Asta a fost şi încă este una din cele mai enervante întrebări primite de când am rămas însărcinată. Dacă ar fi o simplă întrebare ce ascunde curiozitatea interlocutorului jur că nu m-aş supăra dar din păcate ea maschează cu mult mai mult decât atât. În cele mai multe cazuri simt în tonul folosit afectare ca o insinuare a dovezii supreme de inconştienţă maternă. Propria mea inconştienţă maternă. Toţi le ştiu pe toate… asta-i primordiala mea concluzie nu de când sunt gravidă dar de când sunt mai atentă la ceea ce au de spus cei din jurul meu.

Nu trecuseră mai mult de 2-3 luni de când primisem vestea că trupul meu e locuit de minunată fiinţă şi au început agasările. Cele care m-au scos cel mai tare din funcţiune au fost astea, legate de pisica supremă, Tisa. Fără voia mea m-am trezit supusă oprobiului:

- Ce o să faceţi cu pisica? aştepta un răspuns.
- Păăăi, ce să facem, bine, mulţumim de întrebare!’
- Trebuie să o daţi, sper că ştiţi asta???’
- De ce?
- Cum DE CE?! Pisicile nu se pupă cu copiii, nici cu femeia însărcinată! O să faci toxoplasmoză şi o să pierzi sarcina, eu ştiu pe cineva care abia a reuşit să facă un copil din cauza pisicii. A dat-o până la urmă doar nu era să o mai ţină şi ei încă nu o ţineau bot în bot cu ei acasă, era de curte.

Plec uşor capul… nu cred că e momentul să mărturisesc că ades- dacă nu în fiecare noapte- sunt nevoită să împart jumătate de pat cu răsfăţata şi că în 99% din cazuri eu am bătut cu mâna autoritar ca o chemare şi o confirmare a faptului că e binevenită alături de mine. Să împărţim totul… asta era ideea. Atât de mult o iubesc! Sigur că ea doarme alternativ în cele trei pătuţuri pe care le are, sigur că doarme şi în cele mai ciudate locuri în care nu ne-am fi imaginat că pot fi trecute drept patuţ de pisică… ar părea ca o dovadă a bunei educaţii dar nimic nu este mai reconfortant ca atunci când mă trezesc în creierul nopţii să întind o mână, să o mângâi de câteva ori şi să mârâi plină de răsfăţ: Tisuuuu, ce mă-nghesui?! Dar cum pot să spun celui cu mina întunecată că mai şi pup deseori pisica în bot, nu des, doar când mă ia dragostea de pisică…

- Dar eu mi-am făcut analiza de toxoplasmoză şi am ieşit că am avut-o în copilărie… plus că n-are legătură cu Tisa, mi-au explicat toate trei doctoriţele…
- Mă rog, faci ce vrei dar când se naşte copilul mi se pare inconştienţă din partea voastră să mai ţineţi pisica. - De ce?! O să încercăm să nu o dăm la o parte, o să fim cu unul mai mult, atâta tot.
- Când ai copil e altceva, nu-ţi mai pasă de pisică. În plus, poate să ucidă copilul cu părul ei, ştiu pe cineva care a trebuit să-şi ducă de urgenţă copilul în operaţie că era să moară. Avea ditamai chistul de păr pe plămâni… Păr de pisică! Au reuşit să-l salveze dar mă rog, ei au fost norocoşi…

Dacă genul ăsta de discuţie ar fi fost singulară probabil nici măcar nu m-aş fi obosit să o redau dar au fost zeci cei care şi-au exprimat într-o manieră mai mult sau mai puţin agresivă concepţiile. A mai rămas să facem consiliu de familie, fără ea, doar noi doi şi să decidem că nu suntem inconştienţi, că viaţa copilului nostru este mult mai importantă pentru noi decât a unei pisici. O pisică, e doar o pisică, mi-am repetat de mii de ori.

Am căutat pe net poveşti despre cum pisica este otravă pentru copilul mic. Ne-am înveninat repetându-ne la infinit că o dăm pentru o perioadă de 2-3 ani, nu mai mult. Am citit mii de articole în care părinţii raţionali iau decizii sănătoase pentru copiii lor. Am lăcrimat la fiecare discuţie pe care am avut-o legată de acest subiect. Am răspuns aproape plângând la întrebarea ‘Şi cu pisica?’ că o s-o dăm mamei lui Mihai. Încă nu vorbisem sigur sigur cu ea despre asta dar presupuneam că nu ne va refuza, o iubeşte foarte tare. Ne-am întrebat doctoriţele ce ar fi mai bine să facem şi toate au zis că asta e decizia cea mai bună. Am evitat să mai deschidem subiectul o vreme… decizia era aproape luată, ce rost avea să evidenţiem evidentul- pisica e doar o pisică…

Au fost cele mai triste două săptămâni din viaţa noastră. Îl uram într-ascuns pe Mihai că nu e în stare să ia o altă decizie, mi se părea că e timpul să pună piciorul în prag şi să-şi asume el decizia de a păstra pisica… eu eram gravidă, puteam găsi scuze. Probabil că şi el avea aceleaşi resentimente faţă de mine, probabil că pasam responsabilităţi unul altuia, la nivel de noncomunicare, de teama de a nu ne asuma cea mai tâmpită decizie pe care aveam să o luăm în patru ani de relaţie. Şi Tisa nu făcea nimic din ceea ce se numea spectacolul ei în acest timp, nu se juca, nu mieuna, nu se alinta, nu comunica… se uita la noi şi atât. Şi nimeni nu râdea şi nimeni nu era fericit… Şi cu toţii aveam lacrimi în ochi…

Am fost plecaţi în concediu o vreme şi atunci am avut primul puseu de revoltă. Cu noi era o familie care avea doi copii, dintre care unul sub 2 ani. Respectivul băieţel umbla în toiul verii cu o pereche de cizme îmblănite, în pampers şi plin de nămol la gură. Mânca cu nonşalanţă pământ şi tot ce-i stătea pe jos în cale, era murdar din calea-afară şi mama sa nu-l spăla în fiecare seară. Întreaga mea fiinţă s-a revoltat şi-mi amintesc că am urlat: ‘Bine că ăsta nu mai are nici pe dracu’ da’ o să-mi ucid eu copilul cu ghemotoc de păr de Tisa’. Întorşi acasă, primul lucru pe care l-am făcut- ne-am recuperat pisica… era bolnavă în ziua aia, nu se simţea deloc bine, vomitase şi… totuşi se bucura să ne vadă, aşa slabă şi amărâtă cum era.

Ca o paranteză vreau să povestesc despre toxoplasmoză aşa cum am înţeles eu, nu în termeni medicali. Toxoplasmoza este o boală provocată de un parazit. Pisica este purtător al acestui parazit, de asta este atât de blamată. Dar el se poate lua prin contact direct mai probabil de pe fructe sau legume contaminate care nu sunt spălate bine. Contactarea bacteriei se manifestă la un om sănătos ca o simpă răceală şi conferă acestuia imunitatea pentru restul vieţii. Contactarea în timpul sarcinii duce la efecte devastatoare asupra fătului. Asta e marea şmecherie şi marea cutumă cum că toxoplasmoza ucide copilul nenăscut. Dar eu la analize am ieşit ca fiind imunizată deci… plus că pisica nu o transmite aşa pur şi simplu ci contactul cu fecalele ei, o igienă şi o îngrijire precară a acesteia… dar ce contează toate astea când putem să fim români şi să afirmăm pur şi simplu vorbe.

Povestea cu firele de păr ce sufocă bebelaşul par desprinse dintr-o altă exagerare demnă de un horror. N-am nervi să dau surse de specialitate, le găseşte doritorul pe net. Ştiu doar că o prietenă care a fost operată de un astfel de chist pe ficat a mărturisit (cu greu) că nu iubeşte animalele şi că nu şi-a petrecut copilăria mângâind vreun animal. Ceasul rău… ăsta a fost probabil principiul deşi în termeni de specialitate există o explicaţie raţională. Firele de păr sunt într-adevăr periculoase dar ele pot fi inhalate într-o superbă zi de vară din parc… O igienă corectă aplicată animalelor de casă face mai puţin rău decât o roşie crescută cu chimicale dar pe care-o savurăm plescăind şi râzând superior că ne hrănim sănătos.

Atacurile criminale ale pisicilor asupra bebelaşului nu sunt neapărat fantasmagorii dar cu siguranţă au fost şi ele supuse exagerărilor. Mama mea avea un motan pe nume Simon, de rang nobil, răsfăţat, mâncător de carne macră (pe perioada gravidităţii cu mine) şi care a înnebunit în momentul în care am venit eu pe lume, a sărit să mă atace în timp ce mama mea mă alăpta şi printr-un real noroc am scăpat nevătămată. Nu s-a mai putut face nimic pentru Simon care se pare că şi-a pierdut minţile şi care acum citeşte ce scriu eu din Raiul Pisicilor. Explicaţia e logică- Simon a fost abandonat şi neglijat în respectiva perioadă ca urmare a luat-o razna, la propriu. Asta am studiat şi noi şi am înţeles că e firească o astfel de atitudine pentru animalul de casă (chiar şi pentru fraţii mai mari). Atenţia se pierde în defavoarea celui care era centrul universului până atunci ceea ce este până la urmă o treaptă în ‘lecţia de parenting’. Cum unii părinţi reuşesc iar alţii nu?! E vorba de împărţirea iubirii, a timpului liber, a atenţiei către toţi copiii în mod nediscriminatoriu.

Nu mai ştiu cu exactitate în ce moment anume am ajuns la capătul puterii. Eram sătulă de toate întrebările cu legătură directă spre abandonul pisicii. Îmi amintesc doar că o prietenă mi-a spus printre lacrimi că ea şi-a dat câinele când avusese primul copil şi că avea să regrete restul vieţii decizia luată. Ştiu doar că aveam permanent lacrimi în ochi şi o ură viscerală împotriva mea şi împotriva tuturor. Văd şi acum cum Tisa evita să stea în picioarele sau în preajma mea. Ştia şi ea…

Pisica asta care e doar o pisică pentru toţi cei din jurul nostru în ziua în care am făcut testul de sarcină s-a urcat pe mine, şi-a lipit burta ei de burta mea, m-a prins cu lăbuţele de după gât şi a stat aşa 2-3 minute. ‘Tu ştii mama, nu-i aşa?’ Niciodată nu făcuse gestul ăsta. Pisica asta care în primele 4 luni de sarcină, preţ de câteva minute şi fără ca cineva să fie în preajmă, se aşeza aproape în fiecare zi pe mine, cu burta ei pe burta mea şi mă privea în ochi. Pisica asta care acum stă şi mă admiră de la distanţă, care acum refuză a mai sta pe mine deşi eu încerc să o păcălesc, se uită la burtă şi parcă-mi spune că nu ar vrea să facă rău bebeluşului. Pisica asta care nu se mai joacă ‘prinsa’ cu mine pentru că vede că nu mai pot fugi după ea. Pisica asta are sute de poze pe calculatoarele noastre. Pisica asta era cât o palmă când am adus-o acasă. Pisica asta făcea acum un an doi subiectul posturilor mele. Pe pisica asta o plimbam în lesă vara în fiecare zi. Pe pisica asta o căutam pe acoperişul vecinului la 2 dimineaţa. Pe pisica asta o apăram de violatorul zonei- motanul negru- urlând ziua în amiaza mare spre beciul blocului înconjurată de toţi copiii zonei. Pe pisica asta o aşteptam ore în frig să coboare din copac. Tot pe ea o priveam neputincioşi când era bolnavă şi ne rugam să se facă bine. Tot ea a adus bucurie în casa noastră necondiţionat timp de 3 ani. Iar acum, dintr-un exces de ipocrizie, hotărâm că nu mai poate fi ‘familie’?! Pe ce principiu?! Că nu ne mai convine… că e prea greu… că e mai sănătos… că nu ne mai trebuie!

Pisica asta e viaţa noastră! Nu putem să ne facem că nu o mai iubim pur şi simplu. Sau că o vom aduce acasă în vizită într-un weekend. Nu e doar o nenorocită de pisică! E pisica noastră, e Tisuca noastră! E surioara mai mare a Ayannei şi ne pasă nu de ce cred unii şi alţii despre asta!

‘Noi nu suntem ipocriţi’ asta este ce răspund acum la întrebarea idioată. Nu mă interesează ce e în ograda altora şi încerc să nu judec. Fiecare pentru sine croitor de pâne, vorba lui Creangă. E clar că fiecare trăieşte cu propria sa conştiinţă şi că e problema lui dacă la sfârşitul zilei e sau nu împlinit. Pisica Tisa e parte a familiei noastre şi aşa va fi atâta timp cât vom fi. Nu exclud că nu se pot întâmpla multe rele, cum ar fi să aibă Ayanna alergie la păr sau că Tisa ar putea să nu accepte un nou membru în familie… sigur că scenarii cu iz nefast sunt la tot pasul dar sperăm că nu va fi cazul. Inimile noastre s-ar rupe în două cu certitudine. Până atunci ne descurcăm aşa. Probabil că nu va fi uşor dar nici nu ne-am aştepta la asta, suntem pregătiţi pentru frumosul greu ce va să vină.

Dimpreună cu Tisuca!

- Şi cu pisica?
- Cu pisica… Tisa o iubeşte mult pe Ayanna, deseori râd cu Mihai şi spunem că Ayanna când o să iasă din burtă în loc de ‘uauuu’ o să zică ‘miauuu’. Că numa’ prostii a învăţat deja de la sor-sa!
Uneori e mai bine să te faci că nu simţi tonul incisiv al celor din jur şi să o ţii pe-a ta! E mai sănătos oricum!

A mai trecut un an… si cine stie cati au sa mai treaca! Multi, putini…

Zilele trecute stateam de vorba cu un prieten care-mi spunea ca, daca i s-ar da posibilitatea alegerii intre a mai fi o data indragostit, chinuitor, sfasietor pentru sufletul lui, si a-si petrece restul zilelor intr-o existenta terna, lineara si fara bucurii paroxistice, dar si fara suferinte everestice, ar prefera ultima varianta. Ma situez, dimpotriva, exact in prima categorie. Si tocmai de aceea, urarea mea pentru anul care vine este aceea de-a va indragosti… de o idee, de un vis, de un om, de un rau, de o stea, de o profesie, de un peisaj. Toata morala crestina este fundamentata pe iubire si nu pe lipsa ei pentru a ne proteja de eventualele dureri. Stam sub semnul crucii si-al rastignirii. Eu unul, asa am fost toata viata mea… am ales drumul complicat, renuntand la cel simplu, am ales sa merg pe spini pentru a ma odihni apoi pe un pat din petale, am ales tot ceea ce aparent nu putea fi al meu pentru a avea satisfactia victoriei la sfarsitul unei lupte.

Nu va duceti existenta in limitele pe care vi le traseaza altii ci in cele pe care le decideti voi insiva! Amintiti-va mereu ca cel mai mare pacat este deznadejdea si ca Dumnezeu nu i-a dezamagit vreodata pe cei care cred in El.

Va doresc ceea ce-mi doresc si pentru mine insumi: un an pe care sa il tineti minte!

La mulţi ani tuturor care au drum pe aici! Urăm tuturor un an mai bun şi mai bogat din toate punctele de vedere! Dorim multă înţelepciune pentru că unii au uitat cu desăvârşire de importanţa ei! Dorim multă linişte pentru că prea puţini mai ştiu ce-nseamnă! Dorim multă dragoste (de dat şi de luat) pentru că oamenii sunt din ce în ce mai închistaţi! Dorim pentru fiecare ceea ce merită! Bucuraţi-vă de cele mai mărunte lucruri care vi se întâmplă pentru că astea aduc fericirea! Acea fericire de care citim în cărţi şi pe care o suspicionăm ades că nu ni se poate ‘întâmpla’ chiar nouă!

Oare câţi aţi pus pe foaie ce a însemnat 2009 pentru voi? Oare câţi aţi avut planurile lui 2009 pe-o foaie, într-un sertar şi aţi uitat de ea? Oare câţi aţi scos foaia spre finalul anului şi aţi avut curajul să o priviţi? Oare câţi, mai apoi aţi avut curaj să contorizaţi ce v-aţi împlinit şi ce nu? Eu spun că trebuie curaj pentru asta- planurile nu sunt pentru orişicine; pentru că sunt şanse suficient de crescute ca ceea ce ţi-ai notat entuziast la început de an să nu fi dus la bun final iar asta poate fi interpretat chiar ca un eşec. Dacă a fost sau nu ratare, dacă e important să bifezi sau să anulezi, dacă nu ţi-ai făcut niciun plan şi totuşi ai împlinit multe… asta e pentru foaia intimă din jurnalul fiecăruia.

Eu şi Mihai am avut curaj să ne deschidem carneţelul pe care am notat ce vrem de la 2009. Am avut curaj să recunoaştem că nu am împlinit mai nimic din ceea ce ne-am propus. Nu ne-am cumpărat covor pufos în sufragerie, nu ne-am luat imprimantă, nu am slăbit niciunul ba dimpotrivă, nu am mers la înot… Nu ne-am respectat nici măcar planurile personale pe care le aveam. Deziluzionaţi… continuam să citesc şi cu cât înaintam în listă cu atât glasul se stingea… finalul listei- în jur tăcere de gheaţă. Ce am făcut în 2009?!

Am refuzat a crede că n-am făcut nimic aşa că pe acelaşi carneţel, pe o foaie nou nouţă am notat ce ne aminteam noi că ar fi fost 2009, să contrabalansăm. Am început cu ianuarie timid şi am terminat cu decembrie de neoprit. Am notat printre altele ‘suntem fericiţi şi recunoscători’! Da, chiar ne putem lăuda cu asta! Nu contest că un covor pufos în sufragerie ar fi contribuit şi el la o mai susţinută fericire (cu atât mai mult cu cât mai era un punct împlinit în carneţel) dar e doar un covor. Nu am realizat prea multe lucruri materiale sau profesionale anul trecut pentru că am fost ocupaţi, deseori chiar fără voia noastră, de cele sufleteşti, de cele spirituale. Am aflat că sănătatea chiar e de preţ şi de neînlocuit. Mort sau bolnav nu eşti de folos nimănui, nici măcar ţie însuţi! A fost una dintre cele mai valoroase lecţii primite. Apoi am aflat că dacă-ţi doreşti un copil nu-i de glumă, el chiar poate să vină în viaţa ta şi să schimbe tot! În ciuda disperării mele de a lăsa totul neschimbat! Şi iată cum ne-am dăruit cel mai preţios dar al relaţiei noastre, pe Ayanna! E de prisos a menţiona că fericirea noastră, comună şi individuală, se-nvârte în jurul unei chestii mici pe care am văzut-o 2-3 minute la ecograf (dar care ne-a zâmbit în tot acest timp, de parcă ar confirma că totul a devenit altfel acum). Ne hrănim cu poza ei şi cu ultimele fărâme din zâmbetul ei care ne-au rămas impregnate în minte, estompate cu fiece zi dar ştim sigur că ăla a fost Zâmbetul! Stăm ore-ntregi să ne uităm la o burtă mişcătoare în care ştim că este ceea ce ne-am dorit, apoi ne-am propus undeva în martie să avem dar ne-a fost ruşine să trecem în carneţel. Cum pot nota ‘Dorim un copil’?! Ăsta nu-i un plan, e o dorinţă! Mulţumim Cerului şi Locuitorilor Acestuia pentru că au făcut ca o dorinţă a doi naivi iubiţi să devină burta mişcătoare! Iar mai apoi ne-am căsătorit! N-am avut niciun plan nici pentru asta şi ar fi fost la fel de imbecil să notăm undeva pe o foaie. Eu n-am fost niciodată genul de femeie care să facă un scop în sine din căsătorie şi atunci când s-a întâmplat, s-a întâmplat pentru că am luat în serios ceea ce avea să ni se întâmple pe mai departe. Acum e altceva, acum suntem maturi şi responsabili, acum nu ne permitem luxul de a ne tachina pe nimicuri, acum am evoluat! Separat şi împreună! Acum suntem tata şi mama cuiva şi o familie. N-a schimbat actul respectiv absolut nimic din ceea ce eram şi până atunci- poate doar numele meu Mări-Mohl- a adus poate un plus de responsabilitate de care încă nu sunt pe deplin conştientă, nu ştiu Mihai cum e. Ştiu că acum sunt soţia lui şi el este tot Mihaiul meu- doar că mai e şi soţul meu.

La final… devine fascinant chiar şi pentru mine. N-am reuşit să avem un covor pufos în sufragerie dar în schimb am reuşit să avem ceea ce toţi oamenii doresc să obţină de-a lungul vieţii. Nu era notat în carneţel… Contează acum să ştim să o păstrăm! Nici asta n-am notat în carneţel. Ni se întâmplă pur şi simplu! Fericirea- că de ea vorbesc! Iar în carneţelul lui 2010 s-au schimbat multe- ’să ne luăm o imprimantă’ e înainte de ‘covor pufos în sufragerie’.

Gravidele fac parte din alt film. Există categoria oamenilor- din care fac parte, evident, femei bărbaţi eventual bătrâni şi copii- şi categoria gravidelor. Ele nu sunt oameni- asta-i părerea mea. Nu pot defini cu certitudine categoria cu care se identifică sau pe care o definesc dar ştiu sigur că-s rupte de realitate, chiar definiţia mea de început se mulează cel mai bine- sunt din alt film.

De auzit am auzit tot felul de poveşti despre cum şi cât de ciudate pot deveni ele- gravidele dar să trăiesc pe propria piele… nu mă gândeam vreodată că într-atât de bezmetică pot deveni. Exemple: Că la începutul sarcinii devenisem tâmpiţică- ok, am înţeles, că mi-a crescut cantitatea de progesteron şi de aia. Intram în magazin şi întocmai ca în bancul ăla cu bătrâna (care acum nici nu mi se mai pare amuzant) nu ştim ‘eu urcam sau coboram’?. Stăteam ca toanta şi mă holbam la produse habar n-având după ce intrasem de fapt. Ieşeam- îmi imaginez ce faţă puteam aveam că doar m-am antrenat în timp să fiu expresivă- nu făceam câţiva paşi şi-mi aminteam subit, fuga în magazin, fuga mă aşezam la coadă şi când să comand ’să-mi bag…’ delete all informations. Foarte amuzant în condiţiile în care ţi se întâmplă de câteva ori pe zi.

Exemplu 2- Că dormeam continuu- parcă reuşism la un moment dat să mă resemnez. Starea de frustrare resimţită- priceless. Tocmai ce deschisesem o afacere şi după două săptămâni maxim o lună de la inaugurare tot ce puteam face era să-mi car cu greu trupul dintr-un capăt al oraşului în celălalt şi când ajungeam la club, doborâtă, cădeam pradă somnului pe canapeau din camera de joacă a copiilor. Îi auzeam uneori cum deschideau uşa şi chiţăiau dar nu mai aveam putere să mă lupt cu nimeni şi nimic. 3 luni din viaţa mea atât mi-am dorit- să dorm în linişte, să dorm mult şi să aţipesc între partidele serioase de somn. Că s-a dus naibii afacerea… asta a dedus toată lumea sper…

Exemplu 3: Şi ăsta se trage strict de la bebelaş- cele mai pacifiste 6 luni din viaţa vieţii mele. Din calcule aproximative rezultă că venirea pe lume a copilului este 10 martie, de parcă n-ar fi suficient că exista riscul să fie băiat pe 8 martie (!), există acum certitudinea că avem un Peşte!!! Un Vărsător nu putea fi mai aspru pedepsit decât aşa… să primească un Peşte. Şanse aproape nule să fie Berbec pentru că nu pot depăşi cu 3 săptămâni perioada de gestaţie (!!!) şi şanse minime să fie ca mama sa, perfecţiunea zodiilor Vărsătorul, asta ar însemna cu aproape 3 săptămâni mai repede. Pentru cei care n-au înţeles nimic până acum nimic din partea de astrologie, căutaţi rapid pe google trăsăturile celor două zodii mai sus amintite şi veţi înţelege perfect. ‘Nu vă mai certaţi’- cam aşa aş defini eu Peştii… stindardul pacifismului! Damn! Deci… un Peşte fetiţă în burtă dă comanda sentimentelor bune şi calde din mine. Zâmbesc tuturor- ‘ce frumoşi sunt oamenii’!’ N-am mai bârfit de nu ştiu când, am o altă perspectivă acum- toţi au dreptatea lor ‘poate nu a fost chiar aşa, eu nu pot să judec’, nimic nu reuşeşte să mă mai supere şi atunci când cineva se încăpăţânează să o facă pot neputincioasă a plânge… Eu, care plângeam doar de nervi că nu ieşeau toate cum doream. Şi nu port ranchiună celor care m-au supărat de-a lungul sarcinii- poate că nu au vrut să o facă, poate nu ştiau cum să aibă grijă de mine, poate le pare şi lor rău… Eu, care juram răzbunare eternă. Nu mă pot uita la absolut nimic ce nu aduce veşti bune sau optimism, nu vreau să ştiu că în lume fiinţe suferă, vreau totul să aibă happy-end chiar şi cazurile medicului legist Dr. G ‘la sfârşit îl salvează, nu-i aşa?!’ (Jesus!!!). Am văzut odată un porumbel ce stătea lângă un pom pe jos în zăpadă ‘a obosit de atâta zburat şi se odihneşte, nu-i aşa?’. Ce frumoşi sunt oamenii şi ce frumos e să trăieşti frumos!

Am uitat ce exemplu urma… povestesc mai bine altceva. Iubesc iarna!!! Ador zăpada!!! Toată ziua mă plimb prin oraş (în ciuda faptului că mă mişc precum o ursoaică ce-şi cară soţul turmentat în spate) şi dacă n-ar fi magazine în care să cheltui bani şi dacă n-aş avea alte chestii administrative de rezolvat, tot aş sta afară în zăpadă, atât de tare îmi place. Şi Tisa stă la geam tot aşa ca mine- gură cască! Mă duc să mă mai uit puţin cum ninge… lângă Tisa! Gata, mi-am amintit!!! Acu’ vreo 4 zile mergeam spre mall, eram într-un firobus şi era cam mare înghesuială ceea ce nu-mi prinde bine la bebelaş, nu respir cum trebe, simt că mă sufoc, mă tem să nu mă lovească cineva etc deci nu eram în cea mai bună stare. Sigur că nimeni nu-mi ceda locul şi era şi firesc pentru că erau puţine scaune în fir şi oamenii de unde să vadă că eu nu sunt confortabil. Dar cum nu aveam încotro şi erau doar două staţii mi-am zis că rezist. Lângă mine, un ţigănaş îşi face loc cu coatele şi-şi face balans cât poate de tare şi în faţă şi în spate, ca semnal clar că nimeni să nu-l înghesuie pe el şi ca avertisment tacit de genul ‘e firu lu’ tata’. Intuiesc mişcarea şi mă feresc, nu mă loveşte; mă apropii de el şi cu toată forţa pe care o poate avea degetul arătător în mânuşă îl bat pe umăr, se întoarce cu gura deschisă pregătit să mă facă praf şi înainte să apucă să zice gura lui ceva se porneşte gravida din mine: ‘Aaaaaaaaaaaaascultă!!! Loveşte-l numa pe bebelaş să se nască mai repede decât trebe că, treaba ta, da’ vii cu mine direct la spital şi TU stai două luni la incubator până se face bine. Să nu zici că nu ţi-am zis!’ şi m-am întors plină de emfază cu profilul spre el că mai mult nu aveam loc. La secundă şmecheraşul- ‘Nu tanti, nu tanti!’ şi o doamnă sare arsă de pe scaun ‘Vă rog din suflet veniţi aici să staţi!’ Eu, plină de mine, către el, tare şi apăsat- ‘Ba da!’ apoi către tanti ‘Lăsaţi că nu merg mult, doar două staţii, sunteţi foarte drăguţă, mulţumesc!’ ‘La ce spital naşteţi tanti?’… Pe parcursul celor două staţii, stând pe scaun relaxată, vecină cu alt băiat care se lipise de geam aşa încât să am eu un scaun jumate liber- poate să nu-mi provoace o naştere prematură, am aflat jumate din viaţa ţigănaşului. Sărmanul! Sper din tot sufletul să i se rezolve problemele să aibă şi el Sărbători Liniştite!

Ultima dintre toate- petrecută azi dimineaţă şi pe care de fapt am vrut să o povestesc dar m-a luat valul şi-am scris o adevărată poveste despre gravide… Ce-mi mai place vorbăriaaaaaaaa! Deci, în drum spre ginecolog văd un afiş că la Casa Tineretului este expoziţie cu vânzare de Crăciun, cum eram chiar lângă zic hai să intru. Casc gura ce casc, un băiat mă întreabă dacă vreau să-mi facă masaj la cap cu dispozitivul super special de masat scalpul, zic ‘nu, mulţumesc frumos’ zâmbind… când deodată simt că pic din picioare. O doamnă introdusese aparatul deja în capul meu iar eu nu alta, să leşin de plăcere. Dacă ceva iubesc pe lumea asta este să-mi facă cineva în păr, cică asta datează de când eram mică- mărturiseşte mami.Ce dacă sunt mare acum, tot suflet de copil sunt! Scot zgomotele aferente plăcerii, doamna continuă să-mi facă şi să-mi zică chestii în maghiară, traduce băiatul- că e un dispozitiv de relaxare, că 10 minute pe zi garantează antistresul şi un somn liniştit, eu gândeam deja cum o să-l conving pe Mihai să-mi facă ‘nu e doar pentru mine e mai ales pentru fetiţa ta, o să iasă relaxată’ (că nu prea poţi să-ţi faci singur cu aparatul), tanti se opreşte din masaj iar eu aproape ţip ‘vreau şi eu două!’. Mă rog, mai cheltui nişte bani pe la expoziţie şi când văd că se subţiase portofelul decid să ies, erau cheltuieli neplanificate totuşi. La ieşire, o tanti vindea nişte chestii din blană, din lemn… chestii cu caracter popular. Zic hai să arunc şi aici o privire rapidă; într-un coş văd o chestie extrapufoasă- albă, bag mâna să văd ce e- o căciulă, o sucesc, o învârtesc, întreb ‘e de copii?’- nu că mi-ar fi păsat prea tare. ‘Nu, e pentru oameni mari.’ Mă uit încă o dată la ea şi constat că dragostea la prima vedere chiar există . O pun pe cap, s-a mulat perfect, e CĂCIULA!!! ‘Cât costă?’ ‘35 de lei’ ‘Nu cred că mai am atâţia bani la mine, aveţi o oglindă?’ Se duce doamna nu ştiu unde să-mi aducă o oglindă, deja ştiu că am luat-o razna. Scot portofelul, număr rapid la prima vedere şi-mi dau lacrimi instantaneu ‘Nu cred că mai am atâţia bani la mine’; scot banii şi încep să număr ‘20, 25, 26, 27, 28, 29… parcă am sărit una de 1 leu. Ia număraţi vă rog d-voastră, poate că totuşi am!’ Ştiu sigur că nu am toţi banii şi ştiu sigur că am ochii plini de lacrimi, nu pot pleca fără căciulă, ce mă fac?! Deschid poşeta şi scormonesc prin ea disperată, îmi amintesc că ieri aveam 10 lei în ea, nu sunt, probabil i-am pus în portofel până la urmă. Cu o faţă disperată, probabil umilă, ridic privirea şi aştept verdictul criminal al doamnei ‘N-am de ajuns, nu-i aşa?’; căciula e încă pe cap şi lacrimi mi-au umplut ochii. ‘Hai, luaţi-o, e bine aşa!’ Nu mai ştiu dacă i-am mulţumit îndeajuns doamnei, îmi venea să o îmbrăţişez dar mi s-a părut că e prea mult, îmi venea să plâng de fericire… ceea ce am şi făcut doi metri mai încolo. Am căciula lângă mine, e căciula mea!!! Am umblat toată ziua prin oraş azi (că m-am întors să mă alimentez financiar) şi zeci de persoane m-au întrebat de unde am luat-o, sper că am putut măcar să-i trimit doamnei câţiva clienţi. Toată lumea iubeşte căciula… doar nişte băieţi de la un magazin au râs în hohote când am intrat; mi-am dat-o jos că-mi era cald şi pentru că erau cu ochii pe mine şi se înghionteau m-am prins că eu eram cauza hlizelii aşa că le-am copt-o, m-am pus la coadă să-mi plătesc produsele şi mi-am pus căciula pe cap; înaintea mea erau vreo patru persoane ca atare erau sufocaţi de râs, că trebuiau să se abţină acum, mai ales că eu îmi luasem mutra serioasă şi mă uitam la ei; eu râdeam interior dar mă abţineam mai bine decât ei; când am ajuns la juma de metru de ieşire au explodat… Toţi sunt veseli de Crăciun!!!

Cu cel mai mare drag v-aş fi pus o poză cu căciula dar asta doar mâine sau poimâine când vine MIhai că e plecat la ski iar eu chiar nu ştiu să operez cu chestii tehnice. Pot să vă descriu celebra căciulă apelată până acum ca ‘ursuleţul bară pisicuţa bară vulpea argintie’ - e albă, e pufoasă, are o codiţă la spate, are două urechi rotunde deasupra capului, are urechi lungi care atârnă şi pe o parte are o fundiţă roz! Că e pentru fetiţe! Vă îmbrăţişez şi vă iubesc pe toţi!

Update: a aparut si poza cu caciula.

Era ora două în creierul nopţii şi nu puteam să adorm. Mă uitam la OTV, nu de alta dar era invitat Serghei Mizil şi mă amuzam teribil, ce altceva să fac dacă nu aveam somn?! Amuzamentul venea din ceea ce avea de spus bară înjurat bară revoltat Mizil. Cum să nu râzi când el îi spune domnului Dan ‘ho nebunule’. E delicios! Mai sunt şi alţi invitaţi dar nu de ei îmi pasă, îmi place Mizil cu fracheţea şi cu exagerarea sa cu tot. Încerc să adorm dar nu pot, am avut o zi mult prea plină pentru o femeie însărcinată ca atare plătesc acum; orice acţiune a mea are nişte repercursiuni asupra copilului- asta aveam să o înţeleg în urmă cu vreo două luni. Efect cauză, cauză efect. De asta am şi devenit atât de relaxată, am înţeles că orice situaţie pe care o trăiesc cu prea mare încărcătură emoţională o să mă coste în junghiuri sau mai nou în lovituri. Întocmai ca în experimentul Pavlov- devii condiţionat ca să nu zic dresat aşa că rămâne doar detaşarea.

Mă străduiam teribil să adorm dar atunci când o fiinţă e în tine nu mai e cum vrei tu. Reuşesc oarecum să aţipesc dar undeva la ora cinci mă ridic din pat total speriată. La geam stă Tisa care e de 5 ori mai agitată decât mine, se uită în sus, spre tavan şi aleargă dintr-o cameră în alta. Aud şi eu nişte zgomote suspecte, reuşesc cumva să mă liniştesc pentru că stări din astea în afară de rău nu aduc nimic altceva şi odată ce am intrat într-o stare din asta tembelă abia reuşesc să mă liniştesc. E bun, descopăr prima sursă de zgomot- vine din dormitor, Mihai doarme şi respiră… se învârte în pat. Tisa revine la geam agitată- al doilea zgomot vine din pod, descopăr şi eu. Parcă se luptă două forţe, Tisa e disperată să ajungă acolo dar mă asigur rapid că geamurile sunt toate închise şi că nu are cum. Mă tem să nu i se întâmple ceva, nu aş putea suporta. Or fi şobolani sau şoareci sau porumbei sau poate nişte pisici… sau cineva care încearcă să ne atace şi să ne jefuiască. Înţepenesc de frică şi îmi ia câteva secunde să construiesc un întreg scenariu horror în cap… inima o simt că plesneşte… Aşa sunt eu ca gravidă, nu ştiu altele cum sunt, nici nu-mi pasă. Sunt extra-paranoică, mă tem pentru viaţa mea şi a copilului meu, mă tem pentru viaţa lui Mihai, mă tem pentru viaţa Tisei, mă tem în general. Ştiu că amplificările astea de sentimente macabre sunt nefireşti dar asta este o altă consecinţă a faptului de a fi însărcinată. Întotdeauna până la confirmarea minunii am fost o curajoasă, acuma- privind în urmă deseori mă numesc inconştientă. Sunt stări mai presus de forţa mea de a fi. Înainte, raţiunea mea de a trăi se definea altfel, avea alte limite acum e altă poveste, totul se cerne şi se suspicionează. Graviditatea… Cumva, cumva reuşesc a mă linişti şi încerc a adormi la loc. Dar fetiţa e hotărâtă să-mi arate cine-i şeful, mă loveşte, mă loveşte, mă loveşte. Burta se mişcă întocmai cum aş avea un şarpe hiperchinetic în mine. Mângâi burtica, vine şi Tisa cu forţe întărite, vorbesc cu cea mai caldă voce, golesc vezica să nu mai fie factori de stres, aprind lumina, manânc o saloană, aş face orice să se oprească… nici gând. Mă întind pe pat şi aflu tortura, nu mă lasă decât amărâte de secunde să pot respira normal, pac poc pac… Ce bucurie! Sunt total neputincioasă, tot ce pot să fac e să-mi păstrez calmul şi să încasez. Sute de lovituri! Aştept să o nasc, nu-mi place că e acolo şi eu am mâinile şi picioarele strânse în laţ, aş vrea să mă pot uita la ea şi să mă răzbun prinzând-o de nas. Dacă ar fi afară i-aş vedea mutra şi poate aş intui ce problemă are, aşa nu pot face nimic, mă uit la burta mişcătoare şi atât. Îmi vine să plâng de nervi, abia aştept să o nasc! Mor de frică în ceea ce priveşte naşterea dar asta-i altă discuţie. Ştiu că trebuie să mai aştept vreo trei luni sau poate două jumate, până atunci o să se dezvolte perfect dar am şi eu voie să visez… ce bine ar fi să fie afară. Şuturile continuă… pac, poc,pac…

Aprind televizorul, rămăsese pe OTV. Erau aceeaşi invitaţi ca în urmă cu 4 ore. Mizil nu mai era amuzant, părea obosit. Domnul Dan părea în delir şi făcea scenarii. Aflam că Băsescu este preşedintele ţării. Căcat! Atunci când m-am culcat era Geoană. Iese Hrebenciuc la declaraţii, un Hrebenciuc epuizat care nu se uită în ochii noştri când spune că la numărătoarea paralelă e Geoană pe primul loc. Fetiţa loveşte cu putere, nu se opreşte. O mângâi pe burtică şi mă întreb retoric ‘Oare tu simţi mama că ne-am dus dracului toţi? De asta m-ai trezit? Să aflu vestea?’. Am rămas consternată, cu ochii în tavan plini de lacrimi. Nu asta mi-aş fi dorit pentru mine şi copilul meu în următorii ani, nu vreau un preşedinte care loveşte copiii şi care nu are pic de diplomaţie. Nu mai doream un preşedinte care să-şi conducă maşina alcoolizat punând în pericol viaţa altora. Credeam că am scăpat de un preşedinte care nu are minim de cunoştinţe privind viaţa politică şi care timp de 5 ani nu şi-a arătat disponibilitatea în a învăţa. Mi-e scârbă de victoria asta!

Nu mă interesează să polemizez pe teme politice, nu-mi pasă ce cred alţii, nu-mi pasă că Geoană aparţine PSD-ului. Mi-a fost şi mi-este silă de Iliescu întocmai cum mi-e greaţă de Băsescu. Mă scârbeşte că 5 milioane de oameni au aşteptările înşelate  plus cei care au greşit nemergând la vot. M-aş bucura ca ceilalţi 5 milioane 200 să trăiască bine dar sunt convinsă că mulţi dintre ei îşi dau seama cât de macabră a fost alegerea lor. Aş vrea să sper că o renumărare a voturilor va schimba situaţia… mai vreau să cred că nu e totul pierdut. Mai vreau să cred că pe copilul meu nu-l va pocni nimeni cu dosul palmei jurându-se apoi că n-a dat cu piciorul.

Mi-am sunat doctoriţa moartă de îngrijorare: ‘De ce mă loveşte atât de tare? N-a mai făcut niciodată aşa’. Mi-a spus că e normal, m-a liniştit puţin, a spus să-mi caut o poziţie în care să mă simt confortabil, a spus să am grijă să fiu mâncată. Nu pot să stau liniştită… e greu de acceptat că viitorul ţării mele stă în gura celui care răcnea cu puţin timp în urmă ‘ţigancă împuţită’. Nu pot mânca pentru că mi-e greaţă. La propriu şi la figurat. Aş opri televizorul pentru că nu mai pot suporta râsetele forţate ale celui care mă reprezintă dar nu pot. E istoria ţării scrisă în direct, o pot trăi sau pot alege să citesc o carte. Aş vrea să pot citi altceva decât burtierele de pe diverse canale cu noutăţi ce mă-ntristează.

Acest post reprezintă starea mea de fapt. Nu mă interesează să polemizez, nu mă interesează să mă contrez în opinii sau preferinţe politice. E opinia mea, e subiectivă, e crezul meu… pac, poc, pac…o să-mi întind totuşi picioarele şi o să mănânc nişte mandarine… pac, poc,pac…

Later edit: Se pare că fetiţa şi-a schimbat poziţia, acum s-a mutat cu capul în partea mea dreaptă. Probabil că asta este explicaţia raţională a vârtejului din burtă. Doar că a coincis cu noaptea în care ţara mea a ales greşit pentru viitorul meu şi al ei- părere personală.

Copyright imagine: Jay Simmons