Visits: 78

Pentru că sunt în vacanţă şi am devenit pasăre de noapte, am dezvoltat pasiunea mâncatului la ore târzii. Nu e vina mea neapărat însă mă tot strigă mâncarea din frigider. Eu stau liniştită în pat şi citesc, să tot fie 2-3 ale dimineţii, când aud o voce: ‘Rebe, Rebe…’ Vine din frigider. Mă duc să verific, te miri cine, ba porumbul fiert- pentru care eu am o slăbiciune, ba nişte grătărele, ba ţâmpul de pui… ‘Hai mănâncă-mă, hai sunt gustos!’ Nu pot să refuz aşa o ofertă. Din nefericire pentru mine, refuzul refuzului se reflectă la cântar, în hainele care nu mă mai încap şi la oglinda care nu mai zice ‘eşti cea mai frumoasă’ ci ‘eşti cea mai rotunjoară’. Ca urmare, analizez situaţia. De mâncat mai puţin, nicio şansă. Mişcare, asta e! Ce fel? Că eu am antecedente nefaste cu sportul.

La sală când am mers ultima dată, am folosit toate aparatele greşit. Eram vânătă pe picioare dar credeam că aşa trebuie să fi, sala cere sacrificii. Pentru braţe nu mă oboseam să fac mare lucru că nu-mi place, ştiu că sunt lipsită de forţă în ele, ca urmare, evit să le pun la treabă. Ucideam stepărul că mă dădeam pe el ca o apucată. Plus că era aşezat la intrare în sală, ca urmare, atrăgeam atenţia asupra mea 100 la 100. La aparatele de picioare îmi plăcea cel mai tare, ajunsesem la performanţa de a împinge la presă cu 50 de kilograme. Două gantere de 25. Eu nu puteam să îmi aşez greutăţile pe aparat, ca urmare rugam băieţii musculoşi. Mă întrebam eu de ce se uită ciudat la mine însă presupuneam că e o privire admirativă. De femei nu mai povestesc, ce plăcere sadică aveam când le priveam cum se panichează că ‘cine dracu a pus greutăţi de 50’. Până când, într-o zi, a venit un soi de antrenor, patron de sală, nu ştiu ce era şi mă vede. A stat şi m-a urmărit ceva vreme, apoi a venit să mă abordeze. După ce mi-a arătat că foloseam greşit trei sferturi din aparate mă întreabă: ‘Tu de ce ai venit la sala?’ ‘Să slăbesc’, eu mândră nevoie mare. ‘Draga mea, în ritmul ăsta de slăbit n-ai nicio şansă, în schimb peste trei luni avem un concurs de culturism şi tu ai toate şansele să câştigi dacă tot aşa te antrenezi’. Bine, râzi, pachet de muşchi care eşti!!! Uite aşa m-am descurajat. Adevărat că nu slăbisem însă aveam nişte muşchi beton la picioare. Nu am mai mers acolo la sală… În schimb, m-am dus la alta, cu antrenor personal, pentru a evita situaţia anterioară. Ăla stătea cu gura pe mine, nu ştiu câte genoflexiuni, nu ştiu câte flotări, mii de abdomene. ‘Uite ce e, eu am venit la sală să mă dau pe aparate, ce mă pui tu să fac, pot şi singură acasă’. ‘Vrei să slăbeşti sau nu?’ ‘Vreau, da’ vreau să mă dau şi pe aparate, toţi se dau, numai eu sunt pe saltea.’ ‘O să le foloseşti şi tu, dar mai încolo, acum tre’ să faci cum zic eu.’ ‘Nu mai vreau, eu o ora şi fac doar chestii plictisitoare, toţi sunt fericiţi, eu sunt nefericită. Gata, lasă că ce-mi zici tu să fac, o să fac acasă, şi aici ne dăm pe aparate.’ ‘Tu nu colaborezi, tre’ să faci ce zic eu.’ ‘Foarte bine, nu vreau să mai vin la sală. De fapt, ţie nu-ţi place de mine şi faci discriminări, că, atunci când tu nu eşti lângă mine, toţi îmi spun că mă terorizezi…’ tremur de bărbie… gata! Am obţnut! Mă lasă pe aparate dar el nu-şi asumă greutatea mea. Halal! De parcă aş fi cine ştie ce grasă, mie mi-e bine aşa, vreau doar să mă dau pe aparate. Am întrerupt şi colaborarea asta din motive de tensiune…

Am mers la box. Foarte palpitant! Eu şi 30 de băieţi şi o tipă la 1.75 şi 100 de kilograme. Pe lângă pipăielile ce mi le luam de la antrenor, când el ieşea din sală şi ne lăsa pe noi să facem exerciţiile de încălzire, ce făceau băieţii??? ‘Sari, sari, sari…’ uitându-se ostentativ la bustul meu care nu este din categoria uşoară. Dar am rezistat eroic. Am trecut chiar şi de prima mea luptă cu antrenorul care a considerat, la un moment dat, că trebuiesc călită. Eu cu el în ring. Când m-a pocnit prima dată am crezut că glumeşte, m-am dat la o parte şi i-am zis ‘Gata, aţi câştigat! Am aruncat prosopul!’ El, cu ochii ieşiţi din orbite: ‘Ţine gardă, ţine gardă, apără-te!’ Cum să mă apăr nene, că o să mă baţi în ritmul ăsta de n-o să mai ştiu de mine. Aşa că, adopt tactica, eu fug, el după mine. ‘Stai în gardăăăăăă!’ Stai pe dracu, ‘o să mă aveţi pe conştiinţă dacă mă ucideţi. Familia mea ştie unde sunt şi dacă nu mă întorc acasă o să mă caute. Eu zic să nu aveţi probleme…’ Toate şi multe altele în timp ce eu mă învârteam disperată în ring şi el după mine. Dar nici aşa nu am renunţat. Doar că, într-o zi, doi băieţi s-au luptat, unu’ i-a dat un pumn la altul şi ăsta s-a dus direct spre capră, a pus capul pe ea şi a stat aşa, nu ştiu, nelimitat, mi s-a părut. Toată lumea îşi vedea de ale lor, doar eu măcăneam ‘eu zic că nu-i ok băiatul ăla, poate a murit, de ce nu are nimeni grijă de el?’ ‘N-are nici pe dracu, o să-i treacă!’ Adevărat, după o vreme şi-a ridicat capul, s-a uitat confuz în jur şi a întrebat ‘unde sunt?’ ‘V-am spus că nu-i ok, v-am spus…’ ‘Tu vorbeşti prea mult în loc să-ţi vezi de ale tale.’ Foarte bine! Am încheiat-o şi cu boxul.

La karate nu am rezistat mai mult de 20 de minute. Mi s-au părut sunetele scoase atât de amuzante… Adevărat că eram cam mică dar… ce vină aveam eu că eram bine dispusă?! Antrenorul a fost foarte jignit de amuzamentul meu şi al prietenei mele că m-a pus să fac nu ştiu câte genoflexiuni cu prietena mea în spate. Păi ea era de două ori cât mine, de asta şi era prietena mea, cu ce nu poţi învinge, te aliezi. Cum să o car eu în spate pe ea?! Nu avea rost, nu era pentru mine.

La tenis… prea obositor. Palata aia e prea grea, care-i sensul să alerg după o minge, că şi aşa n-o ţintesc cu paleta. Ori să fie paleta mai lată şi mai uşoară, ori eu nu mai vin. Fugi, fugi ca să ce… Ok şi când, ocazional mai loveam mingea oricum o dădeam în plasă. Clar, e de la braţe că nu am forţă în ele.

La aerobic… da, a fost o vreme în regulă până când s-a schimbat antrenoarea. Îi explic frumos că la exerciţiul cu statul culcat şi ridicat picioarele în foarfecă nu prea pot, fac şi eu cât pot, da’ nu în ritmul ei. Parcă dinadins făcea doar foarfeci. ‘Ce stai? Hai, fă şi tu ca toată lumea…’ ‘Fac o scurtă pauză, las’ că vă prind din urmă.’ Apoi a început cu stepaerobicul, eu nu asta doream, eu am vrut clasic! Ea sărea ca o nebună, eu mai pierdem ritmul aşa că aşteptam să termine exerciţiul ca să încep la următorul, frumos şi organizat. ‘Iar stai!!!’ ‘Stau, sigur că stau că m-am pierdut aştept următorul exerciţiu.’ ‘Nu sta, fă orice dar fă ceva.’ Bine, sar aşa aiurea pe cărămida asta?! Ori sar ca voi organizat, ori mă duc în bloc turn şi urc etajele până leşin. Nu m-am mai dus că oricum ea nu mă stimula; o antrenoare trebuie să fie frumoasă, trebuie să-mi placă mie de ea, să aibă un corp finuţ şi slăbuţ, doar aşa pot şi eu să mă mobilizez psihic să ajung ca ea, ori… lasă… Asta stepăriţa era o solidă musculoasă. Foarte bine! Pe mine nu mă mai atrage!

La Taebo… nu ştiu de ce nu am mai ajuns niciodată. Mi-am făcut abonament, am fost pregătită psihic, doar că auzeam de afară un glas baritonal: ‘Unu, doi, mişcă. Mişcă, hai odată, sus, sus’ parcă nu mai era fain. Ce trebuia să urle tanti aia aşa cu ură s-o aud eu de la 100 de kilometri? Cu calm nu putem?! Trebuie să răcnim ‘mişcă?!’ Uite că eu nu mă mobilizez la apelative din astea!

… deci… eu ce sport fac?! Tot ce implică alţi oameni e soldat cu eşec că atunci uit de ce am venit şi stau gură cască. Tot ce e cu antrenor personal trebuie să fie cu calm, eu sunt pedagog şi cadrul didactic din mine ţipă răzvrătit la cum anume ar trebui făcută colaborarea. Mihai trebuia şi e implicat că şi el la 2 se trezeşte cu gura plină de mâncare fără să-şi edifice misterul. Am găsit!!! Alergatul! Nu costă, sunt propriul meu stăpân, alerg cum vreau, cât vreau, când vreau, slăbeşte, tonifică, reduce fumatul. Perfect!!!

În prima zi am alergat vreo 800 de metri şi am simţit că mor. M-a durut coşul pieptului groaznic. Am blestemat ţigările numai eu ştiu cum. A doua zi, am alergat vreun kilometru şi ciudat, pic de febră musculară n-am avut. A treia zi 1300 de metri, a patra zi pauză, a cincea zi 1500 metri, a şasea şi a şaptea zi am tras chiulul. A opta zi 2.1 km, a noua, adică aseară 2.4 km. Sunt încântată de mine!!!

Bineînţeles că şi cu Mihai a fost suficient de greu să colaborez în alergare, că eu alerg prea încet, că câr că mâr. El că mai bine să facem ture de parc sau de clădiri, eu că vreau alt traseu în fiecare seară. Am ajuns la o concluzie: eu sunt alergător de maraton, el de viteză. Aşa că, eu o să alerg şi el se cară cu bicicleta pe lângă mine. Atâta timp am trăit în ignoranţă, nu am ştiu ce talente de maratonist zac în mine, nu am ştiut că alergatul poate să-mi placă atât de tare. Dar, cum sunt un vărsător, adică încep 10000 de chestii pe care nu le finalizez, am făcut o categorie specială pe blog unde voi scrie ce performanţe am atins. Măcar pe mine să mă impulsionez privindu-mi rezultatele dacă nu mobilizez şi pe alţii.

© copyright imagine: Yvonne