La cine sunt banii?

Întotdeauna am avut un dicton privind situaţia financiară a cuplului din care făceam parte, anume ‘banii mei sunt banii mei, banii tăi sunt banii noştri’. Mai mult sau mai puţin în glumă, mai mult sau mai puţin plăcut, mai mult pragmatic. Eu lucrez în învăţământ deci sunt remunerată insuficient pentru a trăi decent, îmi iubesc meseria şi nu doresc să lucrez deocamdată altundeva pe bani mai mulţi deci… concluzia- eu nu acced la egalitatea sexelor, femeile să fie femei, să facă mâncare, să se îngrijească, să ţină curăţenia, să fie senzuale şi sexuale, să facă şi să crească copii, să aducă bucurie în viaţa bărbatului pe care îl iubeşte. Partenerii mei au fost înţelegători şi cooperanţi, ba mai mult, cu cât eşti mai mult aproape de ceea ce se numeşte femeie cu atât te va preţui şi respecta mai mult. E reciprocitate, bărbatul face banii, femeia face altele. 😉 Nu dezvolt aici subiectul femeilor independento-corporatisto-inteligento-puternice bla bla că nu despre asta intenţionam să povestesc. Despre bani e vorba…

Niciodată nu mi s-au refuzat favoruri dar întotdeauna am fost cu limită, niciodată nu am sărit calul sau nu am fost absurdă. De-a lungul timpului am ajuns la concluzia că bărbaţii trebuie să câştige mai mult decât femeile într-un cuplu. Cum altfel ai putea fi ‘bărbat’ dacă nu dovedind că îţi poţi întreţine partenera? N-am avut dorinţa de a accede în posturi înalte, în ciuda faptului că mă simt capabilă de mult mai mult. Am avut motive subiective dar perfect justificate. Nu am avut nici plângeri până acum, nu am dorit să intru în competiţii financiare cu nimeni, nu am invidiat cu adevărat pe cele care câştigă enorm. Fiecare îşi face propriile priorităţi, fiecare face propriile sacrificii. Eu vreau să fiu femeie, femeia unui bărbat, cel puţin deocamdată.

Am considerat că bărbatul trebuie să plătească consumaţia damei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să fi avut încercări de a plăti fifty-fifty sau mai mult de a achita eu nota de plată. Exclud acum situaţiile în care aveam o relaţie de foarte lungă durată şi ocazional mai achitam şi eu diverse. Dar limitate ca timp şi ca valoare! Nu mi-au plăcut situaţiile în care el cu ea se ceartă în faţa ospătarului cine să achite cât. Eu chiar mi-am impulsionat partenerii să achite, nici măcar nu m-am obosit să comit falsul gest de a întinde mâna după portofel, ba mai mult am fost darnică şi cu alţii- ‘să nu uiţi să laşi şi bacşiş că aşa e civilizat’. Nu cred că o notă achitată mă obligă la ceva, cred că este o dovadă de manifestare a masculinităţii. Dacă am fost invitată la restaurant, am comandat, înseamnă că şi-a permis, dacă am mers la terasă am servit suc, dacă am fost invitată la fast-food am halit o şaorma. Nu am făcut excese dar nici nu m-am înghesuit să fac pe mimoza. Falsitatea se simte! Dar întotdeauna am avut bani la mine pentru că mi-am pus şi situaţia în care el va face pe nebunul şi atunci eu îmi voi plăti partea mea şi voi ieşi din local cu fruntea sus. Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva dar cei 50 de lei pe care îi aveam în portofel îmi asigurau confortul psihic.

Ajunsă într-o relaţia serioasă, problema banilor stă puţin altfel. Acum avem banii noştri. Nu pot pricepe în ruptul capului familiile în care fiecare are banii săi, cum vine asta? Eu am fost crescută ca banii să fie într-un sertar şi fiecare să-şi ia de acolo cât are nevoie. Niciodată nu au fost discuţii! Aşa că, atunci când am hotărât că mă mut împreună cu Mihai toate au devenit comune ‘ale noastre’. Banii, pozele, problemele, bucuriile. Doar parte din prieteni nu, parte din libertate nu, parte din timp liber nu, parte din independenţă nu. Prietenul meu cel mai bun nu poate fi decât un bun amic pentru Mihai, libertatea mea individuală rămâne aşa- în limitele pe care eu le simt-, timpul meu cu mine nu poate fi atacat, înlănţuit sau încorsetat. Reciproca este valabilă, am respectat ca să fiu respectată.

Dar ‘ale noastre’ reprezintă identitatea comună, ceea ce sunt eu cu el deopotrivă. Acum, ele nu pot fi separate pentru că ne-am clădit relaţia pe iubire. Între altele vreau să mă refer aici la bani. Sunt ai noştri, asta e clar, dar cine-i gestionează? Cel care simte, cred eu. Cel care e ordonat, cel care face lista priorităţilor, cel care e mai cumpătat, cel care doreşte până la urmă şi face dovada că poate. Cred că există cupluri în care banii sunt gestionaţi deopotrivă de ambii parteneri însă e mai dificil. Cel care manageriază nu are niciun fel de legătură cu apartenenţa la gen, nu are legătură cu cel care câştigă mai mult. Urăsc situaţiile în care el deţine controlul pentru a-şi dovedi superioritatea, urăsc situaţiile în care ea este un tartor care nu permite cheltuieli de niciun fel pe principiul ‘punerii la ciorap’. Viaţa trebuie trăită, banii se fac şi se strică.

Există o sumă care intră în casă, suma este deopotrivă a ambilor parteneri, indiferent de cât aduce fiecare. Există o listă de necesităţi, există o listă de priorităţi, există o sumă de cheltuit pentru fiecare. Poate unul dintre parteneri cheltuie mai mult pentru că este nevoit să o facă, poate unul are mai multe mofturi care consideră că trebuie satisfăcute. Importantă este comunicarea, echitatea, bunul simţ şi respectul. Cum pot eu să-mi cumpăr o a treia pereche de blugi dacă ştiu că Mihai nu şi-a mai luat un tricou de jumătate de an? Cam aşa văd eu lucrurile… nu mă interesează dacă e bine sau rău, trăiesc după propriile male valori care sper, că sunt şi ale lui Mihai.

Eu cheltui mai mult decât Mihai- unghiile costă, epilatul costă, bronzatul costă, hainele costă… prea multe mofturi ce-mi sunt satisfăcute costă. Dar niciodată, niciodată Mihai nu mi-a reproşat, nici măcar nu a insinuat că aş fi vreo cheltuitoare. Niciodată nu am făcut excese. Banii au fost şi sunt la mine… pentru simplu motiv că ştiu să am grijă de ei. Când nu am avut însă bani, când nu s-a putut, ne-am limitat. Nu mi s-au refuzat mofturile pe motiv că nu câştig suficient, Mihai nu a abuzat de faptul că mare parte a banilor sunt aduşi de el. Am fost într-un permanent echilibru. Orice decizie majoră privind cheltuielile a fost discutată, lista cu cheltuielile a scos adevărul la iveală (ghici cine face paguba!!!), bani împrumut am evitat să dăm sau să luăm, banii trebuiesc cheltuiţi pe lucruri care ne fac plăcere, nu strânşi cu disperare.

Postul ăsta vine ca urmare a discuţiilor cu varia persoane care susţin fie că ‘e treaba lor să gestioneze’, fie că s-au ‘săturat să gestioneze’, fie ca răspuns la întrebarea mea ‘la cine sunt banii voştri?’ Ca o concluzie, împrumutul între parteneri mi se pare cea mai mare tâmpenie, cei care sunt cu banii separat în cuplu dar promit că în căsnicie o să fie altfel n-or să fie niciodată o familie, restricţiile impuse de cel care aduce banii cei mai mulţi îl fac pe acesta despot şi tiran, nu partener. Dar ‘fiecare pentru sine croitor de pâne’…

© copyright imagine: orange-grey

12 Comments on “La cine sunt banii?

  1. nu mi-as fi imaginat ca iti place sa achite barbatul nota 🙂 . nu ma intreba de ce, dar cred ca are legatura cu posturile in care povesteai cum te descurci cu taximetristii si functionarii publici. de aici am dedus ca a fi „o femeie independenta” are intelesuri diferite.

    eu sunt exact invers, nu suport ideea ca mi-ar plati cineva consumatia.

    si la ideea de banii „nostri”: un fond comun e o idee buna, insa eu mi-as dori si un fond propriu, doar al meu, din care pot sa iau oricand fara sa fiu intrebata „da’ ce-ai cumparat cu ei?”.

    postul de mai sus a fost foarte interesant, imi pare o gandire romantica.

  2. Kus: După cum am spus, nu mi se pare că dacă el îmi achită nota de plată are vreun drept asupra mea. Ca şi expresia aia care nu prea are legătură dar îmi place teribil ‘râdem, glumim, futem, plătim’. 😀 Eu sunt superindependentă însă mai am şi accese de romantism. 🙂 Păi din fondul propriu sigur că fiecare subfondul lui, că fiecare mai are cheltuieli personale. Iar justificarea banilor cheltuiţi ar trebui să fie cel mai firesc lucru, ‘uite eu mi-am luat bichini de 100 de lei, tu te-ai dus cu ei la curve?! Treaba ta cum i-ai stricat…’ Cam aşa ceva… 🙂

  3. Si mie se pare normal sa fie asa,sau poate e cum ai zis ca asa am vazut amindoi in familie si asa ne comportam.E adevarat ca in 23 de ani de casnicie au mai fost discutii,dar matunte si nesemnificative.Tot asa si Mio cistiga mult mai mult ca mine dar tot parca eu ii gestionez.Chiar am stat acasa citiva ani,cind Sasa a inceput scoala si nu a fost problema ca el cistiga si eu nu.Ha,ha,el chiar zice ca de atitea ani inca n-a vazut salariul meu,nici nu e sigur ca-l iau,ha,ha.Dar sint cazuri timpite rau.Cunosc fam.unde sotul ii cumpara si sutien sotiei,oja,tot…bineinteles ca ii ia si banii,BRRR……Mie mi se pare ca asa e normal cum gindesti si faci si tu…

  4. Nu stiu… Mie mi se pare cel putin riscant sa te daruiesti cu totul(din punct de vedere financiar) intr-o relatie. Iar faze de genul platit consumatia… putin probabil. Oricine ar fi cel in cauza.

  5. @Sveti: Nu te-ai repetat, ai subliniat o idee. Mă bucură nespus că teoria mea se confirmă, 23 de ani nu e puţin lucru, înseamnă că funcţioneză. Şi eu cunosc cazuri din astea dramatice, dacă aş ştii că sunt fericiţi aşa nu mi-aş bate capul, dar se văicăresc mai tot timpul.

    @Adeline: Până la urmă nu toată lumea trebuie să agreeze teoriile mele şi toţi ne dorim independenţă financiară. Un fond comun bine gestionat nu privează pe nimeni de independenţă sau libertatea de a cheltui pe lucruri care îi fac plăcere. Când o să locuieşti cu cineva împreună o să vezi că lucrurile stau uşor diferit, am zis, când eram în relaţii mai mult sau mai puţin serioase consideram că banii mei sunt banii mei, banii lui sunt banii noştri :D. Pentru că eu niciodată n-am ţinut la independenţa mea financiară şi nu mi-am dorit să intru în competiţie cu bărbaţii.

  6. UAU! Am ramas placut surprins de stilul tau de a scrie si…de lungimea postarilor(nu am mai intalnit asa de lungi). la descrierea ta mi-a placut mult „imi place…”.Nu credeam ca un articol si descrierea ma vor convinge sa „ma abonez” dar…asta e.Imi place cum vorbesti despre omuleti si…faptul ca ai ramas sa lucrezi cu ei.Felicitari

  7. Nu stiu de ce li se pare ciudat cum gandesti. „Inainte” asa era, si era bine. Erau niste reguli pe care le respectau toata familile si nu aparea nicio problema. Barbatul trebuie lasat sa plateasca consumatia, trebuie lasat sa cucereasca, trebuie lasat sa munceasca pentru familie. Altceva nu au de facut. Simplu ca buna ziua si se simt bine si ei ca sunt barbati si sunt in stare si femeile ca nu trebie sa isi bata capul.Faptul ca poti sa ai jobul pe care il iubesti si nu esti nevoita sa-l schimbi pt bani este cel mai de pret „moft” pe care ti-l poate face partenerul. Lumea nu prea are notiunea cat se castiga in invatamant. Eu iti sustin teoria 🙂

  8. @Ştefan: Mă bucur că te-ai simţit bine pe aici şi că ţi-au plăcut articolele mele, te mai aştept. Ai fost uşor de convins, ce să zic?! 😉 De copii vorbesc cu drag pentru că mi-e drag de ei cu adevărat, aşa ar trebui să simtă toţi care aleg să lucreze în învăţământ, doar aşa s-ar numi ‘învăţământ de calitate’. Din păcate, cred că ştii şi tu că realitatea contrazice teoria.

    @Număplictisi: Nu prea îmi pasă că unii nu gândesc la fel ca mine, suntem diferiţi şi avem opinii diferite. Uneori, pe cei dragi mie încerc să-i conving de cele pe care le cred eu dar repet, pot accepta că alţii cred altfel decât mine, nu pot înţelege, asta-i altă mâncare de peşte. 🙂 Mulţumesc pentru susţinere, poate viaţa o să-mi dovedească contrariul, până atunci însă… rămâne ca mine! 😀

  9. Pingback: Colecţionara de coşmaruri (XXXIII) « Ioan Sorin Usca

  10. Am revenit! Din placere 🙂 Spui”[…Ai fost uşor de convins, ce să zic?!…]”.Facem un pact:TU scri ca si in articolul de sus,iti raman dragi copilutii…EU raman „abonat” si revin pe aici. Succes in continuare.

  11. Ştefan: Mă bucur că ai revenit din plăcere însă pactul nu e bun. Eu nu fac promisiuni şi nu dau garanţii, aşa nu am cum să dezamăgesc. Cât timp te vei simţi bine pe aici, vei reveni, cât nu, nu. Eu nu pot să promit că voi rămâne la fel, sunt Vărsător! 🙂