Siddhartha, Hermann Hesse

O carte minunată, un autor magic, o scriere cutremurătoare, înţelesuri fascinante. Întotdeauna am asociat numele lui Hesse cu sf-ul, cu literatura tip fantasy şi ca atare am stat întotdeauna la distanţă. Rău am făcut! Bine însă că am reuşit să-l descopăr la timp. Mulţumirile merg spre Ama care mi-a împrumutat cartea.

Siddhartha este fiul unui brahman şi viaţa care i se aşterne înainte îl nemulţumeşte. Vrea altceva decât să devină brahman, vrea să cunoască înţelepciunea vieţii. A învăţat tot ceea ce se putea învăţa de la înţelepţi a căror misiune era să-l educe, simte că poate mai mult, ca urmare, porneşte pe un alt drum decât cel dorit de tatăl său. Este clar că ceea ce caută el este aproape imposibil de găsit. Porneşte în călătoria sa iniţiatică alături de prietnul său, Govinda, şi împreună, intră ca novici în lumea asceţilor, a samanilor. Petrec aici trei ani şi între alte înţelepciuni dobândite, învaţă a-şi părăsi propriul trup şi a pătrunde tainele pietrelor sau a animalelor. Postul şi simplitatea le conferă pace pentru o perioadă prea scurtă de timp, ca urmare pornesc în urma vestitului înţelept Gautama care cucereşte prin înţelepciunea sa însă nu-l cucereşte pe Siddhartha. Îi recunoaşte valoarea, îşi sacrifică propriul prieten, care-i devine discipol, însă nu-l convinge. Siddhartha doreşte propria înţelepciune, nu a altora. Ştie că de fapt tot ceea ce trebuie să facă este să se cunoască pe sine, să intre în contact cu propriul eu. Iluminarea îi descoperă o nouă lume, a materialului, pe care nu o sesizase până atunci- natura este sursă de energie. Şi totuşi nici asta nu este suficientă. Continuă călătoria sa şi o cunoaşte pe curtezana Kamala, cea care ştie 34 de jocuri de dragoste. Fascinat de aceasta, devine impulsionat a se redescoperi, a-şi testa limite- doar pentru a-i ajunge în pat, respectiv la inimă. Reuşeşte cu brio în scopul propus pentru că Siddhartha este mult prea încercat şi determinat în tot ceea ce îşi propune. Dar banii, popularitatea, dragostea de oameni, iubirea nu pot să fie pur şi simplu, devin excese, ca urmare se transformă în ceea ce a urât întodeauna, devine un prizonier al patimilor. Scârbit, îşi părăseşte toată avuţia şi pleacă în a se redescoperi; se pare că liniştea şi fericirea sunt mult prea greu de atins de către muritori.

Ceea ce nu ştie el este că din iubirea sa şi a Kamalei are să se nască un prunc, o materializare a iubirii lor. Ajuns din nou singur cu sine, intră ajutor de luntraş şi tot ceea ce a căutat pare să prindă contur aici, în singurătate, în sălbăticie, lângă apa care le ştie pe toate- cu condiţia să ştii să o asculţi. Şi totuşi trecutul îi este umbră… copilul său are nevoie de el pentru că mama s-a pierdut din cauza unei fatale muşcături de şarpe; ce-i de făcut, oare copiii sunt cei care dau sens vieţii şi conferă împlinire sau până la urmă fericirea supremă ne aparţine în totalitate?

Vă recomand cu dragă inima să savuraţi şi voi povestea lui Siddhartha. Este o poveste care lasă urme, eu mi-am restructurat oarecum priorităţile în urma citirii cărţii; te face să priveşti viaţa în sine mult mai profund decât ai făcut-o până acum. Oare ce dorim noi de la noi? Oare de ce întotdeauna vina pe alţii pentru propria noastră nefericire? Oare de ce nu învăţăm că suntem proprii noştri stăpâni şi că destinul nostru ne aparţine? De ce ne lăsăm învinşi şi credem că non-valorile cu care ne înconjurăm ne fac fericiţi? Oare nu asta este fericirea supremă? Să mă descopăr pe mine şi să mă fac fericit… până la urmă despre asta e vorba, despre puterea pe care o avem asupra noastră şi pe care, fie că o irosim, fie o folosim ca armă de autoprotejare. Pe tine ce te face fericit şi ce faci tu pentru asta?! Cam asta rămâne în urma unei cărţi magnifice…

One Comment on “Siddhartha, Hermann Hesse