Visits: 50

 Îmi place tare de individa asta. Nu ştiu ce anume mă fascinează la scriitura ei, însă m-a cucerit iremediabil. Am citit deja vreo patru cărţi scrise de ea şi n-a fost vreuna despre care să zic ‘comme ci, comme ca’. Despre Amelie nu vă mai ofer eu date biografice, sunt uşor de aflat, fie din orice carte a ei fie de pe net. O viaţă tumultoasă, plină de neprevazut şi instabilitate. Aşa aş caracteriza-o pe scurt. ‘Precizia metronomului’– comparaţia asta mi-a plăcut cel mai tare şi se referă la punctulitatea cu care scoate o nouă carte anual, în aceeaşi zi, în aceeaşi lună.

Cosmetica duşmanului se citeşte rapid, într-o oră, aşa că împătimiţii genului autoarei vor fi puşi la grea încercare. Deja e gata?! Povestea însă nu e deloc simplistă. Jerome Angust, un om de afaceri este ‘captiv’ într-o sală de aşteptare, ca urmare a faptului că avionul pe care urma să-l ia, are o întârziere de câteva ore. Încearcă cu greu să intre în acţiunea unui roman pe care-l poartă cu dânsul, însă un individ dezechilibrat psihic se pare că şi-a pus în gând să-i tulbure atât liniştea cât şi minţile. Totul începe cu un soi de ‘sâcâială’, trece prin ‘hăiţuire’, apoi ‘ameninţare’ ca finalul să fie grandios, o crimă. Citind dialogul spumos între cei doi, Jerome şi nedoritul Texel Textor, tot ce mi-am imaginat a fost cum aş reacţiona eu dacă, tam-nesam, cineva ar da buzna cu picioarele în viaţa şi în intimitatea mea personală. Niciuna din replicile omului de afaceri nu mi-a plăcut, părea că a pierdut contactul cu oamenii, că nu mai are habar să comunice, cu atât mai mult să asculte. Dar Amelie Nothomb a gândit povestea mult mai departe decât ca pe o simplă sâcâială în aeroport; peronajul principal este prins într-un ‘vertij sacru’ şi este pus faţă în faţă cu El, pentru că despre asta este vorba. De a avea puţin timp pentru a fi sinceri cu noi, pentru că nu suntem întotdeauna ceea părem a fi. În termeni de specialitate, Texel s-ar numi ‘alter ego’ -ul lui Jerome, însă ce poate ascunde o simplă discuţie cu un necunoscut, vă las pe voi să descoperiţi.

Din punctul meu de vedere finalul este previzibil şi intuiam în ce direcţie urma autoarea să ne ducă, eu personal aş fi lăsat sfârşitul puţin mai mult în suspans, dar… de asta n-am scris eu Cosmetica ci ea. Tema în sine a romanului a fost deseori uzitată în literatură, însă, secretul este a da o nuanţă personală, a personaliza, ceea ce Amelie Nothomb face cu succes, după părerea mea.