Narcisism…

Imi place atat de tare de mine, incat ma tem ca intr-o zi am sa fug cu mine in lume. Si-am sa fiu doar eu cu mine. Si-o sa ne distram atat de bine, si-o sa uitam ca sunt si altii in jur. Si-o sa fugim atat de departe de oameni incat doar pustiului ii va fi permis sa ne priveasca. Si sa ne accepte, ca suntem perfectiunea. Si undeva trebuie sa fie o apa, ceva, orice; pentru ca atunci cand ma apuca dorul de oameni sa-mi privesc reflexia si sa imi amintesc de ce am fugit dintre ei. Ca eu mie imi sunt suficienta. Si iar o sa ne iubim pana cand iar imi vine dorul de duca. Si de fiecare data voi realiza acelasi lucru, fara sa regret o clipa ca am ales singuratatea. Dar nu se numeste singuratate pentru ca nu mai sunt singura, sunt cu mine. Ce bine e asa! Orice-mi spun e genial, cum am putut oare sa ma gandesc la asta, cum ar putea vreo idee proasta sa fie considerata proasta chiar de mine… E o ineptie! Orice-mi spun e pe placul meu, orice fac, ma incanta, orice drum aleg, e drumul cel bun, orice aleg pentru noi e foarte bine ales. De ce nu ma dezamagesc niciodata? Pentru ca eu sunt singura ce nu-mi vrea raul. Pentru ca eu, chiar daca nu m-am creat, cu siguranta m-am inventat! N-am fost asa dintotdeauna. Imi amintesc de cel putin doua persoane care au vrut sa-mi faca rau. Daca a fost sau nu intentionat, nu mai conteaza. Nu ne mai intereseaza. Ramane satisfactia ca le-am platit-o cu varf si indesat. Inca nu eram o echipa, ca acum. Si daca i-a durut atunci, nu-mi imaginez cat de tare i-ar durea sa le-o platesc acum, dublu. Pe atunci incepea reinventarea mea, a noastra. A durut tare si pentru mine si pentru ei, dar era atat de stingenta nevoia de razbunare incat pentru mine acum nu mai conteaza ce s-a ales de ei. Viata nu i-a iertat nici ea, au ramas exact acolo unde i-am lasat. Au uitat sa evolueze. Au uitat sa se bucure. Au uitat sa iubeasca, in ciuda faptului ca au relatii… Ma bucur nespus, nu de ignoranta si saracia lor spirituala, ci de faptul ca eu ma iubesc pe mine. Ca eu am evoluat. Ca eu ma bucur pentru fiecare zi, doar pentru ca e o noua zi. Ca eu iubesc tot, dar pe mine cel mai intens. E minunat, pacat ca a trebuit sa ma urc pe umerii lor sa ma pot privi in oglinda, sa vad cat de grozava sunt, cat de rau mi-ar parea daca maine n-as mai fi eu. De ce m-au umilit si au incerat sa-mi distruga sufletul? Din naivitate? Pacat, macar de ar fi facut-o cu buna stiinta. Ca eu cand le-am platit datoria am facut-o in deplinatatea facultatilor mintale, cu maxim de luciditate, cu buna stiinta ca platesc polita umilintei. Imi amintesc ca i-a durut, imi amintesc ce ziceau: „Numai un om bolnav putea sa e razbune asa!” Hahahha! „Crezi?” le-am raspuns… „Se prea poate…” am continuat. Nu regret nici azi, cand sunt puternica. Am pierdut doi oameni pentru a ma castiga pe mine. As lua-o si maine de la capat… cu aceleasi ganduri de om labil psihic… cu acelasi sange rece… cu aceeasi satisfactie… stiu acum ca la capat sunt chiar EU!

5 Comments on “Narcisism…

  1. Postul asta e foarte optimist si pe bune ca atunci cand voi simti ca lumea ma loveste sau ma trateaza cum nu trebuie, ma intorc sa il citesc. In lumea asta rea, unde multi vor sa faca rau trebuie sa inveti sa te iubesti pe tine insuti, pentru ca la fel au facut si ei. De aia te ranesc, pentru ca se iubesc mai mult pe ei si tu, care mai ai o urma de dragoste pentru omenire, esti calcat in picioare tocmai de ea. Si eu iubesc cateodata oamenii mai mult decat merita, si n-as pleca departe de ei, desi sunt rai, dar fara compania lor insipida, incolora si inodora cateodata, nu pot sa traiesc. Pot sa nu ii simt, dar trebuie sa ii vad. Singuratatea ma intristeaza prea tare.

  2. Mie imi pare a fi mai mult dezolare decat optimism, si nu spun asta doar ca sa ma aflu in treaba. Abordarea asta cu „as fugi departe de toti”, cu izolarea de ceilalti, cu dezamagirile etc ma determina sa gandesc astfel. Daca era in schimb ceva de genul „I-as chema pe toti ceilalti sa se bucure de geniul meu” si „ce rau trebuie sa se simta acestia ca nu vor putea niciodata sa ajunga la nivelul meu” .. atunci era narcisism.
    Nu scriu prea mult sa nu devin deranjant, insa mie mi-a facut impresia de dezolare.

  3. Optimism e prea mult, dezolare e prea putin. Pt Hellene, ma bucur ca astea sunt starile pe care ti le-a starnit postul meu; preocuparea mea centrala e sa le cresc increderea celor care imi par ca au potential si care sunt prea buni si luati drept fraieri sau in permanenta sacrificati.
    Pt. Mihaiflp nu am intentionat sa sune a singuratate la modul de izolare, izolarea aia bacoviana. Am vrut sa sune a singuratate la modul ca as putea foarte bine sa traiesc doar eu cu mine, fara cei din jur, atat de tare imi sunt mie suficienta. N-as chema pe toti sa se bucure de geniul meu, pentru ca multi nu m-ar intelege, asa ca e inutil sa depun efortul. Ca nu vor putea unii sa ajunga la nivelul meu, asta mi se pare ca se subintelege din post, nu am formulat intocmai, insa asta am intentionat. Sunt atatea non-valori in jurul meu, insa datorita lor am putut sa devin ceea ce sunt. Am evoluat pentru ca am stiut ca pot mai mult, insa cateodata ma sperie gandul ca din ce in ce mai multa lume nu ma mai pricepe. Si atunci am concluzionat ca ei au ramas pe loc, nu e problema mea, insa ma tem ca va veni clipa cand nimeni nu ma va mai pricepe si atunci cu siguranta n-am sa aleg sa ma compromit, sa fac abstractie de ceea ce am ajuns si sa incerc sa fiu iar ce am fost. Atunci ma retrag discret si ma bucur de mine. E o utopie, stiu, insa ma macina problema, trebuia sa-i gasesc solutia… Asa ca as alege mai degraba sa am grija de mine si sa plec dintre oameni decat sa ma chinui. Daca asta e dezolare, se prea poate, dar o sa caut alt adjectiv mai potrivit sa-i dau… Deocamdata, insist sa-l numesc narcisism, atata timp cat as renunta la confortul dat de cei din jur pentru confortul dat de propria-mi persoana. Poate e prea mult spus narcisism, nu stiu, alt echivalent n-am gasit…

  4. Ce tarziu am descoperit asta….nu ma pot abtine , desi urasc sa scriu…si mai am si o unghie gata sa se rupa , si nu am acum suta de „roni” sa-mi schimb unghiile , scriu cum pot dar scriu ca am descoperit ceva interesant. Azi , chiar azi am purtat o discutie pe asa o tema … nu am timp acum de explicatii dar stiu ca am descoperit ceva despre tine… ghici ce!
    Ai ghicit ?
    Am descoperit ca esti un om liber…maine am sa-ti explic…

  5. Astept sa aflu… Vin dimineata la 8 fara un sfert, hihi, ca la 8 intru la clasa, nu vreau sa-mi periclitez slujba. 🙂