai enervante întrebări primite de când am rămas însărcinată. Dacă ar fi o simplă întrebare ce ascunde curiozitatea interlocutorului jur că nu m-aş supăra dar din păcate ea maschează cu mult mai mult decât atât. În cele mai multe cazuri simt în tonul folosit afectare ca o insinuare a dovezii supreme de inconştienţă maternă. Propria mea inconştienţă maternă. Toţi le ştiu pe toate… asta-i primordiala mea concluzie nu de când sunt gravidă dar de când sunt mai atentă la ceea ce au de spus cei din jurul meu.

Nu trecuseră mai mult de 2-3 luni de când primisem vestea că trupul meu e locuit de minunată fiinţă şi au început agasările. Cele care m-au scos cel mai tare din funcţiune au fost astea, legate de pisica supremă, Tisa. Fără voia mea m-am trezit supusă oprobiului:

– Ce o să faceţi cu pisica? aştepta un răspuns.
– Păăăi, ce să facem, bine, mulţumim de întrebare!’
– Trebuie să o daţi, sper că ştiţi asta???’
– De ce?
Cum DE CE?! Pisicile nu se pupă cu copiii, nici cu femeia însărcinată! O să faci toxoplasmoză şi o să pierzi sarcina, eu ştiu pe cineva care abia a reuşit să facă un copil din cauza pisicii. A dat-o până la urmă doar nu era să o mai ţină şi ei încă nu o ţineau bot în bot cu ei acasă, era de curte.

Plec uşor capul… nu cred că e momentul să mărturisesc că ades- dacă nu în fiecare noapte- sunt nevoită să împart jumătate de pat cu răsfăţata şi că în 99% din cazuri eu am bătut cu mâna autoritar ca o chemare şi o confirmare a faptului că e binevenită alături de mine. Să împărţim totul… asta era ideea. Atât de mult o iubesc! Sigur că ea doarme alternativ în cele trei pătuţuri pe care le are, sigur că doarme şi în cele mai ciudate locuri în care nu ne-am fi imaginat că pot fi trecute drept patuţ de pisică… ar părea ca o dovadă a bunei educaţii dar nimic nu este mai reconfortant ca atunci când mă trezesc în creierul nopţii să întind o mână, să o mângâi de câteva ori şi să mârâi plină de răsfăţ: Tisuuuu, ce mă-nghesui?! Dar cum pot să spun celui cu mina întunecată că mai şi pup deseori pisica în bot, nu des, doar când mă ia dragostea de pisică…

– Dar eu mi-am făcut analiza de toxoplasmoză şi am ieşit că am avut-o în copilărie… plus că n-are legătură cu Tisa, mi-au explicat toate trei doctoriţele…
– Mă rog, faci ce vrei dar când se naşte copilul mi se pare inconştienţă din partea voastră să mai ţineţi pisica. – De ce?! O să încercăm să nu o dăm la o parte, o să fim cu unul mai mult, atâta tot.
– Când ai copil e altceva, nu-ţi mai pasă de pisică. În plus, poate să ucidă copilul cu părul ei, ştiu pe cineva care a trebuit să-şi ducă de urgenţă copilul în operaţie că era să moară. Avea ditamai chistul de păr pe plămâni… Păr de pisică! Au reuşit să-l salveze dar mă rog, ei au fost norocoşi…

Dacă genul ăsta de discuţie ar fi fost singulară probabil nici măcar nu m-aş fi obosit să o redau dar au fost zeci cei care şi-au exprimat într-o manieră mai mult sau mai puţin agresivă concepţiile. A mai rămas să facem consiliu de familie, fără ea, doar noi doi şi să decidem că nu suntem inconştienţi, că viaţa copilului nostru este mult mai importantă pentru noi decât a unei pisici. O pisică, e doar o pisică, mi-am repetat de mii de ori.

Am căutat pe net poveşti despre cum pisica este otravă pentru copilul mic. Ne-am înveninat repetându-ne la infinit că o dăm pentru o perioadă de 2-3 ani, nu mai mult. Am citit mii de articole în care părinţii raţionali iau decizii sănătoase pentru copiii lor. Am lăcrimat la fiecare discuţie pe care am avut-o legată de acest subiect. Am răspuns aproape plângând la întrebarea ‘Şi cu pisica?’ că o s-o dăm mamei lui Mihai. Încă nu vorbisem sigur sigur cu ea despre asta dar presupuneam că nu ne va refuza, o iubeşte foarte tare. Ne-am întrebat doctoriţele ce ar fi mai bine să facem şi toate au zis că asta e decizia cea mai bună. Am evitat să mai deschidem subiectul o vreme… decizia era aproape luată, ce rost avea să evidenţiem evidentul- pisica e doar o pisică…

Au fost cele mai triste două săptămâni din viaţa noastră. Îl uram într-ascuns pe Mihai că nu e în stare să ia o altă decizie, mi se părea că e timpul să pună piciorul în prag şi să-şi asume el decizia de a păstra pisica… eu eram gravidă, puteam găsi scuze. Probabil că şi el avea aceleaşi resentimente faţă de mine, probabil că pasam responsabilităţi unul altuia, la nivel de noncomunicare, de teama de a nu ne asuma cea mai tâmpită decizie pe care aveam să o luăm în patru ani de relaţie. Şi Tisa nu făcea nimic din ceea ce se numea spectacolul ei în acest timp, nu se juca, nu mieuna, nu se alinta, nu comunica… se uita la noi şi atât. Şi nimeni nu râdea şi nimeni nu era fericit… Şi cu toţii aveam lacrimi în ochi…

Am fost plecaţi în concediu o vreme şi atunci am avut primul puseu de revoltă. Cu noi era o familie care avea doi copii, dintre care unul sub 2 ani. Respectivul băieţel umbla în toiul verii cu o pereche de cizme îmblănite, în pampers şi plin de nămol la gură. Mânca cu nonşalanţă pământ şi tot ce-i stătea pe jos în cale, era murdar din calea-afară şi mama sa nu-l spăla în fiecare seară. Întreaga mea fiinţă s-a revoltat şi-mi amintesc că am urlat: ‘Bine că ăsta nu mai are nici pe dracu’ da’ o să-mi ucid eu copilul cu ghemotoc de păr de Tisa’. Întorşi acasă, primul lucru pe care l-am făcut- ne-am recuperat pisica… era bolnavă în ziua aia, nu se simţea deloc bine, vomitase şi… totuşi se bucura să ne vadă, aşa slabă şi amărâtă cum era.

Ca o paranteză vreau să povestesc despre toxoplasmoză aşa cum am înţeles eu, nu în termeni medicali. Toxoplasmoza este o boală provocată de un parazit. Pisica este purtător al acestui parazit, de asta este atât de blamată. Dar el se poate lua prin contact direct mai probabil de pe fructe sau legume contaminate care nu sunt spălate bine. Contactarea bacteriei se manifestă la un om sănătos ca o simpă răceală şi conferă acestuia imunitatea pentru restul vieţii. Contactarea în timpul sarcinii duce la efecte devastatoare asupra fătului. Asta e marea şmecherie şi marea cutumă cum că toxoplasmoza ucide copilul nenăscut. Dar eu la analize am ieşit ca fiind imunizată deci… plus că pisica nu o transmite aşa pur şi simplu ci contactul cu fecalele ei, o igienă şi o îngrijire precară a acesteia… dar ce contează toate astea când putem să fim români şi să afirmăm pur şi simplu vorbe.

Povestea cu firele de păr ce sufocă bebelaşul par desprinse dintr-o altă exagerare demnă de un horror. N-am nervi să dau surse de specialitate, le găseşte doritorul pe net. Ştiu doar că o prietenă care a fost operată de un astfel de chist pe ficat a mărturisit (cu greu) că nu iubeşte animalele şi că nu şi-a petrecut copilăria mângâind vreun animal. Ceasul rău… ăsta a fost probabil principiul deşi în termeni de specialitate există o explicaţie raţională. Firele de păr sunt într-adevăr periculoase dar ele pot fi inhalate într-o superbă zi de vară din parc… O igienă corectă aplicată animalelor de casă face mai puţin rău decât o roşie crescută cu chimicale dar pe care-o savurăm plescăind şi râzând superior că ne hrănim sănătos.

Atacurile criminale ale pisicilor asupra bebelaşului nu sunt neapărat fantasmagorii dar cu siguranţă au fost şi ele supuse exagerărilor. Mama mea avea un motan pe nume Simon, de rang nobil, răsfăţat, mâncător de carne macră (pe perioada gravidităţii cu mine) şi care a înnebunit în momentul în care am venit eu pe lume, a sărit să mă atace în timp ce mama mea mă alăpta şi printr-un real noroc am scăpat nevătămată. Nu s-a mai putut face nimic pentru Simon care se pare că şi-a pierdut minţile şi care acum citeşte ce scriu eu din Raiul Pisicilor. Explicaţia e logică- Simon a fost abandonat şi neglijat în respectiva perioadă ca urmare a luat-o razna, la propriu. Asta am studiat şi noi şi am înţeles că e firească o astfel de atitudine pentru animalul de casă (chiar şi pentru fraţii mai mari). Atenţia se pierde în defavoarea celui care era centrul universului până atunci ceea ce este până la urmă o treaptă în ‘lecţia de parenting’. Cum unii părinţi reuşesc iar alţii nu?! E vorba de împărţirea iubirii, a timpului liber, a atenţiei către toţi copiii în mod nediscriminatoriu.

Nu mai ştiu cu exactitate în ce moment anume am ajuns la capătul puterii. Eram sătulă de toate întrebările cu legătură directă spre abandonul pisicii. Îmi amintesc doar că o prietenă mi-a spus printre lacrimi că ea şi-a dat câinele când avusese primul copil şi că avea să regrete restul vieţii decizia luată. Ştiu doar că aveam permanent lacrimi în ochi şi o ură viscerală împotriva mea şi împotriva tuturor. Văd şi acum cum Tisa evita să stea în picioarele sau în preajma mea. Ştia şi ea…

Pisica asta care e doar o pisică pentru toţi cei din jurul nostru în ziua în care am făcut testul de sarcină s-a urcat pe mine, şi-a lipit burta ei de burta mea, m-a prins cu lăbuţele de după gât şi a stat aşa 2-3 minute. ‘Tu ştii mama, nu-i aşa?’ Niciodată nu făcuse gestul ăsta. Pisica asta care în primele 4 luni de sarcină, preţ de câteva minute şi fără ca cineva să fie în preajmă, se aşeza aproape în fiecare zi pe mine, cu burta ei pe burta mea şi mă privea în ochi. Pisica asta care acum stă şi mă admiră de la distanţă, care acum refuză a mai sta pe mine deşi eu încerc să o păcălesc, se uită la burtă şi parcă-mi spune că nu ar vrea să facă rău bebeluşului. Pisica asta care nu se mai joacă ‘prinsa’ cu mine pentru că vede că nu mai pot fugi după ea. Pisica asta are sute de poze pe calculatoarele noastre. Pisica asta era cât o palmă când am adus-o acasă. Pisica asta făcea acum un an doi subiectul posturilor mele. Pe pisica asta o plimbam în lesă vara în fiecare zi. Pe pisica asta o căutam pe acoperişul vecinului la 2 dimineaţa. Pe pisica asta o apăram de violatorul zonei- motanul negru- urlând ziua în amiaza mare spre beciul blocului înconjurată de toţi copiii zonei. Pe pisica asta o aşteptam ore în frig să coboare din copac. Tot pe ea o priveam neputincioşi când era bolnavă şi ne rugam să se facă bine. Tot ea a adus bucurie în casa noastră necondiţionat timp de 3 ani. Iar acum, dintr-un exces de ipocrizie, hotărâm că nu mai poate fi ‘familie’?! Pe ce principiu?! Că nu ne mai convine… că e prea greu… că e mai sănătos… că nu ne mai trebuie!

Pisica asta e viaţa noastră! Nu putem să ne facem că nu o mai iubim pur şi simplu. Sau că o vom aduce acasă în vizită într-un weekend. Nu e doar o nenorocită de pisică! E pisica noastră, e Tisuca noastră! E surioara mai mare a Ayannei şi ne pasă nu de ce cred unii şi alţii despre asta!

‘Noi nu suntem ipocriţi’ asta este ce răspund acum la întrebarea idioată. Nu mă interesează ce e în ograda altora şi încerc să nu judec. Fiecare pentru sine croitor de pâne, vorba lui Creangă. E clar că fiecare trăieşte cu propria sa conştiinţă şi că e problema lui dacă la sfârşitul zilei e sau nu împlinit. Pisica Tisa e parte a familiei noastre şi aşa va fi atâta timp cât vom fi. Nu exclud că nu se pot întâmpla multe rele, cum ar fi să aibă Ayanna alergie la păr sau că Tisa ar putea să nu accepte un nou membru în familie… sigur că scenarii cu iz nefast sunt la tot pasul dar sperăm că nu va fi cazul. Inimile noastre s-ar rupe în două cu certitudine. Până atunci ne descurcăm aşa. Probabil că nu va fi uşor dar nici nu ne-am aştepta la asta, suntem pregătiţi pentru frumosul greu ce va să vină.

Dimpreună cu Tisuca!

Şi cu pisica?
– Cu pisica… Tisa o iubeşte mult pe Ayanna, deseori râd cu Mihai şi spunem că Ayanna când o să iasă din burtă în loc de ‘uauuu’ o să zică ‘miauuu’. Că numa’ prostii a învăţat deja de la sor-sa!

Uneori e mai bine să te faci că nu simţi tonul incisiv al celor din jur şi să o ţii pe-a ta! E mai sănătos oricum!

27 Comments on “Şi cu pisica???

  1. Felicitări pentru decizia luată (de a nu-ţi abandona un membru al familiei) şi pentru curajul de a te impotrivi presiunilor. Din păcate informarea pe jumătate e mai dăunătoare decât ignoranţa.

  2. @Lucian: Mulţumim frumos! Nu ne ura prea multe fetiţe că Mihai rămâne minoritar şi se zurleşte de tot! 🙂

    @Piperusha: Mulţumim! Da, ai nevoie de multă determinare să poţi să te ţii tare în astfel de situaţii. Cum am spus, ţine de conştiinţa fiecăruia, de cum anume pune capul de pernă în fiecare seară. Unii pot, alţii ba! Mă uit la Tisa şi ştiu că merită fiecare sacrificiu. Cei din afară nu au cum să priceapă, pot să judece şi atât. Dar nu ne mai pasă de degetele pe care ei le întind spre noi. Chiar îi ziceam lui Mihai că dacă aş convinge cu postul ăsta măcar o singură persoană care are dubii şi care a ajuns întâmplător să citească postul a meritat fiecare oră pe care am petrecut-o în faţa calculatorului scriind articolul. Şi dacă nu, tot e un câştig pentru noi, nu pentru altcineva! 🙂

  3. @Tequila cu varză: Cine ştie, cunoaşte! Exact asta îmi lipsea din post, n-am mai vrut să intru în detalii legate de subiectul ‘ultimul hop’ că era deja lung postul şi am zis să nu plictisesc. Exact asta mai sperăm şi noi că va fi k. Teoretic pisicile independente nu devin agresive în astfel de situaţii dacă nu se atentează la libertatea lor. Ceea ce noi sperăm… Pe de altă parte, Tisa reacţionează foarte urât la tonuri ridicate deci cu plânsul bebeluşului… Dar suntem optimişti! Mulţumim de susţinere! 🙂

  4. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 25 « Ioan Usca

  5. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 26 « Ioan Usca

  6. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 27 « Ioan Usca

  7. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 28 « Ioan Usca

  8. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 29 « Ioan Usca

  9. Cei ce stiu, nu-si bat capul, cei ce nu stiu, dau sfaturi. Sfatul meu este …. Glumesc. 🙂 Lasa poporul sa se agite cu toxoplasmoza, nu le lua placerea asta. Fara PRO TV, OTV si Toxoplasmoza sunt terminati. Ai mila de ei, pentru numele lui D-zeu.

  10. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 33 « Ioan Usca

  11. Si eu am 2 pisici si un bebe care vine pe lume in curand :)….si am raspuns si eu la intrebari de genul…”si cu pisicile ce faceti?”…si evident ca raspunsul a fost „nu facem nimic!”. In principiu le-am zis tuturor sa-si vada de treaba lor si pe mine sa ma lase in pace…insa cu alte cuvinte :):)
    Pisicile si-au dat deja seama ca mai vine in curand cineva in familie…se comporta altfel cu mine..in primele luni de sarcina cand imi era atat de rau ca nu ma puteam ridica din pat una dintre ele venea si mi se cuibarea in brate si efectiv imi schimba starea..
    …nu, cu siguranta nu voi renunta la ele…si oricine are ceva de comentat pe tema asta poate sa-si bage comentariile in ****.
    Andra

  12. Bai nu va inteleg pe astia cu animale in casa, mari iubutori de animale…. Ok, trecand peste putoarea, mirosul insuportabil si parul de matza/caine care e peste tot pe care il lasa o pisica in casa banuiesc ca deja incet-incet se ajunge la un caz psihic.

    N-ati fi in stare sa va ajutati un seaman, sunt destui oameni in difucultate, cu o stare materiale precara, dar pt o potaie sau pt o matza va luati mancarea de la gura ! La fel e discutia si cu cainii vagabonzi, se cheltuie milioane de euro ca sa ii tina in adaposturi, in loc sa fie toti eutanasiati atunci cand devin un pericol public si sa inmultesc fara numar.
    Asta e lumea in care traim!!

  13. reply to „eu”: cine iubeste animalele stie sa iubeasca si oamenii. Cine nu iubeste animalele de unde sa inteleaga ca e posibil sa daruiesti? Tu vorbesti de percepte si te lamentezi. In loc sa faci asta, pune tu mana si ajuta. Poate si noi, restul am facut-o, fara sa ne batem cu pumnii in piept.
    Nu mai arunca cu pietre, pastreaza-ti veninul pt tine.
    cat despre putoare si par – si tu mirosi si-ti cade parul. Nu cred ca ai tai te-au dat afara din casa pt asta, nu?! Cred ca in loc de asta au facut curat dupa tine.

  14. @eu, EU, Surfer sau Johnny, in functie de pseudonimele pe care le folosesti, inceteaza cu troll-ismele.
    Sunt satul de balarii dinastea din popor gen pisicile si cainii put, tiganii sunt hoti, blondele sunt proaste…
    Pot sa iti spun concret ca pisica noastra nu pute, da lasa par dar il strangem, mancare nu ne luam de la gura, ne permitem sa o intretinem.

    Cat despre semeni… adopta tu primul un boschetar si mai discutam dupa aia. Fiecare ajuta in felul lui, nu vad legatura dintre animale si oamenii nevoiasi. Daca am animal nu pot ajuta un om sau?

  15. reply to „eu”..am si eu o pisica, si te asigur ca la mine acasa nu e nici putoare nici par de la ea…Asta e o idee preconceputa, de pe vremea cand nu exista nisip absorbant, si atatea materiale despe cum sa iti ingrijesti pisica…Si crede-ma ca prefer sa o ingrijesc pe ea, in loc sa dau bani unui cesetor care nu ii merita.Majoritatea sunt 100% sanatosi si apti de munca, majoritatea castiga si un milion pe zi, iar daca tu le dai 50 de bani sunt in stare sa ti-i arunce in cap..As vrea sa va vad pe voi,cei care nu sunteti de acord cu cresterea aimalelor in apartament, pe principiu ca mai bine ajuti un om,ca faceti ceva concret!
    Tu de exemplu, daca tot nu ai animal,ce „fapte bune”ai facut in ultimul timp?
    Mi se pare ca cei care gandesc asa sunt de fapt niste egoisti, care nu sunt in stare sa renunte la confortul lor, si niste ipocriti pentru ca, de fapt nu ajuta pe nimeni nu nimic…si nu le pasa mai mult nici de copii orfani, nici de batranii din azil, nici de cei ce dorm pe sub tevi…

  16. Ipocriti sunt cei care se dau mari iubitori de animale la nivele declarativ doar. De ce nu strangeti fratilor voi toate potaile de pe strazi, ca io unul nu ma pot duce nici sa arunc gunoiul ca apar haite intregi de caini care bantuie prin oras. Si nu, nu locuiesc in Bucuresti sau in sudul tarii, si nu, nu stau nici la periferia orasului. Ii culegeti frumos pe toti de pe strazi, ii bagati in curte, sau in casa, sau mai bine, direct in pat cu voi, sa scapam naibii odata de cainii vagabonzi.

    As tine un caine insa doar daca as sta la casa, cu curte, asa cum e normal (asta ca sa vezi ca nu sunt asa de egoist) nu ca toti dispratii care isi baga labradoru’ in ap cu 2 camere, la bloc, doamne-fereste sa zici ceva ca inseamna ca nu esti iubitor de animale. Ete na, ce sa zic. Da’ io sa suport cand ala se pisa pe scara, ca nu’l mai tine robinetu’ pana il scoate stapanu’ afara….

  17. Dragă Tu, eşti demn de mila noastră- a tuturor. Te rog ia-ţi ura şi veninul şi mută-te altundeva. Eşti patetic şi discursul tău este fără nicio legătură cu mesajul postului meu. Mie scârbă să citesc în întregime comentariile tale. Te rog încetează a mai posta comentarii aici altfel te voi bana. Oameni de bună credinţă ţi-au răspuns… ai avut cele 15 minute de celebritate… suficient consum de energie pentru frustrările tale!

  18. Pingback: Indicii anatomice – 26 « Ioan Usca

  19. Draga Rebe imi place de blogul tau inca de la inceput as vrea sa iti spun ca am 11 ani si imi pare rau ca nu am fost mai mic adica sa fi fost tu educatoare mea mi-ar fi placut iti spun sincer .bv pentru bebe sa iti traiasca sa ai parte de bucuri si niciodata sa nu fi trista

  20. Pingback: Indicii anatomice – 28 « Ioan Usca

  21. Dragă Romona, (în cazul în care acesta a fost numele pe care ai dorit să-l foloseşti) m-am bucurat nespus să citesc cele trei rânduri frumoase şi curate pe care mi le-ai lăsat. Nu cred că mi-a mai făcut cineva un compliment atât de frumos ca al tău, nu ştiu nici măcar ce să-ţi răspund. Îmi pare rău că nu te cunosc deşi… cine ştie, într-o zi! Îţi mulţumesc din suflet pentru puritatea ta şi îţi urez la rândul meu ca ‘noroceii’ să stea la dreapta şi la stânga ta, pavăză! 🙂

  22. iti multumesc mult ca mi-ai raspuns sunt fericita as vrea sa te intreb ceva sper ca nu te superi ca intreb ce grupa de copii ai grupa mica sau grupa mijlocie?
    te pup dulce sper ca nu te-am suprat cu intrebarea

  23. iti urez un sincer la multi ani de ziua femei sa ai parte de bucuri!

  24. Pingback: O pisică şi-o fetiţă | Rebe cu bebe

  25. Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 22 « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *