La opera cu copiii


Intro: Recomand a se asculta piesa o data cu citirea postului. Mi s-a parut ca se asorteaza…Am fost la opera cu copiii. Da, cu copiii! Pentru cei care nu stiu, copiii mei au 4 ani! Spectacolul s-a numit „Muschetarii magariei sale”. Dimineata la ora 10.00 ne aranjam, ne imbarcam doi cate doi si pornim. Eu nu am mai iesit cu copiii la plimbare pe strada decat o singura data si aia a fost prin zona, adica un fel de ciuri-buri. Pentru lume poate nu este mare lucru dar nu este usor sa te duci cu copii de 4 ani prin oras. Masini, claxoane, tramvaie, lume imbulzita… Asadar, frumos, organizat purcedem la drum. Motto-ul mersului pe strada este: „Tine cu peretele!”, se repeta asta pana la exasperare. Afara nu era foarte cald, mai degraba racoare. O colega insista sa luam tramvaiul, eu insist sa mergem pe jos. Ea insista, eu ma fac ca ploua si tin coloana la pas. Pornirea s-a facut din Balcescu si traseul urma sa fie pe Mihai Viteazu pana in centru la Opera (pentru cei din Timisoara este informatia). Dupa 20 de minute de mers pe jos, dupa ce am ocolit toata zona Balcescu (am evitat strazile principale) ajungem abia pe Mihai Viteazu. Constat ca ne-a luat cam mult timp sa parcurgem o distanta relativ scurta si printr-un calcul elementar ajung la concluzia ca nu vom ajunge la destinatie in timp util in ritmul asta. Iar am uitat ca ei au 4 ani, doar. Raul Stoica ma sesizeaza: „Haide Rebe, te rog, hai sa luam tramvaiul ca nu mai pot de picioare.” „Da’ cand catarai muntele ala nu te mai dureau picioarele?!” „Atunci nu, ca nu eram obosit. Acum sunt!” Colega zice: „Hai cu tramvaiul!” Eu zic: „Las’ ca ajungem si pe jos!” Copiii isi iau fetele alea delicate si dragalase: „Hai cu tlamvaiullllllllllllll!” Ah, treaca-mearga de la mine, ca si asa suntem in intarziere: „Hai cu tramvaiul!”

Stam in statie, vine tramvaiul. Ma ingrozesc de ditamai magaoaia. Daca merg eu cu tramvaiul nu mi se pare impresionant dar cu ei chiar ca parea gigantica troscoleta. In statie, batranii care mai de care: „Ce copii draguti, dar ce mici sunt, unde-i duceti?” „Ii vand, aia fac cu ei…” Amabilitatea batranilor tine pana la parcarea in statie a tramvaiului; acum e o chestie de supravietuire, nu mai conteaza ca-s mici copiii mei, conteaza ca ei tre’ sa prinda loc in tramvai. Se-mbulzesc ca vitele la taiat, urcam si noi. Numara copiii la urcare in tramvai, numara copiii in tramvai, numara-i la fiecare statie, numara, numara; te simti mai linistit sa-i tot numeri, te speri cand iasa unu-n minus, iar numeri, iar iti iasa toti, iar ii numeri, tot asa. Batranii iar devin amabili: „Hai la nenea in brate, sa nu stai in picioare!” „Lasati copiii in pace! Nu-i imprastiem prin tot vagonul!” A naibii batranii astia… In tramvai, copiii s-au comportat exemplar. Nu le-am gasit repros, au stat cuminti, se tineau de bara, se uitau asa bucurosi in jur, sa-i mananc de fericire, nu alta. Mai bine sa nu-i admir, mai bine-i mai numar o data.

Coboram in centru, aceiasi batrani iar se-ngesuie si ei sa coboare; ei tre’ sa fie primii si la urcare si la coborare. Afurisiti mai sunteti! Traversam cu succes si fara incindente ditamai stradoaca din centru. Aici, plin de copii in coloane. Merg toti la teatru. De la ei, zumzete, galagie, tipete, imbulzeala, de la noi, priviri curioase si din cand in cand motto-ul nr. 2: „Suntem civilizati!”. Intram, ocupam locurile. Sunt atat de pierduti si de uimiti incat nu stiu ce sa faca; dam gecile jos si ne asezam comfortabil in scaune: „Ce frumos e aici!” Se sting luminile, se lasa tacerea. Apar in scena personajele: „Nu va speriati, sunt doar oameni imbracati in animale” soptesc. Unu mic, Claudiu, incepe sa planga si sa tipe: „Aaaa, vreau afara! Rebe, vreau afara!!!” Sar peste scaune, il culeg, il tin in brate, ii soptesc la ureche: „Nu trebuie sa te speri!” Toata sala racneste, personajele isi culeg aplauzele. „Copiii astia se bucura, de aia tipa asa, nu ne este frica!” Se ascunde in spatele meu pe scaun, sta cu fata ingropata in manute plus mana mea peste manutele lui. Se aprind becurile, se pare ca personajele nu sunt multumite: „Nu au salutat toti copiii!”. Coboara de pe scena, intra intre copii: „Nu ati salutat, de ce?” Cocoselul coboara pe partea scaunului meu si a lui Claudiu, il vede chircit, se uita dupa el, Clau ia manuta de la ochi, se uita la el, barbita incepe sa-i tremure. „La naiba de cocosel” ma gandesc „asta-i tot ce-mi lipsea, sa vii tu cu salutul tau pe aici!” Nu stiu ce sa fac, ce sa zic, Clau tremura in spatele meu, isi scoate capul de dupa mine si cu o voce stinsa, cu lacrimi in ochi murmura: „Ba te-am salutat, da’ tu n-ai auzit!” DOAMNE!!! „Tucu-ti gura ta!” moment de strangeri in brate, de emotie, ce copil curajos mai am si eu. Pe tot parcursul spectacolului copiii mei au stat nu cuminti, au fost niste ingeri. Nu le-am facut observatie nici macar o data. Si spectacolul a durat o ora si un sfert. Ceilalti copii tipau, urlau, aveau opinii, doamnele lor stateau flexate, nici macar nu le faceau observatii, actorii au oprit piesa pentru a face liniste… Ai mei, doar cu privirea functionau: „De ce fac copiii astia atata galagie, Rebe?!” „Ca nu sunt civilizati ca noi!” Clau s-a mutat singur pe scaunel: „Nu-mi mai e frica, stau singur!” Sunteti niste ingeri, aia sunteti. Imi vin lacrimi in ochi, spectacolul e magic, rad si eu si ei cu lacrimi, personajele sunt interpretate fara cusur, incaperea impune respect si admiratie, toti stau pe scaunele si savureaza spectacolul, chiar si cei nazdravani stau cuminti, eu mi-am dorit intotdeauna sa fiu actor, e prea tarziu, am parul ridicat de emotie, valmaseala de sentimente… Ce fericita sunt!!!

Dar cu toate astea ce n-am ratat eu sa fac?! Poze, evident! N-am facut multe dar mi-era imposibil sa ratez incalcarea avertismentului „Va rugam sa nu folositi aparate…bla, bla” Eu de unde sa am amintiri, la naiba cu regula asta tampita!

Spectacolul a fost magic; era o poveste pentru copii si pentru oameni mari. Va invit pe toti sa-l vedeti, e atat de bine gandit! Iar pretul este o bataie de joc la adresa actorilor, 2.5 RON. Leul moare si pe patul de moare il streseaza animalele sa lase un urmas si el apuca sa zica: „Ma-ga-rul!” si iaca asa magarul devine regele padurii! Evident are aplaudaci, pe vulpe si lup iar pisica, cocosul, iepurele si ursul se hotarasc sa restabileasca ordinea politica a padurii. Privighetoarea este incarcerata pentru ca acum magarul canta cel mai frumos… Toate o iau razna. Este genial si mesajul este unul complex, lumea asta politica este atat de usor de luat peste picior, pana si copiii au sesizat nedreptatile magarului incurajat de vulpe si lup. Cu astea fiind zise va las sa admirati pozele din galeria foto.

P.S.: la iesire am dat mancare la porumbei, am calatorit tot cu tramvaiul, am dormit rupti de oboseala 🙂

5 Comments on “La opera cu copiii

  1. sau in fine … piesa preferata de-a mea. stau rau cu topica la ora asta.