Un om care se stragaluieste

Hits: 288

Stii de ce scriu atat de rar pe aici? Pentru ca ma tem. Ma tem de mine. Ma tem de cuvintele mele. Ma tem de cate ori scriu ceva ca s-ar putea sa placa oamenilor atat de tare incat, printr-o conjunctura, propriul meu text ma va scoate din anonimat. Ca cineva o sa plateasca bani de-adevarat sa-mi cumpere cartile. Ca o sa esuez atat de rau reusind. Sau ca o sa reusesc sa ma pierd reusind.

Stii ce fac de cel putin trei ani incoace? Ma lupt, ma stradui, dau maxim din mine sa urmez o cale. Calea linistii, a pacii si a fericirii. Ma stragalui. Da, l-am inventat eu sau l-am adaptat din englezescul ‘struggle’. Mi se pare ca exprima mai mult in engleza decat in romana, ca urmare, uite-l pe stragalui. Nu-i corect sau incorect decat daca vrem noi sa fie asa. Mie imi place sa inventez. De asta iti zic ca ma tem de mine. Ca simt ca am mult in mine si tu vezi asta. Tu crezi in mine. Si eu in general cred dar in particular, uite ca nu. 🙂 Mi-e greu sa scriu tocmai pentru ca o fac bine. Imi place si mie ce-mi iasa din taste, din vorbe. O fac autentic atunci cand o fac, iar tu vezi asta. Pe tine nu reusesc sa te pacalesc. Tu spui sa scot o carte, ca pot. Ca de ce nu am scos-o pana acum. Mie mi se pare ca vorbesti prostii. Eu nu pot asta, nu inteleg ce vezi tu si-mi scapa mie. Pentru ca ma tem. Am multa frica in mine.

Stii de ce scriu acum, aici? Pentru ca-i timpul sa-mi inving fricile. Azi i-a venit asteia timpul. Stiu ca sunt multe de zis si nu o fac, stiu ca ma risipesc, cel mai dureros este ca stiu ca imi voi pierde darul. Pentru ca darul nu-i al meu, nu-i posesia mea, e un dar primit. L-am primit sa-l dau, sa fiu a giver. Apartine energiei superioare, universului, divinitatii, umanitatii, iti apartine tie. Ce s-ar fi intamplat daca Tesla avea fricile mai mari decat actiunile?  Noi azi am fi fost privati de atatea. Dar daca Freud le avea?! Dar daca Einstein? Van Gogh? Iisus? Dalai Lama? 🙂 Habar nu am. N-aveam mentori, n-aveam repere, n-aveam ghidaje, n-aveam capodopere, n-aveam valori. Dar daca le aveau si ei si le-au invins? 🙂 Ca sigur le-au invins daca azi le zicem numele cu admiratie. Sigur le-aveau. Ca daca ne uitam putin la vietilor lor, fiecare din ei s-a stragaluit. Cum a stiut, cum a putut. Fereasca bunul si sfantul, nu intru in comparatie cu mai sus numitii… nu asta vreau sa spun. :)) Vreau sa spun ca toti erau si sunt oameni. Oameni. Dar erau Treziti. Sunt milioane ca ei pe intreaga lume. Sunt eu, esti tu, suntem noi. Unii sunteti mari, altii suntem mici. Fiecare din noi e o mica parte din energia asta, suntem toti interconectati. Iar darul meu e scrisul. Nu sa fac istorie, nu sa raman in manualele scolare. I don’t care. O sa fac asta pentru ca atunci vad o foaie alba, nu vad decat un loc potrivit sa pun litere pe ea. O vad plina de continut. Stiu ce am de scris pe fiecare foaie alba care-mi apare in cale. Iar daca tu o sa citesti si-o sa intre in tine mesajele mele, e minunat. Inseamna ca treaba mea e plina de insemnatate. Iar daca nu o sa citeasca nimeni, nu-i nimic. Mesajul tot acolo trebuie sa ramana. Candva, cuiva, va folosi. Iar daca se intampla sa citesti si sa arunci cu pietre in mesajul meu, e si mai bine. Inseamna ca autenticitatea e acolo, notata, scrijelita ca un tatuaj pe piele.

Nu sunt cu nimic mai speciala fata de oricare dintre oamenii ce ma-nconjoara, ba din contra. Am atat de multe de invatat de la ei. Sunt un mesager, ca fiecare din noi de altfel. Dar azi, 30 septembrie 2015, e timpul sa accept ca iubesc scrisul, sa fiu multumitoare pentru binecuvantarea asta. A sosit timpul sa ma tem din cimagese in ce mai putin de propriile mele cuvinte. Asa in rom-engleza cum le-ai citit mai sus. Cu greseli de scriere, de tastare, de gramatica. Cu idei incepute si neincheiate. Cu fraze prea lungi, cu litere amestecate si cu cuvinte inventate. Fara diacritice pentru moment, ca lipsa tastatura in limba romana. Stii de ce? Ca nu mai caut scuze, ma iert pe mine pentru toate care mi le-am spus incat aproape m-am crezut. Ca nu pot, ca e prea greu, ca nu am timp, ca n-are sens, ca e o porcarie, ca nu foloseste la nimic. Ei bine… E timpul… 😉

Sunt un om care a plecat intr-o calatorie initiatica acum 3-4 ani. Nu din India. Nu din Nepal. Nu din Africa. Nu de la Polul Nord. Desi in mod evident, as fi fost incantata sa o fac. Am senzatia ca ar fi fost chiar mai usor decat este asa. Pentru ca I’m a fast learner. Am plecat pe drumul cunoasterii, la fix mine acasa. Am avut un acces de furie asupra propriului meu copil, m-am transfigurat de ura si nebunie, am racnit, am facut spume, am injurat, am amenintat, am rostit vorbe grele si atunci… atunci ATUNCI am inteles ca ceva trebuie sa se schimbe. Ca asta NU sunt eu si ca atata vreme cat propriul meu copil se teme de mine, cat eu ma tem de mine, traiesc de pomana. Asta nu e viata, e bataie de joc de viata. Asa ca, seara, in sufrageria noastra de mandarda, sufragerie cu chirie, am plans, am pus capul in palme si am zis: ‘Ceva trebuie sa se schimbe! Eu trebuie sa ma schimb!’ Asa a inceput calatoria mea initiatica…. toate s-au schimbat si inca se mai schimba.

Hits: 44

11229827_998607393512306_2783619551527620060_n
Conacul Mocioni din Foeni

M-am trezit cu gandurile astea in cap. Mi le-am asumat, mi le-am insusit, le simt in mine de cateva zile deja. Le dau mai departe. Voua si mie implicit pentru acum, pentru mai tarziu, pentru viitor. Bucurati-va de ele, folositi-le, interiorizati-le sau ignorati-le. Fiecare stie ce e bine pentru el, eu sunt doar un mesager.

Dau energia mea, vibe-ul meu, pozitivismul meu, dragostea mea, inspiratia mea, ajutorul meu, sustinerea mea, zambetul meu, imbratisarea mea, sinceritatea mea, ideile mele, lucruri materiale ce conjunctural sunt ale mele, lumina mea, glumele mele, cuvintele mele… tot ceea ce sunt eu azi le dau cu toata deschiderea acolo unde e nevoie de ele. Acolo unde intuitia mea imi spune ca sunt dorite, nevoite, cerute. Le dau. Nu astept nimic in schimb si totusi primesc si mai mult. Dar dau fara sa gandesc pragmatic daca e echitabil. Le dau si ma incarc mai tare. Pentru ca abia azi stiu sa le dau, le simt, imi folosesc toate simturile sa stiu ca sunt potrivite. Locuri potrivite, oameni potriviti. Nu mai dau acolo unde ratiunea inainte vreme imi spunea totusi sa dau. ‘Ca asa e bine, asa se cade.’ Nu, nu era bine deloc. De asta se nasteau si frustrarile. Mereu asteptam ceva in schimb desi ipocrit nu recunosteam. Nu le mai dau pe toate astea gandit, calculat si nu-mi mai irosesc timpul, energia, savoarea acolo unde nu vibrez cu toata fiinta. Unde nu e magie. Caut, vad si traiesc in magie. Daca inchid ochii pret de o secunda, stiu pur si simplu ca o sa fie bine, stiu ca acela e locul potrivit pentru a fi eu insami. Cu omul, oamenii potriviti. Cu ei TRAIESC si prin ei, cu ajutorul lor asemenea, simtim VIATA, TREZIREA. Daca inchid ochii si ma tem de ceea ce ar putea sa se intample, de imprevizibil, acolo nu mai e de mine. Ma intorc cu spatele si am pornit mai departe. Iar cine simte la fel ca mine e aici- facem magie impreuna dar cine nu, nu. 🙂 Ma rog insa a le fi bine, fara ca ei sa stie toate astea. Nu le mai scot ochii cu iubirea si pretuirea mea. Le vreau binele dar nu-i pot ajuta, ca nu vor sa fie ajutati. Ajuta-se-vor ei singuri cand vor deschide ochii. 🙂

Caut, livrez si primesc fericire, iubire, adevar, sinceritate, putere, smerenie, energie, viata. Asa sa va fie saptamana, precum va sunt gandurile. N-am zis-o eu nici pe asta, dar la fel, o dau mai departe. 🙂 Multumesc pentru tot. 🙂

Ofranda lui Zeus

Hits: 53

bronzIubesc bronzul. Il iubesc pe mine. Ani de zile am stat vara la incins, facand concurs de bronzat cu altii. Uram vara visceral si caldura ei pana cand ajungeam intr-un loc in care puteam sa intind o patura si sa stau jos la plaja. Era o contradictie, stiu. Eu eram un om plin de contradictii. Apoi am devenit mama. O data cu noul statut am castigat si cateva multe kilograme in plus. Nu mi-a mai placut bronzul. Pentru ca eram foarte grasa, dezechilibrata si confuza. Nu mi-a mai placut deloc vara cativa ani. Apoi am slabit, acum sunt mai skinny decat am fost vreodata. Si mi-a placut din nou bronzul. Dar de data asta, am invatat sa iubesc si vara. Acum nu ma mai sperie 40 de grade plus. Stiu cum sa ma protejez de ele si culmea, nu mai sunt depresiva, molesita sau iritata de grade multe. Acum traiesc putin mai clar decat o faceam in urma cu cativa ani. O numesc evolutie.

2015 ma duce la mare la greci. Pentru prima oara in viata mea, am stat 10 zile in concediu si nu am intrat in apa deloc. Pana la glezne dar nu cred ca se pune. 🙂 Nu am intrat sa inot in mare. Pentru ca eram intr-un proces de curatare din toate punctele de vedere si nu am putut sa intru pur si simplu. Am priceput inca o lectie. Despre cum radeam de altii in trecut: ‘ce nebun, a venit la mare sa nu intre in ea. Ce prost!’ Nu judeca pe nimeni niciodata. Nu esti in papucii lui si punct. Exista intotdeauna o ratiune pentru care cineva face ceva. Ei, uite cine a fost prostul anul asta. :)) Nu am inotat in mare si m-am simtit minunat. Nu am avut nevoie anul asta a ma scalda, simplu ca buna ziua. Si de pe margine am simtit sau am trait ce era de simtit sau de trait. 🙂

unde de cacaoDar bronzul a ramas important. Asa ca mi-am achizitionat unt de cacao. Puternic, power. Sa fiu sigura ca merg pe maro inchis. Factorul de protectie l-am scos din calcul ca era necesar sa mai invat o lectie. You just don’t mess with de mighty all powerfull- THE SUN. Stat pe plaja. Vant puternic, soarele nu se simtea. Dar isi facea treaba. Nu mult, 2-3 ore. Suficient. Dupa-masa, pe la asfintit asa, simt ca s-a sfarsit. Frisoane si rau. Stiu ca sunt puternica dar pare-se ca insolatia era mai puternica decat mine. Fuguta la doctor. Paracetamol, vitamina C si crema post-bronzare. Nu mi-a fost asa de rau pana acum in tot anul asta. Din ce in ce mai rau. Seara, in pat, am crezut ca ma pierd. Atat de rau mi-a fost. Am simtit ca pierd controlul, ca nu mai am deloc stapanire asupra propriilor mele simturi. Mi-am rugat ingerii mei sa ma aiba in paza si am inchis ochii. Stiam ca pe mine somnul mereu ma repune in forta dar de data asta am inchis ochii cu teama ca a doua zi nu o sa-i mai deschid. Ca sa ne fim in clar cat de rau mi-a fost. :)) Fie ce trebuie sa fie! Mi-am invatat lectia rapid pentru ca Slava Domnului a doua zi am vazut iara lumina. Tu pentru Soare esti doar o furnica. Nu ii dovedesti tu Lui nimic, tu respecta-l. Iar eu am sa fac asta. Plus factor de protectie inainte de unt de cacao.

A doua zi antamasem o excursie la Muntele Olymp cu echipa de la ApolloRentMoto, Paralia Katerini. Cu ATV-urile. Stiam ca o sa fie cea mai reusita chestie a concediului iar acum existau sanse minime sa mai pot fi acolo. Era programata pentru orele 9.00-9.30 si brusc, ca-ntr-un miracol, se amana totul pentru orele 13.00-13.30. M-am trezit undeva la orele 10.00 dupa un cosmar ingrozitor cu mama mea. Am sunat-o, m-am asigurat ca totul e in regula acasa. Am gandit la un moment dat ca poate e un semn sa nu mai mergem dar nu parea viabil scenariu. Oamenii de la Apollo pareau formidabili. Nu simtisem ioc de vibratie negativa, ba din contra, erau explozie de energie, bunatate si sinceritate. Am sunat la asigurari sa rezolv treaba birocratica pentru a evita alte costuri. Usor, usor, mi-a revenit pofta de mancare. Pe la 11 ma suna doctorul sa ma intrebe cum ma simt. Deja eram mai bine. Si da, revin in joc, puternic, pe la un 12.00. Se merge!
Asupra excursiei in sine voi reveni pentru ca a fost spectaculoasa si vreau sa impartasesc cu cat mai multa lume. Poate ii ajuta si pe altii care iubesc lectiile si povestile. Prima oprire din trip este la Cada lui Zeus. Coboram pe o poteca nu foarte dificil de parcurs.cada lui zeus Leaderii stiau drumul, nu am facut mai mult de 5 minute de mers relax. Pentru a traversa de pe o parte pe alta te ajuta un pod de lemn. Nu foarte protectiv, nu neaparat conform normelor UE daca mi-e permis o gluma. Descrierea naturii nu e punctul meu forte, asa ca las pozele sa vorbeasca de la sine. Iar simbolistica si povestea Cazii lui Zeus sunt gasibile pe internet. Sau vezi mitologie. 😀 Pe scurt, aici se imbaiau zeii Greciei in Antichitate. Inclusiv frumoasa Afrodita. Iar deal-ul era, ca cine dorea, sarea de pe stanca. Inota pana la cascada din interior, apoi o atingea. Un soi de purificare spirituala. 🙂 Iar eu faceam poze, filmam si descoperam natura cu frumusetile si bogatiile ei. Mihai sarise de doua ori si Ayanna de multiple ori dar ea sarea de pe o piatra in apa. Dar a sarit?! A sarit. Eu inca nu depasisem prea bine insolatia, plus alte chestiuni de ordin tehnic femeiesc. Cand dintr-o data ma loveste trecutul meu. Ma loveste pe mine sinele. Imagini cu mine- mers pe carbuni incinsi, scubadiving fara sa stiu sa inot, parasailing, zbor deasupra orasului cu avion de mic tonaj, biciclit pe tocuri… nu stiu, toate nebuniile mele adrenalinice. Mi se face lumina in cap. Eu trebuie sa fac asta. POT! De asta sunt aici, am nevoie de purificare. O VOI!

rebe-cada-lui-zeusMa dezbrac si urc pe stanca. Un 4-5 metri inaltime. Poate nu mult, poate nu putin. Vedeai fundul cadei. Nu am sarit in viata mea de pe nimic. Pentru ca nu am sarit, nu mi s-a parut interesant. Habar nu aveam cum anume sa sar. Un pustan ungur tremurand de frica si banuiesc si frig, imi zice ‘you first’. Dar el sarea deja a 5-a oara. Terifiat insa dar cu dorinta de a repeta. Eu refuz, nu pentru ca imi era atat de teama ci pentru ca nu stiam cum anume. Cum sa ma arunc in gol, cum sa tin picioarele, cum sa ma tin de nas, daca sa ma tin de nas sau nu- aveam zeci de necunoscute. Ok, o lalaim cateva minute indemnandu-ne si zic fuck it, trebuie sa sar acum ca el parea disperat, dadea inapoi. Totusi isi face curaj si se arunca. Vin eu la rand. Eu sus, ei jos. Inspir expir. Intrebari tehnice: daca ma rostogolesc? Daca ma agat? De ce nu am sarit si eu macar de pe o trambulina amarata de piscina pana acum? De ce imi lipseste din cap fisierul cu know how-ul pentru sarituri in apa de la inaltime? Pun mana la nas, trag aer in piept si ma arunc. Pfiuai! Ce senzatie! Aterizez in apa si nu am ganduri prea multe. Scot capul la suprafata si paralizez de frig, o apa inghetata si un zambet larg de satisfactie. I DID IT! Am reusit. Ma intorc, inot pana la micuta cascata, o ating si multumesc. Pentru ca am putut, pentru ca sunt, pentru ca mi-a permis, pentru ca simt ca sunt eliberata. Sunt mai mult decat eram acum 10 minute. Sunt recunoscatoare.

Popasul se apropie de final si simt ca nu pot pleca pur si simplu. Rostesc cu voce tare, pe pod: ‘Iti multumim Zeus pentru tot, pentru energia pe care ne-ai dat-o.’ Ma surprinde vocea Ayannei care rosteste dupa mine, cuvant cu cuvant ce tocmai am spus. Cumva ma loveste treaba asta dar simteam ca e nevoie de smerenie si recunostinta. Il rog pe Mihai sa imi faca niste poze de plecare pe pod. Ay se catara pe el si intr-o fractiune de secunda imi trece prin cap un gand nebunesc. Ca e posibil sa alunece si ca entitati superioare noua isi vor lua ofranda. Stiu, nebunesc, dar asta am gandit pret de milisecunde. Gandesc prea mult… dar nu e de la mine. :)) O rog sa nu se catere, se da jos si privesc maretia din josul nostru. Zic hai sa facem rapid un selfie, pentru ca restul echipei pornise deja la drum. Face prima poza si mai face una repede. In timp ce apasa pe buton pentru poza 2 ma loveste iar un feeling de genul ca mama, cat de curati suntem. Ce expresie linistita avem pe chipuri, cata caldura, cata frumusete, cata impacare… nu in sensul de fala, nici vorba. Naturalete si seninatate. Gandesc la e ceva special cu locul asta, ca simt vibratii. In secunda aia, imi luneca de pe cap ochelarii de soare de pe cap. Poza apuca sa fie facuta si eu ma intorc, fiind sigura ca au cazut pe pod, aveau destul loc in spate unde sa se parcheze. Ma intorc sa ii iau dar ia-i de unde nu-s. O alta secunda, alt gand. I-a luat! Mi clar ca buna ziua ca sunt luati. Ofranda! I-a vrut si i-a luat, pur si simplu. Ma uit in jos, unde ochelariparaiasele curgeau, unde posibil ar fi putut sa se opreasca fizic ochelarii mei de soare (la care tineam de altfel, era ultima pereche purtabila, ne intorceam la ATV-uri pe drum as fi avut maxima nevoie de ei etc) dar nici urma de ei. Am inchis iar ochii, am multumit pentru ca a vrut ochelarii si atat. M-am eliberat de ei. M-am pur si simplu eliberat de ei, i-am lasat sa plece si am simtit mai multa recunostinta. Ca m-a ales pe mine sa ii daruiesc ceva, ca aveam ce sa daruiesc, ca era doar o pereche de ochelari de soare. Mi-am sarutat copila si am revenit la normal. Clasica gluma ce se cerea acum ca Zeus sta fancy cu ochelarii mei pe nas si ne priveste multumit. Suntem bine asa. :))

Am inteles atat de multe de aici. Am avut lacrimi in ochi ca am putut. Ca am fost acolo, ca am atins un loc cu vibratie pozitiva, ca suntem sanatosi, ca spre binele nostru, traim din plin trezirea. Puteti privi povestea din ce unghi puteti voi si doriti. Simplu, pragmatic, cu umor, cu suspiciune, cu ironie, cu invataminte, cu admiratie. Zeus si-a luat ofranda ochelari de soare B-Force. Forta fie cu noi, toti!

Eu si banii

Hits: 259


kenteegardin / Foter / CC BY-SA

Buna, sunt Rebecca si sunt intr-o relatie dezastruoasa cu banii. 🙂

Relatia mea cu banii, sintetizand, a fost un cuplu nereusit. Mereu ne certam, ne scoteam ochii, profitam unul de altul. Nu era ok. Eram nefericiti. Si totusi stateam impreuna mindindu-ne ca facem casa buna.

Mi-am castigat primii bani undeva la 6 ani. Tatal meu imi oferea mie dar si altor copii banuti contra galeti de prune stranse. Nu mai stiu cat anume dar mi se parea ca e afacere buna. Erau multi, asa ii percepeam. Dupa ceva timp, am realizat cat de greu se aduna prunele sa umple o galeata. Mi s-a parut unfair, am cautat o solutie. E prea mult de munca pentru prea putini bani. M-am dus la tatal meu si am negociat. Am obtinut o jumatate de galeata de prune stranse contra aceleiasi sume. Culmea, eram singura care facea asta. Curand ceilalti au observat si au concluzionat ca sunt fiica lui, de asta tratamentul diferential. Dar nu, eu negociasem. Aveam 6 ani si deja ma priceam sa obtin ce vreau, frumos si diplomat. Curand, toti copiii strangeau jumatati de galeti. Eram mandra, tatal meu parea multumit oricum de munca noastra. 🙂

Sursa imagine

Apoi, in clasa a 5-a am descoperit ca bratarile impletite pe care mi le faceam, placeau si altora. M-a rugat si un prieten sa-i fac una, apoi altul, apoi altul. Eram depasita de situatie, consumam prea mult timp si materialele ma costau. Iar eu nu prea aveam bani de buzunar. Dar le-am spus. Pentru ca sinceritatea e in inside-ul meu. Iar unul, nu stiu cine, total neimportant, a venit cu ideea sa mi le plateasca. Si da, am intrat in joc. Am calculat banii investiti, am impartit la numarul de fire consumate per bratara, am adaugat munca mea si am obtinut un pret. Un pret corect pare-se pentru ca aveam multi clienti. Si din alte localitati la un moment dat, le faceam cu drag si mi se dusese vestea. Apoi am invatat sa impletesc in 4 in 5 in 6 in 7. Bratarile mele erau din ce in ce mai frumoase. Si castigam banuti frumosi.

Dar curand m-am plictisit. Ma rutinasem si nu stiam modele noi, nici nu prea aveam cum sa le aflu ca nu era informatia atat de puternica si libera ca acum. M-am retras in glorie dar am descoperit altceva. Ca posterele sunt viata noastra. Si dupa ce am schimbat 2-3 cu altii am constatat ca stai putin, pot sa fac asta si cu ele. Sa le vand. Mi-am investit banii din bratari sa cumpar toate revistele de pe piata. Am trimis la redactiile revistelor anunturi: Vand postere cu X, Y, Z. Am pus preturi decente. Si uite asa tranzactionam prin Posta Romana cu mandate si scrisori… postere. Nu ma temeam de bani, ii faceam pur si simplu. Prin clasa a 7-a.

Apoi a urmat,  dupa 14 ani, uneori din initiativa mea, alteori impusionata de cei din jur, sa fac chestii se aduceau bani. Sa vand in piata pentru altii, sa fac promotii, sa dau meditatii. Erau banii mei personali, castigati de mine. Eu eram o energie, oamenii ma iubeau. Erau oameni care-mi ziceau ca nu au nevoie de ceea ce eu vand dar nu au cum sa plece de la mine fara sa cumpere ceva. Aveam lipici si banii se lipeau de mine. Dar nu stateau. Nu mai conteaza acum de ce, nu ramaneau in mare parte la mine.

Apoi am avut prima mea slujba. Nu m-a impresionat prea tare primul salar pentru ca eu stiam deja cum e sa castigi bani. Dar da, mi-am cumparat din ei haine, gablonturi si intotdeauna carti. Apoi banii pe care ii castigam nu-mi mai erau suficienti si am crezut ca o sa cunosc un baiat cu bani care o sa-mi ofere toate lucrurile pe care le visez. Stiam de la adulti ca asta trebuie sa mi se intample pentru ca sunt power. Asa imi ziceau ei. Dar baietii, mai apoi barbatii din viata mea, nu aveau bani multi. Nu ii atrageam pe aceia, pe ‘bogati’. Concluzionasem ca nu ne invarteam in aceleasi medii. Totusi, intr-o zi, l-am cunoscut pe el- el care avea atat de multi bani incat aveam senzatia ca numai hainele lui valoreaza cat apartamentul mobilat, utilat in care eu cu familia mea locuiam. Iar casa visurilor mele, o visam la propriu si la figurat, pe care imi doream sa o vizitez macar o data in viata mea, era a lui. Iar eu acum eram in ea. Si el ma vedea pentru a doua oara in viata lui si imi spunea ca o sa fim fericiti, ca eu o sa-l ajut. Ca are nevoie de mine. Ca banii sunt nefericire pentru el, ca el nu stie ce sa faca, cum sa se apere de ei, ca nu ii vrea, ca are oamenii nepotriviti in jurul lui si ca ma vrea pe mine. Ca stie ca eu pot fi cea care il salveaza. Eu aveam 20 de ani sau pe acolo, el 17. Mi s-a parut copil, ca e hai hui cu gandurile. I-am spus ca nu e ca in telenovele, ca lumile noastre nu se pot intalni, ca nu putem fi fericiti. Plus, eu aveam o relatie cu altcineva… care scartaia rau, adevarat dar eram captiva. Nu ma puteam, nu stiam cum sa ma eliberez. Iar el zicea ca stie, ca simte ca e bine asa. Aveam ciorapul rupt in varf, imi amintesc si acum starea de rusine, trageam de soseta sa nu se vada. Eram rusinata, jenata in fata lui, incercam sa il ajut dar credeam ca e nebun. Ca nu vede ceea ce eu vad clar ca buna ziua. Nu se poate, nu o sa duca niciunde, nu asta e viata. El are totul si eu mai nimic. Nu pot. Primesc prea mult si nu stiu cum sa accept. Iar eu am plecat.

Maturizandu-ma, incepeam sa am cheltuieli. Care depaseau cu mult castigurile mele. Un barbat cu 10 ani mai mare decat mine a intrat in viata mea. El castiga bine de tot azi si maine nu avea nimic. Mi-a resetat total principiile de viata. Mi-a dat bani sa-mi cumpar tot ce doream si imi spunea ca asta face barbatul. Are grija de femeie oferindu-i tot ceea ce isi doreste. Si culmea, desi purtam blugi excentric de scumpi, plangeam in fata blocului lui rugandu-l sa vorbim dar el nu putea sa faca asta. Trebuia sa doarma iar eu il agitam. Desi nu existat vreo problema de ordin financiar, erau atat de multe lipsa in emotional. Pentru ca l-am iubit pana la veneratie, am luat de bune principiile lui si dupa ce ne-am despartit, inevitabil, le-am aplicat cu restul barbatilor din viata mea. Erau socati de transparenta si sinceritatea mea si ma iubeau orbeste. Am inteles de aici ca pot. Ma purtam miseleste cu ei in raport cu banii dar ei acceptau.

L-am cunoscut apoi pe sotul meu. Cand l-am vazut prima oara am crezut ca el castiga o caruta de bani, asta ii era atitudinea. Dar nu era deloc asa, castiga mult mai putin decat estimam eu ca ar fi putut. Avea un job, si are, formidabil de bine cotat. Ne-am mutat impreuna si banii nostri erau la comun. Ne-am descurcat si am trait pur si simplu, eram fericiti. Au fost zile in care ne-am calculat atat de prost finantele incat nu aveam ce manca si atunci ne sunam parintii. Ei mereu aveau mancare pentru noi, facuta cu dragoste. Dar eu castigam putin. Observasem ca aveam mereu o limita. Care a durat cativa ani. Nicicum nu reuseam sa o depasesc. Cand castigam banii pana la limita superioara (pentru ca lucram si extra, pe langa jobul oficial), era sa zicem jumatatea lunii, stiam ca am timp fizic sa produc mai mult… dar chestii se intamplau. Nu reuseam niciun leu in plus. Ma punea pe ganduri dar ma resemnam sa ma mint ca e ok, nu e mare lucru.

jucarii
Sursa imagine

Apoi s-a nascut fetita noastra si au inceput frustrarile. Nu aveam destui bani sa ii ofer tot ceea ce eu credeam ca un bebelus are nevoie, sa-i dovedesc ca suntem cei mai buni parinti. Avea tone de paturici, jucarii, jocuri, haine- scumpe, excesiv de scumpe, straneam admiratia si poate invidia celor din jur dar plangeam langa ea ca nu am si aia, si aia ca o sa-i lipseasca. Ma laudam cu ce aveam si plangeam ca vreau mai mult. Cum poate creste asa?! Cu doar 47 de rochite cand nu stiu ce magazin si-a lansat colectia noua si ea nu le are, fix pe alea?! O sa fie nefericita si o sa ne reproseze ca nu am facut de ajuns.

Blonduta a crescut. Ea e in zodia pesti. Noi ii ofeream multe dar ea nu parea interesata, pe ea o interesa mai degraba colectia de ghinde, pietre, frunze si bete. Da, i le ofeream si pe astea dar un fisher price dadea bine in parc, langa noi. O intrebam: ‘Iti place, nu-i asa?’ Iar ea ridica din umeri e nepasare. O constrangeam sa zica ceea ce doream sa aud: ‘Da, e cea mai frumoasa papusa din lume, multumesc ca mi-ati cumparat-o. Jucarii, haine, gadgeturi se adunau. Dar adunau si praf, nu-l vedeam decat fizic. In tot timpul asta, stiam ca nu sunt ok cu banii si cautam raspunsuri si ajutor. Mergeam la cursuri de educatie financiara, faceam liste, listute, citeam zeci de carti. Calculam, imparteam. Stiam lucruri si credeam ca le aplic dar nu era deloc asa. Eu tineam banii familiei, eu calculam totul. Eu taiam, eu spanzuram. Uneori ma revoltam, ca e prea greu, prea mare responsabilitatea, ca nu mai pot. Stateam noaptea treaza si iar calculam, iar imparteam. Plangeam noaptea ca desi aveam destul de multi bani, nu erau destui. Doream mai mult, mai mult, mai mult.

Nu imi amintesc zilele, imi amintesc senzatiile. Blonduta intr-o zi cere chestii, din ce in ce mai scumpe. Le pierdea si le primea inapoi. Nu ii mai pasa de ele iar ele costau mult. Le dorea, le cerea. Iar noi nu i le mai puteam oferi pentru ca lista parea ca nu se mai termina. Iar eu, eu nu mai castigam nimic, pur si simplu vanzarile mele nu existau. Facusem multe chestii pana atunci, ce aduceau bani dar acum ma decisesem deja ca nu mai vreau job si ca vreau sa vand online. Asta vreau sa fac. Si sa scriu…. Dar asta nu aducea bani. Nu erau intrari de la mine just like that. Venitul familiei traversa un cutremur financiar. Citind mereu, dau cu ochii intr-o carte, nimic intamplator ‘gandeste-te la relatia TA cu banii, tu te temi de ei?’ m-a strafulgerat pur si simplu. Cum am ajuns aici? Cum a ajuns copilul meu sa puna pret pe material? Cum nu vad ca am 21 de perechi de pantaloni si tocmai mi-am mai cumparat inca 3, sa fie?! Mii se intrebari m-au lovit. Am avut intelepciunea sa zic atunci STOP.

Am dat cartile pe fata si fara niciun fel de ipocrizie, mi-am facut detox financiar. Am studiat din nou, am cautat. Am renuntat la a cumpara ceva doar sa am. Am gandit utilitatea unui obiect inainte de a intinde banii. Am inceput sa fac curatenie in mine si sa nu-i

Banii sunt energie
Banii sunt energie

mai consider zei. Am inceput sa ii respect, sa ii apreciez. Lucruri au inceput sa se schimbe. Acum, cu 5 lei am facut ziua minunata unui om. Acum, cu 200 de lei am avut excursia vietii mele cu prietena mea. Acum, cu 40 de lei am obtinut niste sprancene minunate ce-mi lumineaza fata, dar nu, am obtinut energie de la toti oamenii care erau acolo cand fata minunata imi pensa sprancenele. Am primit dintr-o data gratis lucruri sau evenimente ce m-au amprentat pe restul vietii. Am inceput sa caut gratuitatea si sa profit de ea, la modul onest. Sa ma bucur de ea, e diferit. Pentru ca pana atunci, pentru mine TOTUL costa chiar daca ziceam ca nu e asa. Nu e vorba de bani, nu, deloc, e vorba de energie. 🙂 Banii sunt energie. O stiam, dar acum o simteam. E total altceva.

Am inceput tratamentul meu financiar. Sunt inca spitalizata dar cu tratament la domiciliu. O sa fie un proces lung. Sunt doar la inceput. Am inceput resetarea Blondutei legata de bani. Am incetat sa (mai) fiu risipitoare. Nu doar cu banii, ci in toate. Cumva, toate de fapt sunt interconectate. Ma ajuta foarte mult faptul ca multe din feeling-urile astea le-am trait deja, le stiam, le-am citit si le simteam. Sunt exagerat de intuitiva. Sunt fericita ca m-am salvat. Nu-s salvata complet dar inapoi nu ma mai intorc. Acum stiu ceea ce ieri nu stiam. Am sansa sa fac bine si o voi face. Nu mai sunt sclavul lor, nu ma mai tem daca ii pierd, nu ii mai organizez frumos la linie in portofel, nu ma mai interseaza ca ceva e la moda, nu caut sa arat altora ce am, nu mai vreau sa ma laud, nu mai am nimic de demonstrat, nu ma mai duc intr-un loc ca e cool ma duc ca vreau sa fiu acolo, nu mai fac competitie cu gadgeturi. Caut altceva acum.

Iar episodul cheie care a contribuit la resetarea mea, pe care le altfel intrasem sa-l scriu dar nu stiu cum, am reusit o intreaga confesiune, vi-l prezint… :)) Vand un produs vintage de 60 de lei. Nu are nimeni pe piata produsul asta si pretul l-am gandit eu. Asa am considerat eu ca 60 de lei e suma corecta. Brusc, de la ‘trezirea’ mea, produsul se cumpara. Un domn sobru, intelectual. Nici nu ma asteptam ca altcineva sa o faca. Imi spune ca vrea cu plata pe cont. Nici nu ma asteptam altfel sa achite. Am mentionat deja ca sunt exagerat de intuitiva. 🙂 Ii dau mesaj cu contul si detaliile- are 64 de lei total de achitat, cu tot cu transport. Achita 70 fara sa-mi dea mesaj, fara sa-mi spuna nimic, pur si simplu. Paranteza, in vanzarile online nu exista bacsis. Maxim, cineva poate sa imi achite 25 de lei daca are 24 de fapt, din ratiunea ca nu se mai complica cu 1 leu la banca- rest-  dar altfel nimeni niciodata pana acum nu am auzit sa pluseze suma ceruta de vanzator. Nu se face si punct. Revenind, ma gandeam sa ii pun cu Priori ca si asa a platit in plus, dar zic nu. E ceva ce trebuie sa invat de aici. A pus 70 si e bine asa. Zambesc, inteleg. Ii dau mesaj ca ii multumesc pentru tot, ca a depasit suma de achitat, ca e un om deosebit care simte lucruri si ca nu are de fapt nicio legatura cu banii. Produsul ajunge la el. Eu ii dau un calificativ pozitiv cu toata sinceritatea, el mie imi scrie ‘perfect’ pe calificativ. Aproape happy end. Din varia motive nu am putut sa-mi verific mailul decat azi. Imi raspunsese: ‘Cand am cumparat obiectul  daca nu gresesc costa 80 lei-am platit 70 pentru ca reducerea acordata de dumneavoastra mi s-a parut prea mare’. Noi nu am avut conversatia asta, mesajele schimbate de noi erau clare, sunt in arhiva. Nu era nicio reducere, nimic din toate astea. Avea 64 de lei de achitat, stia asta prea bine si asta e happy end-ul.

Eu nu mai caut bani prin altii, nu. Nu pot functiona, in mod evident, fara ei insa vreau sa o fac diferit. Ceea ce am incercat pana acum, evident m-a nefericit. E timpul sa fac schimbari. Sa imi vindec relatia MEA cu ei pentru ca am gestionat-o pana acum defectuos.

Buna, sunt Rebecca si tocmai am intrat intr-o relatie corecta si minunata cu banii. Pace, iubire si bani voua! Sa va fie de folos povestea mea.

Good life, people! Good life!

Hits: 36

Mi-am inventat cea mai tare stare ever, cea mai clara si brusca trezire de pana acum din viata mea. Eu singura. Pe tren, casti mari pe urechi, blana-n volum, piesa asta pe repeat de zeci de ori. Am ras, am plans, am dansat pe scaunul numarul 64 cu toata fiinta mea. Un decent 4-5 ore. Mi-a pasat deloc de tot ceea ce era in jurul meu. Puteau sa rada, sa creada ca sunt dilimache, sa le fie mila, sa ma admire… nu mi-a pasat si atat. Doar eu cu bucuria mea- cu gandurile mele, cu visele mele, cu proiectele mele, cu prostiile mele, doar eu cu mine. Am inteles acum despre ce-i vorba in existenta asta noastra, in fiintirea pamanteasca, cum ii zic autorii. Stiu limpede ca I WILL SO FUCKING MAKE IT! I can and I will. Nimic din ceea ce ma putea destabiliza nu va mai fi, dintr-o simpla ratiune. Ca acum am starea asta prezenta in mine, in minte. Inchid ochii si o am, o simt. Am primit-o cadou sau am platit pentru ea, nu fac socotelile. E in capul meu sau- better- imi pot pune castile iar pe urechi, dau maxim pe volum si on and on. O am. Sper sa am intelepciunea necesara sa nu o pierd vreodata… Good, good life! Traiti! Mergeti in sus, doar in sus!

https://www.youtube.com/watch?v=SqF8S6HGIzs