Totul va fi bine

În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.

Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!

Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?

Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…

© copyright imagine: spudnique

8 Comments on “Totul va fi bine

  1. Barbatii is porci! dar sa nu-i facem supra-porci . Eu cred ca ai dat numai peste „raritati” rare. Cand am auzit in urma cu ani ca actuala mea sotie avea doar 20 de ani m-au luat cu fiori in spate . De ce?! O fata la 20 viseaza mult si prost , fara nici o aluzie. Dar se vede ca m-am inselat la aceea vreme si imi pare tare bine. Asa si cu cei „parasiti” … Schimba anturajul , schimabti viata , ca poate unde te invarti acuma nu-i de tine…. AM ZIS

  2. @OmarPluto: Cred ca nu ai citit cu mare atentie postul. Toti barbatii care au fost prin viata mea au fost exceptionali, de aia i-am si ales. Nu am afirmat sau insinuat vreodata in viata mea ca ar fi barbatii porci, ba dimpotriva, intotdeauna am fost un fan de-al lor. Daca ti-ai fi aruncat macar putin privirea pe alte posturi ai fi inteles cam despre ce scriu eu aici. Dar sigur ca daca lasam comenturi asa, la voia intamplarii pentru trafic, e cu totul alt subiect. Schimba blogul, schimba maniera de abordare ca poate unde te invarti acuma nu-i de tine… AM ZIS SI EU ca si eu pot! 😀

  3. eu n-am avut norocul asta . putinele mele relatii s-au terminat brusc , dintr-o lovitura . ” ei , lasa , ca timpul le vindeca pe toate … ” . vindeca pe dracu ! aici te apreciez !

  4. Andi Vate: Obişnuit, e mai uşor să o termini brusc cu cineva. Partea naşpa este că, pe testate, oamenii trec mult mai uşor peste o despărţire dacă au pe altcineva, indiferent de sentimentele pe care le au sau nu pentru respectiva persoană, pur şi simplu e mai uşor. Dacă aprecierea ta pentru mine vine din faptul că eu am aşteptat ca partenerilor mei să le fie bine (aşa cum am simţit eu) fără mine, ba chiar am aşteptat până într-acolo încât au venit să-mi zică plini de încântare ‘am pe altcineva’, îţi mulţumesc; am făcut-o din raţiuni personale, neînţelese adeseori de cei din jur. Dar am făcut-o pentru că am simţit că trebuie să o fac. Dacă aprecierea este pentru scriitură, nu pot spune decât să sunt chestii cu care rezonezi, deci îţi plac şi invers, nu eşti de acord cu mine, deci sunt… cuvântul e ăla de l-ai folosit acum ceva timp. 🙂

  5. Materialul ce-ţi poartă semnătura, juridico-grafic, dacă mi-e permis şi cea a caracterului personal, l-am citit cu ceva timp în urmă. Mai întâi grăbit, de curiozitate, pentru ca apoi să mă opresc asupra lui încă o dată, iar şi iar…mi s-a făcut pielea de găină! O replică hollywoodiană susţinea că viaţa e simplă, că facem alegeri şi nu ne uităm îndărăt! E nobil, deloc politicos în viziunea pe care o împărtăşesc măcar cu tine şi deosebit de rece! O răceală inumană, mai dureroasă decât amocul. Să amâni momentul până când celălalt e pregătit, în asta cred cum alţii cred în tot soiul de religii de om inventate. Cred în Legende Personale şi în Zei ce şi-au dorit să fie Oameni, nu invers! Şi cât mai mult de uman ai putea fi decât să gândeşti şi să te comporţi astfel?! Îl va durea mereu despărţirea, timpul va îmblânzi durerea şi va putea să o ia de la capăt! Celălalt. Mai puternic. Mai sigur de el! Iar tu, aruncând o privire pe furiş înapoi, doar să te asiguri că îi este bine, vei schiţa un zâmbet mulţumit, nu-i aşa!? Se spune că Zeii nu au Legendă Personală, că singura datorie e să sprijine Oameni! Cred în asta şi în cuvintele ce le-ai înşirat sincer. Pentru că într-adevăr, când l-ai ajutat pe celălalt să ajungă unde trebuia, când prezenţa ta în demersul Lui şi-a atins scopul, e timpul să îi dai voie să Zboare! Pentru că poate, pentru că ştie, pentru că şi de la tine a învăţat! E nobil! Mă înclin şi îţi mulţumesc!

  6. Mac-Mac: În adolescenţa mea, pe vremea când mai susuram după vreun tinerel, nu cred să fi avut mai mult de 17 ani, eram super… agresivă. La modul că petreceam zile, ore, nopţi punând la punct minuţioase planuri de răzbunare, cum putea El, taman El, să-mi facă mie, taman Mie aşa ceva?! Totul în numele iubirii, evident. Cineva mi-a zis că atunci când iubeşti cu adevărat, îl laşi să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu eşti tu. Mă consideram matură şi înţeleaptă încă de pe atunci… Deci, încet încet am învăţat că e chiar aşa, nici mai mult, nici mai puţin. Cum aş putea oare să-mi văd de ale mele ştiind că cineva îşi rupe sufletul în două în urma mea? Nu aş fi putut; Ei nici măcar nu tre’ să ştie asta, nu vreau medalie pentru asta, aşa am simţit eu şi aşa aş face şi mâine dacă ar trebui să las în urma mea vreun suflet… Slavă Domnului că nu… E nobil ştiu dar al dracului de dureros… Ţi-am spus că tu eşti mişto rău, nu? Şi asta nu pentru că m-ai complimentat, pentru că arar mai întâlnesc Oameni (asta ca să fiu în ton cu tine) 🙂