Travesti, Mircea Cărtărescu

Mircea Cartarescu - TravestiRomanul a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul ASPRO pe 1994 şi a fost tradus în limbile franceză, olandeză, norvegiană, maghiară şi italiană. Mircea Cărtărescu este clasat din punctul meu de vedere. Am mai citit De ce iubim femeile şi n-am rămas cu nimic; după un an de zile, cam atât o fi trecut de când l-am citit, nu-mi amintesc nimic din conţinut, ceea ce mă face să mă îndoiesc de calitatea scriiturii sale. Şi nu sufăr de amnezie sau ignoranţă pentru că, iau la întâmplare, Crimă şi pedeapsă am citit la 16 ani şi îmi amintesc- vag adevărat- conţinutul, însă mesajul mi-e la fel de proaspăt ca atunci. N-am să înţeleg vreodată de ce este atât de ‘la modă’ Cărtărescu, n-am să înţeleg prin ce anume fascinează, n-am să înţeleg de ce este aşa mare talent. Pur şi simplu…

Travesti este povestea lui Victor, un scriitor de succes, care-şi rememorează adolescenţa, mai cu seamă una dintre experienţele trăite într-o excursie din timpul liceului, experienţă ce pare a-i fi marcat existenţa. Rememorarea o face Victor – maturul, aflat acum la 34 de ani, adică exact dublul vârstei de atunci, adică încă de la primele paragrafe eu am aşteptat spectaculosul. Întotdeauna când intră în joc cifre, numere sau concidenţe devin brusc interesată, nu este cazul pentru Travesti. Ca şi conţinut, romanul nu are nimic fascinant sau nu m-a prins pe mine. Adolescentul Victor, elev în clasa a IX-a la Liceul Cantemir din Bucureşti, porneşte într-o călătorie iniţiatică la Budila, o călătorie ce avea să-i modifice oarecum percepţia asupra concepţiilor de atunci, că de aia i-am şi zis ‘iniţiatică’ . Victor este un neadaptat, un geniu în devenire (!), un solitar; el ştie că trăieşte pentru a scrie şi crede cu tărie că viaţa sa va fi una ascetică, se imaginează scriind, într-o mansardă sărăcăcioasă, romanul vieţii pentru care va fi preaslăvit de oamenire, dar asta probabil numai după intrarea sa în posteritate. Este povestea tipică a celui pe care societatea îl ignoră, cel ce are să devină scriitorul de succes dar care, înconjurat de faimă şi bani, constată că nu este fericit. Nimic deosebit. Povestea lui Victor este o copie ieftină a ceea ce există pe piaţă de secole, viaţa geniului în fapt. Întreaga acţiune este previzibilă, revenind în tabăra de la Budila- toţi colegii se distrează, toţi sunt preocupaţi să-şi pipăie colegele, să fumeze şi să bea, să-şi chinuie colegii mai puţin înzestraţi- din orice punct de vedere-, să creeze versuri, să asculte muzică rock, să meargă a discotecă, să joace diverse… doar el, neadaptatul, stă în cameră şi se delectează cu Metamorfoza lui Kafka. Şi totuşi, undeva pe drum acţiunea prinde o turnură oarecum originală, Victor trăieşte o semi-idilă cu ospătara cantinei unde mâncau copiii, evident fiorii amorului nu-l cuceresc pe Victor pentru că este mult prea carnal ceea ce trăieşte… În plus, lipsa experinţei, cred eu, nu-l ajută ba dimpotrivă, aşa că, pe româneşte zis o scâlceşte, o dă în bară, se face de mirazul lumii.

În schimb, ceea ce este total original dar fără noimă este relaţia cu Lulu, cu atât mai mult cu cât afirmaţia primordială este că viaţa lui Victor se împarte în două perioade, ‘cu Lulu şi fără Lulu’. Mă aşteptam evident ca Lulu să fie o fostă iubită dar nu, este un fost coleg. Mă aşteptam ca Lulu să fie travestit dar nu, în tabără Lulu, într-o seară, se îmbracă femeie, ceea ce nu mi se pare nimic deosebit luând în considerare că acţiunea se întâmplă în anul 1973. Că vezi Doamne se sărută… nu mi se pare nimic spectaculos, luând în considerare că tinerii liceeni erau teribilişti şi îmbuibaţi cu alcool. Mă aşteptam ca cei doi să fi fost cel puţin prieteni la cataramă dar nu, cel puţin eu nu am găsit nicio referinţă la aceasta. Mă aşteptam ca Victor să-i poarte cine ştie ce sentimente absconse lui Lulu sau invers, din moment ce există clara demarcare- cu sau fără Lulu- dar nu, doar câteva pagini metaforice cum Lulu se metamorfozează, bla bla, scriitura asta e prea lirică pentru gusturile mele. Mă aşteptam la ceva… la orice s-ar fi putut să centreze relaţia pe cei doi, nimic, nada, niente.

Explicaţia psihologică, la fel de previzibilă de altfel, este pe final, când se insinuează că Victor ar fi fost abuzat în copilărie de băiatul bonei sale, Dan Nebunul. Cu toate astea nicio referire la traumele cu care acesta ar fi fost normal să rămână, doar pseodo-fascinaţia pe care Victor o manifestase, la 17 ani, într-o seară, într-o tabără, pentru un anume Lulu… care Lulu moare călcat de tramvai, asta ca să stric finalul… pur şi simplu, fără nicio suferinţă, fără nicio referinţă la suferinţă, pe principiul ‘acu eşti, acu nu mai eşti…’

În concluzie, nu pot pricepe nici măcar în ruptul capului ce-i aşa spectaculos la Cărtărescu. De fapt ştiu, e o sursă oarecum utilă de a învăţa neologisme, le foloseşte din plin. Şi mai sunt poezioarele, care nu ştiu dacă sunt creaţii populare sau personale, cert este că sunt mişto. Scrisul este împănat cu adjective şi metafore până la saturaţie, sinonime până la plictis. Asta iar nu pot înţelege, dacă spui de exemplu ‘Mergeam printre ronduri colorate de flori’ e clar ca bună ziua, de ce se numeşte creaţie literară să încarci exprimarea spunând ‘Mergeam, păşeam, călcam printre rondurile colorate, multicolore, din spectrul culorilor, ca un curcubeu floral, căci florile, răsadurile… WTF! Simplitatea întotdeauna va prima din punctul meu de vedere iar Mircea Cărtărescu oboseşte, pe mine cel puţin.

8 Comments on “Travesti, Mircea Cărtărescu

  1. Incearca Nostalgia, e un volum de proza scurta si poate mai usor de digerat. Mie mi-a placut, iar Cartarescu nu e deloc supraestimat, e intradevar spectaculos 🙂
    Daca vrei o scriitura scurta si cu ritm, go for Hemingway.

    Sergiu

  2. @Sergiu: O să mai încerc, ce să zic, deşi nu cred că mă sucesc. Eu chiar nu reuşesc să văd spectaculosul din el. Hemingway e citit, nu din scoarţă-n scoarţă că eu nu sunt fun nuvele, dar mi se pare puţin cam dramatic. Nici el nu e genul meu- prefer scriitorii cu vână, mai agresivi, mai incisivi, mai cu personalitate.