Atât de brutal sună dar atât de brutal este. :) E timpul să mergem mai departe, ca să putem evolua trebuie să închidem capitole vechi. Blogul asta a devenit, un capitol vechi. Mă întreabă muuuultă lume când mă întâlneşte de ce nu mai scriu pe blog; o vreme am amăgit oamenii şi pe mine cu ‘o să scriu’ apoi am trecut la ‘nu prea am timp că Ayanna îmi ocupă tot timpul’, după care nu mai ziceam nimic, ridicam din umeri. Într-o zi am deschis pagina principală a blogului şi l-am închis în secundele următoare. Apoi m-am gândit multă vreme de ce am făcut asta şi într-o discuţie cu mine insămi am ştiut, trebuia doar să mi-o recunosc. Eu nu mai sunt blogul ăsta. Nu am curaj sau răbdare să-l răsfoiesc vreodată, îmi amintesc doar articole şi sunt siderată de cât de mult am putut să mă expun, ei nu regret sau ceva de genul ăsta, niciun caz. Doar că acum nu aş mai putea, nu aşa oricum. Sau mi se întâmplă să-mi amintească cineva câte o fază, care ştiu că mi s-a întâmplat mie dar nu-mi amintesc să i-o fi povestit. ‘Ai scris pe blog, de-acolo ştiu…’ Ciudat, atât de multe să fi scris în el timp de 4 ani? O să-l ţin pentru bătrâneţe, hihihi. Atunci oricum nu-mi voi mai aminti nimic din el, c-o să fiu senilă, e taman la fix! :d

Acum sunt sinceră cu mine şi cu toată lumea care a intrat măcar de câteva ori pe aici şi spun ‘blogul ăsta nu mă mai reprezintă’.  Nu mai sunt eu, ştiu cum eram şi cum sunt acum. Nu susţin că m-am schimbat radical sau că cine ştie ce transformare miraculoasă am suferit, sunt conştientă că esenţa mea tot aia e. Doar că… blogul ăsta pare atât de îndepărtat de ce-mi doresc eu în prezent, de modul în care gândesc acum, încât mi s-ar părea o mare minciună şi o şi mai mare ipocrizie să mai scriu în el.

Misiunea lui a ajuns la final. Cum zicea o fetită prezentă o vreme în posturile mele şi în viaţa mea :) puţin adaptat ‘ce-am vrut, aia am avut’. Undeva la începuturi doream aşa de la blog: să-mi verific calităţile literare, scriitoriceşti parcă e prea mult spus dar undeva pe acolo. Am reuşit! Pentru că deseori, mai ales în ultima vreme am primit nişte mailuri mai mult decât emoţionante, oameni cu pregătire intelectuală şi statut care îmi mărturiseau cât de relaxante sunt posturile mele. Misiune îndeplinită, s-ar zice pragmatic, însă asta mi-am dorit să se întâmple. Aveam o vagă bănuială că zace în mine un mic narator şi acum am verificat, aşa este. Afirmaţia nu are nimic în comun cu infatuarea, să ne înţelegem, pur şi simplu am constatat că scriu pe placul oamenilor şi asta e cea mai mare realizare a blogului din 2006 până acum.

Apoi, fire expansivă, rebelă, extrovertită- cum mai vreţi să mă catalogaţi- blogul şi-a servit şi aici scopul. Am refulat, am plâns, am hohotit o dată cu fiecare post pe care l-am scris. Am pus sentimente, răbdare şi înţelepciune în fiecare rând, nu am lăsat scris nimic la voia întâmplării. Acum 2-3 ani eram cea mai tare când expuneam aici luptele mele cu societatea, cu exponenţii ei limitaţi. Eram cool şi impulsionam oamenii să lupte la rândul lor, ‘nu vă lăsaţi călcaţi în picioare’, cam ăsta mi-era crezul şi sloganul. Acum sunt cu mult mai temperată, de mult nu-mi mai rezolv problemele cu pumnul, de mai bine de un an apelez la calm şi isteţime sau chiar punerea în inferioritate intelectuală a adeversarului; ori de câte ori cineva este îndărădnic în comunicare am cu totul şi cu totul altă abordare decât în trecut. Am învăţat că zâmbetul şi nu pumnul este soluţia nemuritoare şi faptul că îţi păstrezi calmul în situaţii de stress şi presiune aduc mai degrabă o rezolvare pe placul tau. Sigur, nu ma dezic de maniera agresivă cu care m-am consacrat deja, n-am cum să mă reneg pe mine, hihiihihi însă agresivitatea mea a devenit mai docilă. Cu siguranţă că datorită sau din cauza Ayannei am ajuns aici însă nu ai cum să nu înveţi din toată naşterea, când stai la mila unei nenorocite de doctoriţe, că viaţa ta e atât de fragilă încât un singur conflict poate aduce un final tragic. Sigur, nu am devenit o persoană non-conflictuală, zilele trecute vorbeam la telefon cu un tembel de agent de plasare de pachete de la Fan Curier din Oradea căruia, cu calm i-am spus ‘Măi băiatule, băăăăi băiatule, nu mă fă că iau trenul până la Oradea şi te bat de nu mai ştii de tine, vezi că eşti prea obraznic şi impertinent’ pentru gusturile mele’. Deci… esenţa mea rămâne. ;) Doamne ajută! :)

Acum simt că aş scrie în alt stil, în alt loc, pentru alt public. Adică… având alte interese, preocupări şi activităţi de zi cu zi sigur că nu mai am ce să povestesc despre mersul la piaţă şi cearta cu Ţaţa Leana. E firesc să scriu despre Fiinţa, cum îi zic, despre diversificare şi alăptare şi despre cum eu mă redescopăr în mine, în fiecare secundă, ca mamă, soţie, femeie, prietenă, fiică, soră… aţi vrea să scriu şi amantă, hahaha, nu vedeţi! :). Acum nu mă pot enerva ca înainte pentru că nu pot! Pentru că dacă aş ţipa ea ar plânge, eu mai tare ea şi mai tare… acum am învăţat să accept lucrurile aşa cum sunt, să mă calmez instant şi să caut soluţia, să nu mai încerc să educ şi să schimb oamenii. Acum oamenii nu mai sunt ‘proiectele mele’, nu mai vreau să fac dintr-un mototol un luptător, nu mai lupt să salvez; acum vreau prieteni pe care să-i ascult şi să fiu ascultată, cărora să le pot da o părere atunci când mi-o cer şi s-o accept dacă mi-e utilă la rându-mi. Nu mă mai bag cu bocancii în casa şi-n sufletul nimănui, acum accept doar invitaţii. :D Am renunţat la prieteni în ultima perioadă, acei prieteni care nu erau de fapt ci mă amăgeam agăţându-mă de diverse. Acum am oameni pe care îi sun destul de des sau nu dar pe care îi simt că dau înapoi, eu ofer mult- dacă nu tot- însă nu mai merge aşa, acum am învăţat să primesc. Dar nimic din ce-am lăsat în urmă nu doare, nimic nu s-a pierdut, au fost experienţe din care am învăţat absolut fiecare lecţioară. Am noi prieteni, mai mulţi şi mai buni, am noi cunoştinţe, am nişte oameni atât de frumoşi în jur… pentru că pe ăştia (ce exprimare, ăştia bă) mi i-am ales eu. Nu mi i-a dat serviciul sau zona, şcoala sau altceva. Mi-au ieşit în cale printr-o oarecare conjunctură şi am ales să rămân pe lângă ei şi ei pe lângă mine. Asta e frumuseţea unei amiciţii şi a telefoniei- aleg să sun pe cine vreau şi niciodată nu aud ‘bă da nu mai dai niciun semn de viaţă’. Nu mă simt vinovată că nu fac ce alţii se aşteaptă să fac. Sun când vreau, pe cine vreau, vorbesc cât vreau. :)

Nu mai scriu despre ce scriam pentru că acesta e cursul vieţii, e firesc să fie aşa şi chiar că am adunat atâtea amintiri în blogul de mai sus încât simt că misiunea lui a ajuns la sfârşit. Am noi proiecte, începute sau în capul meu încât mă sperie gândul că viaţa asta are finalitate, eu n-o să apuc să le fac pe toate. Aşa că… pentru cei care au rămas dezamăgiţi când le-am spus că închid căsuţa asta, le dau o veste buna. Va începe o Carte pentru fiica mea… şi voi inventa o nouă manieră de a-mi expune poveştile, într-un alt spaţiu, undeva în viitorul apropiat. Mihai când a auzit decizia mea a spus că ce fac eu pentru un om de tehnică precum e el este adevărată crimă! Că cică nu ştiu ce pagerank 3 de tre’ să fi tare frăţică să atingi cifra, că cică relevanţă nu ştiu de care… ce ştiu eu… termeni şi confuzie. Eu ştiu aşa, că Gugăl clar mă iubeşte (dar e reciproc) şi că ce fac eu acum este doar un capitol încheiat. Putem atinge cifra 5 (supremul!!!) sau 1000- nu-mi pasă- cu altceva, ceva ce voi fi eu! Aşa cum sunt acum, cu familia mea minunată şi cu noile mele şmecherii lingvistice, hahahhaha. Nu mai sunt rebeccamohl.eu (ironic, atât de mult timp a trecut de cînd nu am mai intrat pe blog că mi-am tastat propria adresă în .ro nu .eu… uitasem pur şi simplu…) pentru că voi fi ceva mai mult, doar m-am şi măritat, acum sunt doamna Rebecca Mări-Mohl! Dar nimic din ce sunt nu puteam fi fără Mohl… acum sunt ceva mai mult, sper… în bine… pentru că dorinţa mea este să merg mai departe, să evoluez (ce modest cuvânt şi cât de multe implică), să cresc şi să bucur la fel de mult oamenii din jurul meu, cunoscuţi sau nu, într-o manieră mai matură decât am putut fi până acum.

Mulţumirile sunt de la sine, erau invitabile, mulţumesc acestui blog datorită căruia am câştigat atât, de la prieteni la vocabular; mulţumesc spaţiului care ne-a tolerat pe mine şi comentariile mai mult sau mai puţin înţelepte, mulţumesc tuturor celor care au intrat aici (chiar pentru mine, chiar pentru scris, chiar pentru cărţi, chiar pentru ungi) măcar o dată sau de sute de ori. Toţi cei care aţi sacrificat minute din timpul vostru să ‘mă citiţi’ vă mulţumesc, deplina mea consideraţie!!! Mă plec cu adânc respect în faţa celor care au avut cuvinte de laudă şi m-au încurajat şi celor cu care am intrat în polemici diverse, e cam aşa- de la vorba lui Raţiu (cunoscută diletanţilor din videoclipul lui CRBL, hihihi) ‘Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fi de acord cu mine’. :) Muţumirile sunt multiple şi infinite, respectul meu pentru toţi rămâne dar mai ales pentru mine că am avut puterea să opresc ceva la timp pentru a nu cădea în desuet.

Blog închis! Mergem mai departe!!!

Later edit: Nu voi ucide total blogul, nu vă panicaţi că mă dau underground (hahahaha, ce tare, asta o ştiu de la Mihai). Lăsam loc pentru trimiteri înspre noile proiecte, poate interesează pe careva, mai facem şi-o colaborare. Deocamdată… vă pup şi vă îmbrăţişez cu drag!

De asta am avut parte ieri în premieră! Am plesnit de fericire, nu alta. Se antrenează de vreo 3-4 zile pe un IAIAIAIAIAIAIA spus cu patos si cu maxilarul întins la maxim. E de la dinţi, ca acuşi îi dau dinţişorii, am şi băgat o febră pe tema asta. Ieri stătea întinsă pe masa de înfăşat iar eu operam la igienizare când dintr-o dată, de nu ştiu unde DAIDAIDAIDAIDAIDAI o scurtă pauză, aer tras în plămânaşi şi DADADADADADA, chiot de veselie şi crescut volumul. Dacă eu eram leşinată, cu mâna pe piept, calm- inspirăăăăăă expirăăăăăăă, ea era mândră nevoie mare! Rapid am pus mâna pe telefon să audă şi Tatăl. Mă deranjează şi pe mine chestia asta că taţii tre’ să ajungă la faze din astea ultimiii că ei săracii sunt la servici să facă bani şi când ajung osteniţi acasă, stau şi ei cu copilul şi răcnesc de fericire: ‘Ai văzut????’ A făcut nu ştiu ce… şi mama sec replică ‘bine, face asta de 3 zile’. Nu-i corect! Iar eu mă strădui să suplinesc pierderile astea, de aia avem cameră şi telefoane să putem să comunicăm nonstop.

Orice face Ayanna, în premieră sau nu, încerc să surprind şi să notez. Pentru mine pentru că ador să mă uit deja în urmă şi să văd ce evoluţie spectaculoasă are. Pentru ea pentru că sunt convinsă că va aprecia absolut fiecare cuvinţel notat şi fiecare filmuleţ în care e protagonistă. Pentru Tatăl pentru că şi el trebuie să vadă, să ştie, să participe la fiecare nouă etapă din viaţa puiului său. Uite aşa poate şi el să audă primele gângureli, aşa a văzut prima punere la sân, prima masă sau orice altă amintire care devine preţioasă pentru nişte părinţi. Pentru familie care e topită după minunea asta numită Ay. Pentru toţi cei care o iubesc necondiţionat şi se topesc după ea. Apropo de asta sunt surprinsă câtă lume o poate iubi sincer pe Gâlmiţa asta doar pentru că este EA. Noi suntem deseori copleşiţi. Şi pentru cei care se oftică şi nu încetează a face o concurenţă stupidă din evoluţia (unică şi nerepetabilă de altfel) copilului personal din dotare cu al nostru. Fraţilor, mamelor! Ayanna mă urmărea cu privirea la o oră după naştere şi clipea la blitz… ce-aveţi?! Competiţia e pierdută din start, hahahahah! Contează că va merge pe picioarele ei la 8 luni sau la un an? Contează că va vorbi la un an sau doi sau trei? Nu-i o competiţie!!! Tu mamă care mă suni şi nu mai conteneşti cu ‘aaa, păi fii-mea şi-a luat doctoratul în ştiinţele vedice la 4 luni, ca să nu mai vorbim că eu sunt atât de echilibată emoţional încât la cutremur vă puteţi toţi adăposti supt pieptul meu tare şi ferm şi spun toţi că sunt atât de cuprinzătoare în bunătatea mea încât chiar aseară am şi salvat o specie de canguri de la dispariţie’. K, fii-mea a zis DAIDAIDAIDAI DADADADDADADADADADADAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA mă doare-n degetul mic de la piciorul lui vecinu’ ca să nu zic mă doare-n laptele matern că-l jignesc (pe lapte, normal) de constrângerile tale intelectuale limitate pe o competiţie absurdă. Şi nu doar atât!!! Dar fii-mea a zis DAIDAIDAIDAIDAIDA DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA vreo 2 ore continuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!

La 7 luni şi 9 zile consemnez pentru istoria personală a fiicei mele Mări-Mohl Ayanna: MAMA ŞI TATA TE IUBEŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞTEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!! ŞI TISA, TOO!!!!!! DA DA DA ŞI DA DA DA TU EŞTI FATA FATA MEA!

Îmi cer scuze tuturor pentru o gravă eroare comisă aici. Toate posturile aparţinând bunului prieten Bobo s-au dovedit a fi plagiat din Alice Năstase, Floriana Jucan şi încă vreo 2 bloguri, nici nu mai contează a cui. Am primit mai multe sesizări privind acest aspect, le-am ignorat iniţial pentru că nu am conceput măcar ca aceste gânduri pentru care aş fi băgat mâna în foc că aparţin de fapt şi de drept celui mai bun prieten al meu ar putea avea măcar ceva în comun cu mai sus numitele jurnale. Ei uite că s-a dovedit că m-am ars rău la mână dar mai ales că mi s-a pârjolit sufletul. În urma unei noi sesizări, respectuos şi just formulată, aseară am investigat, convinsă fiind că e vorba de o eroare. Eroarea s-a dovedit a fi în credinţa nezdruncinată pe care o aveam în cineva. Îmi pare sincer rău că s-a ajuns până aici… nu doresc să insist prea mult şi să sesizez persoanele implicate pentru că în afară de scuze nu am ce să prezint. Am luat drept talent o plagiatură ordinară. Nu m-am aşteptat la aşa ceva niciodată şi nu-mi găsesc altă vină decât că am avut încredere într-o prietenie… Dezamăgirea e infinită, cu atât mai mult cu cât erau şi gânduri pe care mi le-a trimis personal, gânduri în care am crezut că exprimă o atroce suferinţă interioară. Nici nu bănuiam că suferinţa era a altcuiva. Alte cuvinte privind acest aspect sunt de prisos…

Îmi pare rău că tocmai mie mi s-a întâmplat aceasta şi regret teribil. Am gustat din nou din dezamăgirea de a fi trădat şi urăsc ca cineva să-şi însuşească meritele altcuiva. Îmi pare rău spun tuturor celor care au crezut în talentul de nepreţuit al lui Bobo şi-mi cer scuze în numele lui pentru toate aprecierile voastre pe care şi le-a asumat timp de aproape 4 ani. Mai mult… am şters evident tot ceea ce era legat de numele său şi sper ca timpul să estompeze măcar acest incident despre care nu pot decât neputincioasă să tac şi să-mi plec privirea. Gustul dezamăgirii şi al încrederii trădate rămâne… la fel şi memoria cache din păcate…

Emoţii cât populaţia Chinei… conglomerate de sentimente… uneori îmi trecea prin cap că poate era mai bine să o fi lăsat la mami 2-3 zile până ne obişnuiam noi cu fetiţa. Totul era prea nou şi părea că ne depăşeşte. Ştiam că, raţional vorbind, era o idee proastă să renunţăm la ea chiar pentru câteva zile pentru că ori de câte ori am fost plecaţi şi Tisa a fost lăsată la câte cineva în custodie, o dată ajunsă acasă îi dura cam o săptămână să inspecteze fiecare colţişor de casă- nu cumva să se fi produs vreo schimbare în absenţa ei. Iar dacă în absenţa ei ar fi venit Ay, cu siguranţă că ar fi interpretat gestul ca o încercare de a atenta la poziţia ei în familie. Ştiam că nu o va accepta ca pe un nou membru ci va simţi că a fost înlocuită. Avea să ne fie greu, nu contestam asta dar speram că nu imposibil. Nimic pe lumea asta nu e imposibil!

Şi intrăm pe uşă… Ay înfăşată, Mihai o ţinea în braţe, eu… cu durerile specifice post cezariană, mama mea în spatele nostru. O mângâiam cu eforturi supraomeneşti pentru că orice mişcare îmi provoca dureri, încercam să mă aplec spre ea, încercam cumva să îi arăt că mă bucur şi eu teribil să o văd. Şi-n tot timpul ăsta vorbeam continuu… nu mai ştiu ce cu exactitate, ştiu că turuiam, mă temeam că dacă aş fi auzit o secundă de linişte m-ar fi împietrit- ‘am venit acasă, ţi-am adus pe surioara ta, da mama, e Ayanna care era în burtică, e surioara ta pe care o păzeai’… tralalalalalala… tiradă de vorbe, orice, doar să fie zis ceva. Se uita oarecum contrariată… sigur că păream uşor dezaxată dar altceva nu-mi putea trece prin minte, decât să înşir vrute şi nevrute. Am lăsat pe Ay pe pat, am desfăşat-o de hăinuţa cu care era învelită; Mihai a întins o păturică roşie pe pat pe care intenţionam să o aşezăm pe micuţa. Atât i-a trebuit Tisei, ţup, pe păturică. Stresul atingea cote paroxiste, cu atât mai mult cu cât era şi mami prezentă şi aveam de demonstrat că ‘inconştienţa’ noastră de a păstra pisica era nejustificată, că nu vor fi pericole de niciun fel.

Îmi amintesc că tremuram cum nu am tremurat decât arareori, aveam nişte strângeri de inimă cumplite, îmi repetam de-un infinit de ori ‘tre’ să fie bine, tre’ să fie bine’. Deci Tisa ţup să vadă ea care-i şmecheria cu chestia aia faină, roşie, ca de sărbătoare… Să fie un nou pătuţ pe care i l-am pregătit? Un covor roşu pe care să-şi lase ea blăniţa? Mihai a împins-o şi a aruncat păturica la spălat, mami şi-a ridicat o sprânceană iar eu credeam că o să leşin. Atunci mi-a trecut prin cap că nu e ok aşa, Tisa cu siguranţă va atinge obiecte personale ale Ayannei dar asta nu va presupune că ele vor fi aruncate la spălat imediat. Nu era însă momentul să-mi expun teoria sau să fac ceva ce ar putea periclita situaţia oricum suficient de tensionată. Erau în joc multe ‘de demonstrat’, poate dacă eram doar noi ar fi fost altă poveste. Am aşezat altă păturică (neîntinată!!!) şi am scos-o pe Ay la lumină… s-a făcut o linişte deplină şi se auzea doar respiraţia micuţei. Tisa şi-a ridicat curioasă privirea şi a mirosit-o de la distanţă… mi s-au părut ore secundele alea… şi liniştea aia ucigătoare! Timpul stătea în loc… Tisa nu a insistat cu mirositul, nici nu se apropia, nici nu făcea ceva, orice… nu părea nicicum… iar liniştea era cutremurătoare. Mi s-a uscat gâtul dintr-o dată şi nu mai puteam articula niciun cuvânt. Era tăcere şi atât. Ştiam însă că nemişcarea asta nu va dura la infinit şi aşa a fost. Tisa s-a întors cu spatele la Ayanna şi a început să dea din coadă. Mami: ‘Ţi-am zis eu că n-o s-o accepte, uite, dă nervoasă din coadă!’ N-am putut să replic nimic, ştiam că nu ăsta e bătutul ei din coadă de nervoasă dar nu ştiam ce anume e, aş fi vrut să fi avut cuvinte, orice fel de cuvinte, să le pot rosti. Dar nu puteam… eram mută şi îngheţată. Aşteptam… altceva nu mai rămăsese de făcut, totul stătea în Tisa şi mi se părea că nimic din ceea ce aş face sau zice nu ar schimba ceva. Cred că am spus o rugăciune în gând, o rugăciune de păcătos ignorant dacă nu de copil naiv ce apelează la Divinitate atunci când nu mai are resurse să facă altceva pe cont propriu- ‘Dă Doamne să se înţeleagă, dă Doamne să o accepte’. A dat din coadă câteva minute după care s-a dus la geam; ştiam că nu e totul încheaiat, era prea simplu; de la geam a făcut artistic un pas pe masa din sufragerie (unde ştie foarte clar că nu are voie!!!). Am lăsat-o în pace şi m-a provocat. Privirea drept în ochii mei, nasul pe sus, mutră ce spunea ’să te văd ce faci acum’. Am lăsat-o, evident, în pace şi s-a aşezat şi mai comod pe masă, cu satisfacţia specifică celui ce a câştigat o bătălie. Am privit-o şi atât. A stat preţ de câteva minute după care s-a dat jos- dacă eu nu mă opusesem, ce rost mai avea?! apoi şi-a văzut mai departe de ale ei. Uffff… mi-am şters metaforic transpiraţia de pe frunte… Nu pot descrie în cuvinte uşurarea pe care am simţit-o, piatra de încercare trecuse… cu bine!!! Ştiam că vor mai fi multe de trecut însă de-acum mi se părea totul mai uşor.

Problema dormitului… o obişnuisem să doarmă cu noi în pat şi de-acum era clar că nu se va mai putea. Dar a acceptat ideea (oarecum). Am aşezat lângă patul nostru covoraşul ei preferat pe care doarme şi a învăţat destul de repede că de-acum înainte acolo va dormi dacă mai vrea să stea cu noi în aceeaşi cameră. Paranteză: Noroc cu covoraşul ăsta pe care l-a primit de la bunicul meu că altfel sigur nu ar fi fost povestea somnului de noapte atât de uşor de rezolvat. I-am cumpărat nu ştiu câte pătuţuri de pisici care n-au fost deloc ieftine dar nimic nu se compară cu covoraşul de lână primit; a ştiut că e al ei încă din momentul în care l-am scos din plasă, a sărit la propriu pe el, l-a tras peste ea, o nebunie… şi când mă gândesc că nici măcar nu vrusesem să i-l iau ‘vezi să nu doarmă Tisa aici’. Concluzie?! Cât de imprevizibile sunt fiinţele Domnului dar mai ales ce personalităţi distincte, chiar între pisici. Am închis paranteza. Aşa că dormim toţi în aceeaşi cameră fain frumos, fiecare la locul lui. Oarecum… sigur că mai sunt excepţii, de exemplu acum când eu scriu, Ay doarme la stânga mea şi Tisa la picioare… toate în patul mare. Dar cu peria de adunat părul orice urmă este îndepărtată… Nu sunt mamă constipată din aia care duce la extemă totul şi oricum Tisa este mai vaccinată şi mai doctorisită decât noi doi, aşa că…

Apropo de pătuţul Ayannei… vă întrebaţi dacă nu a atentat la el. Sigur… că da! Doar că noi am fost uşor mai isteţi. Înainte să se nască Ayanna am aşezat-o în el, am lăsat-o să-şi facă toate poftele pentru ca mai apoi să nu manifeste alte curiozităţi sau posesivităţi în ceea ce-l priveşte. A petrecut o seară minunată, vă imaginaţi! Nici în visele ei nu credea că aşa ceva este posibil, un pat mare doar pentru ea; şi nu doar un pat mare dar mai ales un pat înalt. Cu câtă superioritate ne privea!!! S-a rotit, s-a rostogolit, a intenţionat să-şi ascută gheruţele, evident a refuzat să se mai dea jos. Apoi, serile ulterioare, pe când venea timpul să ne culcăm… direct  în pătuţ! Abia am reuşit să o convingem să nu. Dar cu multă răbdare şi înţelepciune am reuşit… Din nou, excepţii- ocazional mai sunt incidente. La început, în special atunci când alăptam (pentru că ştia destul de precis că sunt imobilizată) venea şi-şi ascuţea gheruţele în plasa ţarcului, ceea ce asigura garantat scandal- nu doar că erau destule şanse să rupă materialul dar rămânea înţepenită în plasă şi mă scotea din sărite când o vedeam cum se bălăbăne disperată. Întrerupe alăptatul, copila plânge, desprinde nemernica, du-te spală-te pe mâini, revino în poziţia alăptării, uită să închizi uşa de la cameră şi uite iar o pisică cum păşeşte în vârful lăbuţelor dând târcoale pătuţului, ia-o de la capăt. Dar sigur că astea au trecut… Până acum a fost surprinsă o singură dată în miez de noapte căţărată la Ay în pat… părea debusolată oricum şi nu am aflat ce intenţiona de fapt.

Mai dese sunt căţărările din timpul nopţii cu noi în pat. Manifestările sunt efuziuni de iubire profundă- are câteva zile pe lună când simte nevoia să se drăgălească cu noi. O dai jos, urcă iar, o dai jos, urcă iar… poate să facă treaba asta chiar şi de 20 de ori; câştigă întotdeauna- este epuizant în creierul nopţii să te lupţi cu o pisică de 6 kilograme determinată să obţină ce vrea. Care mai şi apelează la mutra demnă de milă, aia de obţine orice îşi propune- se ghemuieşte într-un colţ la capătul dormitorului ca şi când ar zice ‘atât de puţin loc ocup, uite, doar aici pe colţ să stau şi eu’. E clar pentru toţi posesorii de felină că până spre dimineaţă colţul devine bucată preţioasă de spaţiu… ea crăcănată, unul dintre noi sacrificat.

Aaaa… mi-am amintit că în ziua botezului Ayannei s-a căţărat în pătuţ cu o faţă de genu’ ‘ia uitaţi fraierilor ce fac eu!!! Hăhăhă şi cât sunteţi de agitaţi că nici măcar nu observaţi!!!’ Fotograful însă a surprins-o… partea cea mai amuzantă este că stătea atât de confortabil încâ sunt sigură că nimeni nu ne-a crezut atunci când ne juram că nu este un obicei să facă asta ci doar o întâmplare… Pisici…

Primele zile ale venirii Ayannei au fost o nouă piatră de încercare… to be continued

Precizare! Îmi cer scuze celor care au apucat sa citeasca postul needitat, probabil v-ati intrebat de ce aşa de multe greşeli sau poate nici nu aţi avut răbdare să-l citiţi până la capăt :-) dar a fost o nesincronizare între ceea ce trebuia publicat şi ceea ce s-a publicat! Acum totul e sub control. Lectură plăcută!

Probabil că multă lume se întreabă cum anume se împacă un bebeluş cu o pisică… Iată că a sosit vremea să povestim cum e la noi. După toate traumele suferite pe perioada sarcinii, sătulă de a mai zâmbi măcar ironic interlocutorului care adresa imbecila întrebare ‘Şi cu pisica????’ acum am trecut la alt nivel. E foarte greu să te lupţi cu societatea, cu mentalităţile ei învechite şi îndobitocite. De fapt, ce zic eu aici, e imposibil chiar. Nu ne-am propus asta însă nici nu o să ne lăsăm dominaţi de ea, de cutra societate. Evităm să ne însoţim cu acele persoane închistate şi evităm să intrăm în polemici deoarece e inutil, pe proşti nimeni nu-i poate convinge că adevărul lor e universal doar în propriile-i limite, nu e lege pentru toată lumea. Folosesc asemenea apelative injurioase deoarece sunt sătulă să mă tot justific în faţa agramaţilor snobi de ce ‘Pisica asta nu pleacă din casa noastră!’. Am învăţat în sarcină să… zâmbesc atunci când câte un Neicanimeni se-apucă să toace mărunt orice principiu personal ai avea; poate chiar semiaprob dacă sunt în toane bune, sperând sincer că voi fi lăsată să-mi văd apoi de ale mele. Nu nervi, nu stres, nu comunicare… perfect! Repet: urăsc să primesc sfaturi atunci când nu le solicit dar acum nu mă mai lupt cu atâta îndârjire cum o făceam în tinereţe, zâmbesc şi merg mai departe. Bine, mai puţin acum o săptămână când o idioată a reuşit să-mi dea o durere groaznică de cap în încercarea de a mă convinge să-mi alimentez copilul cu mâncare înainte de 6 luni, uhhh!!! ce m-am mai turat… dar astea sunt excepţii!

Să revenim la altele mai plăcute, la convieţuirea pisicii cu bebeluşul. Ţin să fac o scurtă recapitulare deoarece e important întreg contextul de ştiut şi poate povestea noastră va fi de folos celor care mai au dubii în a-şi păstra animalele de casă sau nu, atunci când viaţa lor este completată cu un nou membru, un bebeluc. În ziua în care mi-am făcut testul de sarcină şi acesta a ieşit pozitiv, venind acasă oarecum întoarsă pe dos dacă nu mai mult şocată, Tisa s-a apropiat de mine şi, tamnesam, s-a aşezat pe burta mea. Brusc şi dintr-o dată, cum s-ar zice la o bârfă între prietene. Se uita la mine în ochi şi torcea… mă savura de-a dreptul. Vă întreb- coincidenţă sau nu? De unde avea să ştie o mâţă că viaţa noastră, începând cu data de 6 iulie avea să se schimbe total?! E redundant să mai precizez scepticilor că gestul ăsta de tandreţe era total străin de pisică până la acea dată… Apoi lucrurile au continuat-

Toată sarcina, Tisa a lucrat ca bodyguard, al meu personal. A fost o onoare, vă daţi seama! La piciorul meu, nu mă scăpa din priviri o secundă. Ocazional, se mai întindea pe burta mea dar asta doar când era mai mică, burta, zic. Apoi când a crescut burtoiul, mă admira de la distanţă. Toate bune şi frumoase până când şi-a dus jobul la extremă, nici măcar la baie nu mai puteam merge singură, era impetuos necesar să fiu însoţită. Iar când drumurile la baie în miez de noapte s-au intensificat, nicio problemă pentru pisică, pe principiul ‘de cât ori este nevoie’. Poate mergeam doar o dată pe noapte, poate de şase ori, nu conta, cine ştie ce mi se putea întâmpla! Eu pe wc golind vezica, ea în faţa mea, contact vizual total!!! Este oarecum neplăcut să faci pişi cu însoţitor dar când ai ochii împăienjeniţi şi tot ce-ţi doreşti este să-ţi cari greutatea înapoi în pat să dormi, nici nu mai contează că cineva, oricine, chiar şi o pisică stă şi se zgâieşte… devine rutină. Într-o noapte însă am clacat… nu mai ştiu de la ce, probabil de la sobrietatea privirii ei şi am încercat s-o paşaportez ‘bâşti pisică, bâşti’. ‘Ce glumă bună!’ s-a gândit Tisa probabil- nici piciorul meu care o împingea nu avea efect, nici cuţitele din priviri, poate tonul ridicat ‘na las-o ‘ncolo Tisa, ce naiba stai aşa planton în ochii mei, pot să fac şi singură. Jur, eşti superstresantă deja, bâşşşşşti’. Nimic! Bodyguardul de neclintit!!! O slujbă e o slujbă şi trebuie îndeplinită conform jurământului de fidelitate, credinţă etc; doar nici Whitney nu aprecia pe Costner când ăsta alerga disperat să încaseze glontele în locul ei şi de asta nici el nu s-a lăsat păgubaş, ba chiar cred că a luat şi ceva premiu pentru perseverenţă. ‘Pleacă! Hşşş… du-te mă de-aici că mă stresezi’ Ei aş, s-a mutat un metru mai departe, atât cât reuşisem eu să o împing cu piciorul, s-a întors uşor cu spatele şi a rămas pe poziţii… fără să se mai holbeze… pesemne că mi-a respectat intimitatea. Evident că jobul ei a continuat restul sarcinii doar că de-acuma nu mai era atât de ostentativă… păzea din umbră, adică de după uşa de la baie…

Apoi au urmat drăgălelile pe cântece de leagăn, sfinte ce amuzant era să o văd toată topită în timp ce eu cântam burticii. Era total schimbată… se alinta, se dezmierda, mă pupa… iar astea doar când eram noi două, mă rog plus burtica. Odată i-am arătat şi lui Mihai, era distrusă. Nu se putea abţine să nu se alinte şi totuşi era superjenată că trebuia să asiste şi Mihai la fază. Dar cum s-a apucat şi el să cânte parcă mai venea de-acasă, eram cu toţii dintr-un film extrem de siropos, mai treacă meargă. Dar am filmat-o pe ascuns, hihihihi, ce-am fraierit-o! Au urmat mai apoi multe zile bune în care mă durea în cur de judecata altora şi de părerea lor privind pisica şi bebelaşul. Tisa era splendidă şi nimic pe lumea asta (cu excepţia unei probleme reale de sănătate) nu m-ar putea convinge că a renunţa la ceva drag în perioada sarcinii (atunci când se ştie că sensibilitatea femeii este extrem de crescută) poate fi benefic pentru tine, copil sau chiar familie.

În noaptea în care mi-au început contracţiile Tisa rupea patul cu somnul. M-am dus la baie, nici că i-a păsat; m-am fâţâit prin casă, aiurea. Dormea pisica mea tun! Dimineaţa când s-a trezit Mihai şi eu eram cu foaia notând contracţiile (damn, ce regulate erau… 8 minute pauză, 55 secunde ieşirea ochilor din orbite, iar pauză 8 minute iar înnebuneam 50 de secunde), am încercat să-l conving că sigur nu voi naşte azi, n-avea nicio logică! Tisa dormea de rupea… argumentul meu ‘dacă trebuia să nasc, fii sigur că Tisa ar fi presimţit. Cu asta se ocupă pisicile, să presimtă- naşteri, cutremure, fatalităţi, schimbări de soartă… Fii sigur că s-ar fi agitat şi ea prin casă, doarme muuuult prea liniştită, ar fi trebuit să fie trează. Îţi spun că n-are rost… nu-i timpul, nu azi.’ Câteva ore mai târziu?! Năşteam… Am înţeles abia mai târziu că jobul ei se încheiase, misiunea de paznic a fost dusă la final cu succes!!! Perioada angajării- pe termen limitat, pe durata sarcinii. Apoi am rămas timp de cinci zile la spital şi Mihai îmi povestea că în fiecare seară mă căuta prin casă- aşa face ori de câte ori unul dintre noi lipseşte câteva zile. Şi urma să mă întorc… nu doar eu ci şi cu Ay… to be continued