Şi s-a făcut lumină!

Ne dai atât cât putem duce, nu mai mult, nu mai puţin. Asta aveam să o constat pe propria piele cu mulţi ani în urmă. Apoi a trecut timpul peste mine şi mi-am întărit convingerea. Nu am trăit în ignoranţă în tot acel timp deşi aş fi putut să o fac. Când eu urcam culmile fericirii şi împlinirii, la care alţii nici măcar nu visau, în loc să mă bucur precum un copil şi să-Ţi mulţumesc, aveam să aleg greşit- iubirea de semeni- în detrimentul altora mai valoroase pentru mine. Mi-a fost greu la început, oricât de ironic ar suna, nu e uşor să trăieşti plin de realizări când alţii în jurul tău cad zdrobiţi. Mi-am spus (cred că Ţi-am spus-o şi Ţie) că o merit, că am învăţat din lecţiile trecutului, că sunt de-acum matură şi că e timpul să-mi asum fericirea. Că am ştiut să fac alegerile potrivite la momentul potrivit, parcă asta era explicaţia raţională pe care o alesesem. Dar Ei nu doreau asta, cerşeau nefericirea mea, întocmai pentru a fi asemeni. La început prezentam totul ca o joacă de copii, aveam şi scuză, lucram între copii. Povestea era însă pentru adulţi: Eu sunt o mare curtezană, ei sunt auditoriul şi clienţii mei. Viaţa mea era pe tavă, doar cei ce nu doreau să asculte nu trăiau poveştile mele, exact aşa cum le prezentam. Pline de adrenalină şi amuzament. Aşa şi erau, nu-mi reproşez… Suferinţa mea trebuia estompată, nu-mi câştigasem dreptul de a suferi, erau Ei de-ajuns de suferinzi, nu-mi permiteam luxul de a fi şi eu ca ei, toate din stupida dorinţă de a schimba ceva. Trebuia să fiu altfel pentru ca Ei să înţeleagă subtilitatea mesajului. Totul e o joacă în relaţii, viaţa e preafrumoasă, bla bla bla, pozitivisme… Eu eram un exemplu… Suspectată permanent de exagerări mi-am asumat reproşul chiar dacă nu credeam în el.

‘O ai mare şi tare?’– aşa începeau poveştile mele de amor. Şi puhoiul nu se mai stăpânea din rafale hohotitoare. ‘Aşa i-ai zis???’ ‘Nu, aşa l-am întrebat… Nu de alta dar n-are rost să continuăm ceva care nu e bine înrădăcinat- dacă pricepi aluzia- cu timpul oricum pierde din perfecţiune şi măcar acum la tinereţe să ne bucurăm de ea, să-i zicem viaţă, că sex parcă sună prea brutal. Mă rog, eu mai mult decât tine dar dacă eu sunt mulţumită, crede-mă şi tu vei fi.’ Apoi urmau poveşti pline de picanterism, poveşti care-mi duceau vestea prin cluburi, prin parcuri, prin apartamente confort 3, egal pe unde… Partea de bârfă m-a interesat prea puţin, mă afecta doar când se ajungea la urechile mele ‘mare curvă e şi Rebecca’  iar atunci cel bară cea care îndrăzneau să folosească sentenţios cuvintele plăteau scump. Scuipam venin şi muşcam letal. Mulţi au şi murit… pentru mine. Ştiam că şi restu’ lumii gândea aşa dar… motivaţia mea era profundă. E pentru cauză nobilă, expun viaţa mea ca să pricepem cu toţii ce mişto e să trăieşti. Apoi se instala dependenţa. A celor care treceau testul meu dimensionat, a celor care trăiau poveştile mele prin mine, a celor care se mulţumeau cu statutul de spectator. Eram omniprezentă. Rupeam inimi, făceam spectacole gratuite, ofeream soluţii, trăiam şi iubeam viaţa- aşa cum ştiam eu pe-atunci că trebuie trăită… Dar mă simţeam răspunzătoare faţă de toţi cei care stăteau uimiţi în faţa mea şi care aşteptau o nouă poveste cu şi despre Rebe.

Ar fi stupid să spun că nu-mi plăcea statutul meu… eram un mare actor ratat dar un mic actor ce joacă în circuit închis. Gesticulaţia, mimica, vocea în tonalitate crescută… toate le-am studiat şi mai apoi personalizat. Şi lacrimi şi strigăte pline de izbândă! Sfâşâiam din cei pe care-i utilizam drept marionete în atingerea scopului final. Cine mai era atât de lipsit de substanţă încât să se despartă pentru că un el a îndrăznit să spună că ‘în bazar sunt numai jeguri?’Adică eu mi-am cumpărat jeguri de haine din bazar???’ ‘Mă refer la oameni, oamenii care lucrează acolo sunt nişte jeguri!’ ‘Eu mi-am cumpărat haine de la un om, care om vinde în bazar, care dacă bazarul e plin de jeguri şi cel care mi-a vândut mie hainele e jeg prin congruenţă şi hainele de le vinde sunt jeguri, deci într-o logică simplă eu port jeguri?!’ ‘Nu asta vreau să spun, n-are legătură cu tine.’ ‘Cu asta relaţia noastră s-a încheiat, sper să poţi să-ţi explici într-o zi că ai stricat o relaţie chiar frumoasă (dacă e să mă-ntrebi pe mine) pentru că tuuuu ai traume legate de jegurile din bazar.’  Mi-am luat plasele pline cu haine şi fără să mă uit în spate am ieşit pe uşă afară!

Cine putea să rupă în bucăţi un suflet pentru că infidelităţile mele deveneau literă de lege?! ‘Calc pe lături pentru că tu nu eşti aşa cum mi-ai spus mie că eşti!’ ‘Adică, cum ţi-am spus că sunt şi nu sunt de fapt?!’ ‘În fine, e prea sensibil subiectul dar ca să fac o paralelă e ca şi când o femeie-i zice bărbatului că are ţâţe şi de fapt n-are, că şi-a băgat ditamai puşapul în sutien. Cam asta e şi la tine, dar adaptată!’ ‘Nu pricep! Mai vreau o şansă… ştiu că n-a fost cum ţi-ai fi dorit tu dar… e vorba de mai mulţi factori care au influenţat!’ ‘Ba nu, e chiar aşa simplu, ai ţâţe sau n-ai ţâţe! ‘Da, dar tu ai ţâţe!!!’ ‘Tu nu, asta e problema!’

Cine putea să distrugă principii ‘Eu nu vin la tine, m-am săturat să plătesc taxi din banii mei!’ ‘Ok, plătesc eu taxi, te aştept jos…’ ‘Şi dus şi întors… că altfel tot pe minus ies.’

Cine putea să umilească fără să înţeleagă măcar ‘Promite-mi că… dacă… cumva… ajungem, Doamne fereşte- glumeeeesc- să ne căsătorim o să primesc liber la înşelat pe la 40-ii tăi? Doar vezi şi tu că deja la 32 nu mai e cum ar fi trebuit să fie?! Dar, stai liniştit, o să am atâta bun simţ să nu mă cac aproape de casă sau de serviciul tău.’  Nu, n-am primit viteză (că aşa-i zicea pe vremea mea) şi nici măcar o palmă, chiar dacă mulţi aţi fi pariat că da.

Cine putea să taie în carne vie ‘Te-am înşelat şi dă-mi voie să-ţi spun că o are mai mare şi mai tare decât o ai tu! Şi m-am simţit cu muuuuuult mai bine decât cu tine!’

Ajunsesem să fiu în competiţie cu mine însămi. Cât mai pot trăi aşa?! De ce oamenii suportă mizeriile mele?! De ce-mi spun că mă iubesc?! De ce nu mă pune nimeni la punct?! Ce stranii sunt toţi în jurul meu… am forţat nota până într-acolo încât nu mai doream decât pace şi linişte. Telefoanele mele sunau continuu, explicaţii dădeam până la epuizare ‘Ce te interesează pe tine unde sunt?! Ce dracu te roade grija de mine?!’ Jongleria între relaţii era ceea ce nu credeam că ştiu, doar uram circul, dar iată că mi-a ieşit perfect! Apoi, mai cădeam câteodată de pe piedestal ‘Pe mine nimeni nu mă iubeşte! Voi toţi vă folosiţi de mine!’ ‘Cine se foloseşte?! Eu te iubesc şi nu există nimic din ceea ce mi-ai cerut să nu-ţi fi dat!’  Între sughiţuri şi lacrimi înghiţite mă simţeam femeie, doar o femeie ‘Eu nu merit o floare de 8 martie! Atât nu merit şi eu, am cerut mult?!’ ‘Nu ţi-am dat floare pentru că mi-ai repetat la infinit că urăşti florile.’ ‘Florile… nu vreau flori… dar un nenorocit de trandafir cu coada lungă de 1 km, atât mi-aş fi dorit, până şi vânzătoarea aia urâtă de la Profi a primit de la urâtul ei iubit un ditamai trandafirocul, numai eu nimic! Bine că eu pot să…’ A durat cam o oră până când, victorioasă, aşezam doi trandafiri roşii în două vaze diferite în două camere diferite. Iar de la insensibil… bani să-mi cumpăr eu o duzină de trandafiri, care-mi plac mie…..

Forţam nota, mi se părea că joc suficient de transparent, nu-mi amintesc să fi pus suflet în toate jocurile de-a relaţia şi totuşi plângeam singură în cameră ori de câte ori câte unul dintre cei sacrificaţi plecau plângând ‘Nu mai pot, zău că nu mai pot. M-am săturat!’ ‘Dar ce-am făcut?!’ ‘Nu ştiu… ştiu doar că vreau să mă laşi în pace! Mă stresezi… parcă eu sunt de vină că tu ai 30 plus şi eşti neîmplinit! Nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau, nu vreau, ce dracu’ eu am timp de cunoscut mame şi alte tâmpenii din astea… Vreau linişte, atâta tot!’ Prea multe responsabilităţi de dus în spate. Dar asta omiteam să povestesc parşivului public, nu era loc de dramă şi nu-i nimic de râs în lacrimile unora. Chiar dacă pentru asta mi-e ruşine şi regret- câteodată am râs cu bună ştiinţă de suferinţa Lor. De-atunci spun că am văzut prea multe lacrimi de bărbaţi vărsate pentru mine şi în faţa mea ca să mai pot fi impresionată. Chiar dacă încă sunt… şi cel din urmă o ştie prea bine!

Am învăţat epuizarea şi obosisem… între un text de cucerire ‘Vai ce mi-aş dori şi eu un băiat liniştit cu care să am o relaţie normală’  în care evident nu credeam, între o dualitate asumată şi nu prea, între lupta de a aparţine cuiva, între refuzul de a accepta că trebuie să aparţin doar cuiva, între teama de a pierde liniştea şi calmul Lui, între imposibilitatea de a mai juca pe mai multe fronturi, între ameninţări ale masculilor alpha pe care nu mai devenise aşa uşor să-i părăsesc ‘Ce-are ăsta şi n-am eu?’  între penibilul şi ruşinea de a-l expune, între acceptare şi zbaterea de a mă rupe de trecut, între nervi şi gelozii, între Paradis şi Infern a fost o vreme în care n-am ştiut ce să aleg. Am ales aproape instinctual… pe El… deşi nu mi-a fost clar multă vreme că asta vreau. Poate că replicile falselor mele prietene ‘peste ce băiat bun ai dat’  îmi dădeau curaj să merg mai departe. Egoism, nu altceva. Deşi aproape zilnic mă săturam, deşi ameninţam cu despărţirea săptămânal, deşi nu mai aveam ce povesti curioşilor… mi-am legat mâinile de picioare şi picioarele de spatele lui pentru a fi sigură că nu o iau la vale. Am dat ultimatum ‘ori ne mutăm împreună, ori mă mut singură dar atunci pa.’  Chiar luasem în calcul varianta întreţinutei… construisem şi un tipar. Neapărat însurat că nu am chef să-mi stea pe cap. Neapărat inteligent oricare ar fi costurile ulterioare. Neapărat străin că n-am chef de explicaţii şi urmăriri prin oraş. Neapărat peste 35 de ani că nu mai sunt nici eu un copil să ne jucăm de-a flirtatul. Explicaţii pentru cei din jur aveau să se găsească. Dar El aduce oferta unui apartament, nu cine ştie ce, perfect pentru mine şi… mai apoi pentru El. Ne-am mutat împreună… oarecum uşurată că nu apucam calea uşoară. Publicul meu… subţiat! Nu mai aveam poveşti captivante, aveam, dar ele nu mai includeau pornografie, aşa că mi-am triat prietenii. N-am avut timp să-mi pese… Ca o-mplinire a visului meu, ca o capcană de a nu părăsi iresponsabil relaţia, ca un moft de parteneră răsfăţată… am cerut pisică… o dovadă că de-acum pot avea grijă de cei din jurul meu. Mi-a fost teamă şi încă mai îmi e, chiar dacă nu o recunosc.

Cine sunt eu să trăiesc ceea ce trăiesc?! N-am cum… doar toţi din jur au relaţii de căcat! Pline de compromisuri şi umilinţe. M-a izbit într-o zi! Nu pot trăi în deplină fericire atâta timp cât Ei sunt în continuare nefericiţi. Nu-mi pot asuma nenorocitul de ‘ce norocoasă eşti!’ Pentru că eu iubesc oamenii şi-mi pasă! Mi-am pus sub tăcere fericirea personală atunci când am auzit bârfa supremă‘nu e nici ea aşa fericită, doar că povesteşte numai ce vrea ea’. Asta după ce am plâns, am dat cu pumnii în pereţi şi am răcnit: ‘EU??? Care nu cunosc tăcerea??? Care am avut curaj să spun atâtea adevăruri acum sunt suspectată că mint despre propriile împliniri???’  Şi cât de bine m-am priceput să găsesc un plan, nu voi mai spune decât ‘nici la mine nu-i chiar aşa, am şi eu problemele mele, doar nu există cuplu fără probleme!’  Doar că planul nu e bun… eu nu prea mint! Sunt prea isteaţă ca să păcălesc aşa… am luat ceea ce mă nemulţumea şi mi-am ridicat rufele murdare ale cuplului la rang de suprem. Am încetat să mă mai lupt pentru relaţia mea ca să pot găsi pietre ascuţite cu care să scurm orice fisură. Am spart tot ce mi-a stat în cale. Am devastat totul pentru o cauză nobilă! Sunt la fel ca voi acum! Şi iată sursa nefericirii mele… într-o zi chiar mi-am luat bagajele şi am plecat! Am fost uimită să văd că mi se permite. Dar n-am putut da înapoi… dacă e dramă, să fie până la capăt!

Am plătit cu vârf şi îndesat încercarea mea de a trăi după cutume! Chiar şi azi mă mai lupt cu fantomele trecutului meu plin de regrete. Dacă aş fi ştiut că nefericirea mea cărată cu sânge (metaforic vorbind acum) şi sudoare a fost gratuită n-aş fi luat o decizie tâmpită acum un an! Decizia de a fi ca Ei, de a nu rezolva problemele mele şi de a mă expune pentru ca Ei să vadă că nu există cupluri frumoase. Nu caut un vinovat pentru aproape un an în care viaţa mi-a dat o prea dură lecţie, nu am nevoie de un vinovat. Le-am dus pe toate în tăcere şi mi-am distrus zâmbetul. Am uitat să râd pentru cei care au nevoie de culoarea din zâmbetul meu. Am uitat să am grijă de mine şi mi-am pierdut sănătatea. Am uitat să mă îngrijesc pentru că timpul l-am irosit pe inutilităţi. Am uitat să fiu cinstită şi sinceră şi mi-am distrus minţile. Am luat-o razna şi am spart totul în calea mea pentru că am crezut că o farfurie spartă adună cioburile mele interioare. N-am spus nimănui durerile mele până când am căzut. Apoi am încercat încet- încet să mă agăţ de cei puţini pe care i-am mai avut în jur. Dar ca de obicei mi-am luat picioare în stomac. Mai bine, altădată mi-am luat pumnale în spate şi n-am văzut prea bine cui să mulţumesc. Măcar că ştiu… doar informaţia e putere.

M-am expus prea mult permiţându-le non valorilor să intre în fericirea mea. Asta mi-e vina şi pentru asta n-am să mă iert. Măcar să fi-nvăţat ceva din asta! Ei nu… am plătit prea mult pentru o pseudo-fericire avută. De-acum se schimbă regulile jocului. Jucăm tot pe bani dar clientela este selectată. Jucăm murdar dar inteligent, cu proştii nu ne pierdem vremea, istericii- exclus. Explicaţii suplimentare- la cerere, întotdeauna am fost deschisă şi sinceră, însă explicaţiile costă, le ceri pierzi tot, că asta-nseamnă că m-ai păcălit când am făcut testul inteligenţei tale. Problemele mele… sunt cele pe care eu le spun că sunt, nu cele pe care le deduci tu că ar fi. Frustrările şi necazurile tale- la psiholog că de aia s-a inventat meseria, între noi doar voie bună dacă te ţine, dacă nu, viaţa-i o curvă! Nu mai rezolv gratis probleme umane, nu mă priveşte propria ta nefericire, nu te ajut să clădeşti la fericirea ta pe timpul şi răbdarea mea… nu mai sunt SuperWoman decât acolo unde mai aleg eu că vreau să fiu.

În casa şi-n relaţia mea pentru că El mi-a stat alături de la început până acum fără garanţia că voi mai fi întreagă! Între familia mea pentru că au plâns în tihnă neştiind de ce mă sfârşesc! Între copiii mei atâta timp cât îmi simt locul între ei! Între puţinii oameni pe care îi mai doresc să-mi fie alături pentru că încă iubesc Oamenii! În intimitatea mea şi-n credinţa mea deoarece fiecare lecţie primită arată că Sus Există! În tot ceea ce am investit parte din sufletul meu şi s-a întors, mai devreme sau mai târziu, să-mi arate că ce bine că sunt!

Pe această cale mulţumesc celor care mi-au lăsat mesaje mult prea frumoase, celor care mi-au amintit că blogul sunt Eu… ştiu ei care sunt, ştiu că nu trebuia să o fac, dar nu te poţi supăra pe un om că am făcut ce am simţit!