Updated on iunie 2, 2015
Lectură plăcută să aveţi!
Visits: 72
Eu sunt. Om, femeie, fiinţă raţională dar total haotică uneori. Mă strădui să fiu sus, să urc niveluri, să depăşesc bariere dar nu reuşesc mereu. Câteodată mi se înfundă. Câteodată nu pot merge mai departe. Uneori nu am direcţie şi atunci, spre deosebire de acţiunile mele trecute din care am învăţat, ştiu că am nevoie să mă opresc. Poate sunt prea obosită fizic, poate cineva m-a tulburat spunându-mi ceva, poate o etichetă pusă m-a destabilizat, poate am văzut o chestie care mi-a rupt ritmul, poate eu singură m-am încâlcit în propriile mele acţiuni. Aşa s-a întâmplat acum. Nu pot, nu ştiu, nu vreau să merg mai departe. Dar nici să stau nu pot, nu ştiu, nu vreau. Mie nu-mi trece de la sine. Am nevoie de lecţii.
Iau cartea în ghiozdan, apa mereu la mine, cafeaua în sticluţă şi ţigările. Care ţigări mai sunt… doar una. Aşa că o să merg să-mi cumpăr un pachet nou deci adaug şi portofelul. De telefon nu am nevoie. Nu vreau să mă caute nimeni, nu mă interesează prea multe despre nimic. Pentru că am nevoie de mine. Trebuie să mă ascult. Cobor afară cu ochelarii de soare pe ochi, mă-ndrept spre magazin. E duminică şi mulţi ciudaţi întâlnesc. Ignor, n-am timp de alţii. Nu vreau să-aud poveşti, păţanii, întâmplări. Vreau doar ţigări şi să citesc. El, intră înaintea mea în magazin, târâindu-şi picioarele. Şi-un baston. Miroase îngrozitor dar eu nu am o problemă cu asta. Ştiu sigur însă că patroana magazinului ce ne serveşte, are. Am un deja-vu. Ea înjurându-l dar servindu-l, el înjurând-o dar plătindu-i. Am mai trăit o dată, chiar de două ori povestea asta. Ştiu că are o mare problemă cu ei însă şi ei cu ea. Refuz să am o reacţie, orice fel de reacţie, pentru că azi nu mă pot ajuta pe mine, darmite pe el. Iar ea are dreptatea ei. Acum tot magazinul pute. Îmi cer ţigările şi vreau să ies cât mai rapid, nu pentru că mă deranjează mirosul, ci pentru că ştiu că ea, acum, o să mă facă părtaşă la întâmplare şi eu n-am chef. Scoate un spray şi împrăştie pufuri spunându-mi:
– Îl ţin special pentru EI. Eu zâmbesc.
Deşi a stat câteva secunde bune cu mâna pe buton, nu simt nimic. Mă gândesc că poate nu a ales spray-ul potrivit. Dar n-am starea necesară să fac o glumă proastă, gen: ‘Să vă aduc eu un parfum de cameră mai eficient? Că am acasă vreo 3.’ Nu-mi pare nici mie hilar dar nici nu găsesc ceva mai bun. Mai bine tac. N-am nici chef să mă supăr cu ea. Câteodată are fructe bune, proaspete şi uite, da, ţigări. Vreau doar să ies. Şi am ieşit.
Am mers în parc. Bancă la soare, să-mi pot păstra ochelarii de soare pe ochi. Am fumat o ţigară şi m-am uitat în jur. În stânga, ei îşi ‘încurajează’ copilul: ‘Mircea, nu acolo. Mircea, nu lua aia, caca. Mircea, nu alerga prea tare. Mircea, hai să strângem mingiile din iarbă. Mircea, ai grijă, vine tramvaiul.’ Nu-i treaba mea, atâta ştiu ei, atâta pot. Ignor. În dreapta, ei scuipă seminţele pe jos. Nu-i treaba mea, azi nu fac educaţie. În faţa mea, el îşi ia pe sus copilul, urlând. Trece pe lângă mine, se uită insistent şi-i zice: ‘Uite, râde fata de tine că plângi!’ Rămân paf! Nu râd, man! Nu râd, deloc. Felicitări, tocmai i-ai zis copilului tău un mare bullshit. Nu râd deloc. Ezit. Refuz să fug după ei şi să-i spun asta: ‘Nu-i treaba mea. Nu, nu râdeam şi nu mă fă complice in neputinţa ta.’ Mă gândesc că dacă nu eram eu, at fi putut să fie bătrâna de lângă mine. Pe cineva tot găsea ‘să râdă’ de problema propriului său copil. În fine, nu-i treaba mea. Măcar sunt ‘fată’. Asta e singura parte bună, dacă poate fi vreo parte bună. Iar un altul îşi plimbă cu super mare relaxare băieţelul de mână, prin iarbă. Sunt liniştiţi amândoi. Nici măcar nu-şi vorbesc, doar se plimbă de mână. Mă liniştesc şi eu. Îmi scot cartea şi citesc. 101 de poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi. Nu mai aud nimic din jurul meu pentru că nu-mi mai pasă. Eu, cartea şi insectele.
Se ţipă la sora lui Mircea. Ceva a făcut greşit că-i maică-sa scoasă din minţi. Nu-i treaba mea, nu-i treaba mea, nu-i fucking treaba mea. E doar o haină ce a căzut pe jos, se spală. Nu-i treaba mea. E bine că pleacă totuşi, va fi mai linişte. Cu coada ochiului, îl văd cu bastonul şi târâindu-şi picioarele. Pfiu. Ştiu sută-n sută c-o să se oprească doar la mine. Deşi suntem mulţi pe bănci. Ştiu. Intuiţie de vărsător. Am ochelarii pe nas şi citesc. Poate că nu o să ies în evidenţă.
– Lectură plăcută să aveţi!
Ezit câteva secunde, ridic privirea şi zâmbesc. 🙂
– Cam miros urât, nu-i aşa?
Am capul în jos şi alte 4-5 secunde nu rostesc nimic. Mi-am ridicat ochelarii de soare de pe ochi, adio protectţie, i-am sprijinit pe cap şi am zâmbit:
– Cam da, sincer.
– Aşa e. Eu aş vrea să-mi cumpăr un săpun dar nu am încă de ajuns. Mi-ar mai trebui un leu şi jumătate. Întinde pumnul plin cu monede. Vreau să mă duc la azil deseară, pe Brâncoveanu, şi de asta zic că mi-aş cumpăra un săpun.
5 lei. Ce bine că mi-am luat portofelul la mine.
– Ooo, ce fain. Mulţumesc, bodaproste. Mâncare am, că am primit, am măturat azi pe la unii şi mi-au dat. Mâncare bună, carne, nu prostii. Am şi langoş. Da’ n-am pâine şi n-aveam săpun. Acum o să am, că vreau să mă spăl deseară la azil. Şi ştiţi ce nu mai am? Nu am asigurare, asta e rău. Că nu am nicio pensie şi nu mă primesc ăştia la spital. Dar eu mă duc mâine oricum. Că-i luni. Mă duc ştiţi unde? La dermato-venerice. O doamneee, nu vă speriaţi că nu am nicio boală venerică, doamne fereşte, nu. M-a ferit dumnezeu şi de boli venerice şi de păduchi. N-am păduchi. Am nişte chestii pe picior, cum să vă zic. Urâte. Se fac aşa…
– Se duce pielea.
– Aşa. ca nişte bubiţe. Cum să vă zic?! Ca râia. Da’ nu-i nimic, că-s hotărât. Azi mă spăl, că ştiu că miros urât şi mâine dimineaţă cu mine la dermato-venerice. Că acum pot să-mi iau săpun. Ştiţi ce?! Eu miros aşa de urât că tot adun chiştoace de pe jos. De asta. Acuma… (observând pachetul meu gol în care scrumasem) eu nu pot să vă mai cer şi ţigări că nu se cade. Destul mi-aţi dat. Iar ţigările sunt foarte scumpe. 13-15 lei pachetul. Nu, nu că eu aşa nu-s prost crescut. Ştiu că nu se face.
Îi întind două ţigări. Eu dau foarte rar mai mult de o singură ţigară cuiva, oricui.
– Vă dau şi foc, vreţi să fumaţi?
Râde cu poftă.
– Dragă domniţă, apăi de atâta nu sunt eu în stare?! Să fac bani de o brichetă?! Că pe aia mi-o permit. De ţigări nu am bani, că sunt scumpe rău. De aia adun de pe jos chiştoacele şi de aia miros urât. Da’ acum gata, mă spăl deseară la azil. Am lucrat şi eu la viaţa mea. Am fost paznic, la fabrica X. Păi nu intra nimeni fără să ştiu. Tot ştiam. Nimic nu era fără să treacă pe la mine. Pe atunci fumam doar kent. Ei nah, aşa era, eram şi eu cineva. Nu oricine trecea de mine.
– Şi cum aţi ajuns aici?
– Cum, cum? N-aţi auzit? Păi fabrica s-a desfiinţat. De asta.
– Am înţeles. Gândesc că e dibace domnul, a ocolit finuţ răspunsul.
– Dar unde staţi?
– Aici în parc. Vin în fiecare zi. Că la azil doar dormi, pe tramvai te dă jos la prima, pe centru iau amenzi. Râde cu poftă. Râd şi eu. Aşa e. Păi eu am bani să plătesc amenzile?! Te ţine până la 10 noaptea la secţia de comunitari şi apoi îţi dă drumul. La spital nu pot, că nu-s locuri. Vă daţi seama. E greu pentru voi, oamenii sănătoşi la spital să fie locuri, darmite pentru mine care vedeţi, eu şi miros.
– Dar aţi avut familie, aveţi familie?
– Să vă zic aşa, da. Am doi băieţi mari. Unu-n Spania, unu-n Italia. Ce să mint?! Primii doi ani, m-au ajutat. Trimiteau pachete uite aşa de mari în ţară, cu de toate. Aveau mare grijă de mine. Că eu nu aveam pensie, nu aveam de unde.
– Şi ce s-a întâmplat?
– Asta. Că s-or fi săturat şi ei să-mi dea. Nu mai au de unde. Sau poate nu mai vor. Nu mă mai caută şi nici eu nu pot să-i caut pe ei. Că nu am bani să-mi cumpăr telefon. E scump un telefon, eu abia am adunat de-un săpun acum. Râde. Sunteţi studentă?
– Nu, nu sunt. Zâmbesc. Aşa cum el dibace a ocolit răspunsuri, aşa şi eu şireată, nu mai zic nimic.
– Am înţeles. Pentru cultură generală.
– Exaaact.
– Ştiu, ştiu că nici eu nu sunt vreun prost. Am şcoală. Am făcut trei ani de profesională la liceul de chimie. Citeam şi eu. Dar staţi, am fost şi la concurs, am fost la Ştii şi câştigi!
– Pe bune? Foarte tare!
– Pe bune, pe bune. Şi încă de câte ori. Am şi eu cultură generală. Ştiu să scriu, să citesc. Uite, mă descurc bine să vorbesc. Am avut de toate. Doar noroc nu am avut. Dar am acum ţigări şi bani de săpun. Nu vă mai reţin, vă las cu lectura plăcută în continuare.
– Mulţumesc frumos! Toate bunele fie cu d-voastră. Sănătate!
– Asta e, da! Sănătate, că-i mai bună decât toate. V-am zis că mă descurc la cultură generală.
– Aşa-i, aşa-i. Râdem.
– Primesc multe de la oameni, pe stradă. Primesc multă mâncare. Oamenii nu prea dau bani, să ştiţi. Şi muncesc pentru mâncare că nu mii aşa de greu. Mai mătur, mai fac ce pot. Că eu cu picioarele astea, ştiţi cum e. Dar vă zic sincer. Cea mai mare bucurie, e… când îi primesc pe ăştia. Şi mi-aţi dat mulţi. Azi am avut mare noroc. Îşi strânge în pumn bancnota şi îşi sărută pumnul. Sănătate, sănătate. Merg să mă spăl. Continuaţi cu lectura plăcută!
Mi-am aprins o ţigară şi m-am gândit. Minunat! Absolut minunat. 🙂 E zilnic în parc. Am zâmbit. Am inchis cartea. Am plecat, continuând să zâmbesc. Acum ştiu. Am ajuns acasă, am scris aici, totul proaspăt în minte. 🙂 Lectură plăcută şi vouă! Sănătate şi noroc!
Updated on mai 28, 2015
Detox by Fresco
Visits: 77
Detox-ul meu general a început cu mult timp în urmă. Un detox complex-alimentar, emoţional, social, mental. Am fost prea mult şi posibil chiar prea multă. Credeam că mi se cuvin prea multe. Multă cantitate în defavoarea calităţii, deseori. Eram un om ce vedea în alb şi negru. Pierdeam nuanţe. Procesul curăţării mele nu a fost unul uşor. E încă în desfăşurare. Multe etape de parcurs- unele mai grele, altele ale naibii de plăcute. Uneori am abandonat Azi ca Mâine să pot să o iau mai bine de la capăt. Sau să-i inventez un capăt nou. Voi reveni cu detalii, acum vreau doar despre Fresco. Despre ei este vorba, să vorbim în cunoştinţă de cauză:
https://www.facebook.com/frescofood.ro/timeline
M-am blocat undeva la 55 de kilograme. Startul iniţial a fost un 64,în urmă cu fro 2 ani şi de atunci tot dau jos. Dar acum m-am blocat aici. Orice am încercat- ce înainte funcţiona de minune, acum nu mai dădea randament. Deloc, blocaj. Dupa vreo 3 luni de încercări, am aproape abandonat. Nu înţelegeam de ce şi nu mai vedeam calea. Pădurea sigur nu o vedeam de copaci. Am vrut să fiu sub 55 de kg cu orice preţ. Mi-am făcut un scop în sine din asta. Dar nu ştiam cum. Duminică prânz, cu fetiţa mea la masă la restaurant, aud întâmplător discuţie despre cum X bărbat a slăbit cu ceva sucuri, smoothiuri. Că a ţinut cură de 5 zile şi a slăbit 4 kilograme. Mmmm… mi s-a aprins o luminiţă. Nu doream chiar 4 jos, doar să fiu sub 55. Ok, ok google it. Sucuri naturale smoothie timişoara şi mă duce la Fresco. Ok, ok. Ştiam, auzisem puţintel de Fresco. Acum un an de exemplu cumpărasem două sucuri Fresco pe care le-am găsit dubioase rău. Nu erau pentru mine. Asta apropo de cine mai zice că nu se educă gusturile. N-a fost vremea mea, nu aveam cum să le apreciez gusturile pentru că nu eram pregătită de Fresco. Nu doar că nu le-am apreciat însă le-am şi tratat ‘dur’… că le-am vărsat. Prea dur, sincer dar aveau mentă. Abia acum, la un an distanţă, pot să iubesc menta. :))))
Şi bun, mi s-a pus pata. Sus pe bicicleta, ajung la ei. Mărăşeşti nr. 6. Pietonală. Dau de Cristina, o văd pentru prima oară în viaţa mea, şi dă-i poveste. Despre una, despre alta. Despre detox-uri şi viaţă curată. Ce a ţinut ea, ce am ţinut eu. Mă ajută maxim discuţia (cu ocazia asta- Muţumesc din suflet, Cristina, nu am reuşit până acum să fac asta dar cred că nu e prea târziu aici) iar acum ştiam clar că vreau detox de la ei. Nu suporta amânare decizia. Au două tipuri, pe care să-l aleg?! Unul e Avansat! Păi sigur că eu sunt omul avansatului. 😀 Nu mă încurc cu jumătăţi de măsură. Vreau 5 zile, adică maxim. Ştiu că pot. Marţi dimineaţa, 05.05.2015 am primele 6 borcănaşe în mână şi să pornească procesul detoxifierii.
Toate detaliile tehnice, compoziţie sucuri, amestecuri etc vă, cu drag, invit să le studiaţi la ei pe pagină. Eu vă spun povestea mea, de neprofesionist în nutriţie. De om care-şi face curat în alimentaţie şi-n gânduri în absolut fiecare zi.
De unde am plecat? 55.3 kg şi atitudinea că vreau să fiu sub 55 de kilograme.
Mâncam fructe înainte de detox? Slab, foarte slab. Nu constant. Uneori zilnic, alteori nu mâncam 2-3 zile.
Ştiam ce-s alea smoothieuri, shake-uri, sucuri naturale? Mda, mai mult din poze.
Mi s-a părut greu să servesc lichide (care mă rog, sunt consistente din toate punctele de vedere) 5 zile? Nu, challenge accepted.
A fost greu? Mda. Nu mi-a fost floare la ureche. Dar simţeam că-s ok din punct de vedere nutritiv şi de asta nu am abandonat.
Mi-a fost poftă de ceva în astea 5 zile? Nu prea. De exemplu, s-a mâncat în jurul meu pizza, tort, paneuri aburinde şi am fost chiar ok. Am avut o motivaţie puternică.
Câte borcănaşe am băut? Aici sunt cu probleme. Nu faceţi aşa, NU! 5 în prima zi, 4 în următoarele două iar în ultimele zile câte 3. Programul e gândit (foarte bine gândit de altfel) cu 6 borcănaşe de băut. Dar eu nu am putut. Am aflat ulterior că ar fi fost bine să fi scos cafeaua pe parcursul procesului, cafeaua fiind inhibator daaar nu am ajuns încă la level-ul ăsta. Cafeaua plus nicotina… încă sunt în meniul meu zilnic. ;(
Când mi-a fost cel mai greu? Joi pe la pranz, adică a treia zi şi am dormit-o. Întotdeauna când simt că ceva nu e în regulă, dorm şi redevin fresh.
Când mi-a fost şi mai greu decât atunci când mi-a fost greu? Sâmbătă seara, ultima zi. Am dormit-o. De la 7 seara până a doua zi la 08.00 dimineaţa.
Mi-a fost foame în toată perioada asta? Nu. Că dacă îmi era, aveam borcănaşul la frigider.
Am mâncat şi altceva pe lângă, am mai trişat? Nici vorbă. Eu Când fac o treabă, o fac până la capăt.
Sport? Miscare, categoric. Mers cu bicicleta câţiva kilometri zilnic şi pe jos o grămadă, pe lângă. Plus trotinetă. Abdomene şi chestii nu am făcut. Nu am vrut nici să mă ambalez prea tare în perioada asta.
Care dintre sucuri-mixuri mi-a plăcut cel mai tare? Albul a fost cel mai consistent pentru mine. Super săţios, gustos. Portocaliul- freshul preferat. Mă repunea în funcţia energie la câteva minute după ce îl beam. Verdele mi-a fost de ajutor dimineaţa. Roşul cu piper cayenne mi-a plăcut tare şi celalalt roşu, cu sfeclă… ăăă l-am tot ascuns până săream peste el.
La final ce s-a întâmplat? S-au întâmplat 52.4 kilograme. Am murit de fericire şi am înviat.
Ce s-a întâmplat după final? Nu am făcut trecerea pe solide foarte bine. Puteam să dedic puţin timp research-ului şi să fac o chestie cu cap. Nu prea am făcut-o. Am evitat iaurtul, atât am făcut. Ştiam de la detox-uri trecute că nu-mi face bine să trec ‘napoi la mâncare prin iaurturi. Dar am avut seminţele mele cu care m-am consacrat şi încet încet am fost back to normal.
Au fost şi alte schimbări? Vederea mai clară, tenul mai curat, mai odihnită, mai liniştită, mai energizată, o stare generala cu mult mai bună. Şi mai îngustă, cu totul mai ingustă.
M-am văzut de-acum ‘slabă’ dar ceva nu era ok. Deşi am slăbit frumos, fără vergeturi, cute, fără suferinţă, fără frustrări, deşi părea magie… ceva nu era ok. A fost ca potul mare la loterie. Nu am ştiut cum să diluiesc toată treaba. Prea mult dintr-o dată. Brusc cu doar 3 kilograme jos, oamenii din jur au început să mă claseze ca slăbănoagă, adolescentă, tinerică, sportivă. Erau complimente dar ceva era prea mult. Primeam ‘ajunge cu slăbitul’, ‘eşti prea slabă deja’, ‘să nu mori de foame’, ‘cum ai reuşit, bravo, ajută-mă şi pe mine’, ‘felicitări, eşti tare’, ‘care e treaba cu detox-ul’. Încurajări şi aprecieri sau uşoare îndrumări dar care erau cumva protective… dar era prea mult să pot duce, din păcate. Nu am ştiut, pare şocant dar pur şi simplu, nu ştiam cum să fiu de 52 de kilograme. Cum să mă port la 52. Cum să mă îmbrac. Cum să spun altora ceva, orice. Nu am fost în viaţa mea aşa de slabă şi nu ştiam ce şi cum să fac. Psihic, eram fără direcţie in continuare. Nu mă vedeam slabă, niciun caz. Mă verificam în oglindă din oră în oră de teama de a nu se strica magia. Ok, mi-am continuat mişcarea şi mi-am reintrodus abdomenele mele în program. Am mâncat firesc. Aşa cum ştiam eu, cu seminţe multe. Şi cam într-o săptămână am avut un şoc urcând-mă pe cântar. 55.8 kg. Burta mea foarte foarte umflată dar eu, cumva, la fel de îngustă. În continuare, oamenii mă urcau mai sus decât puteam eu să stau. Eşti slabă, eşti faină, eşti… de 55 din nou şi totuşi nu. Arătam de 52, eram de 55 şi mă simţeam de 64.
Atunci am zis stop. E timpul să discut cu mine, cu sinceritate. Şi-am făcut-o. N-a fost vesel pentru că nu am avut colţ în care să mă ascund. Am dat pe faţă cărţile şi am plâns. Pentru că aveam nevoie să mă curăţ, de multe. Eu am făcut detox-ul ăsta total greşit. Era un detox, nu o cură de slăbire. Nu-mi pasă câte kilograme am, nu asta trebuia să fie prioritatea mea. Am vrut o schimbare. Am primit. Şi am pus pe listă tot ce era haos în capul meu.
Am vrut să fiu prietenă cu fructele. Ok, le iubesc acum. Le mănânc. Zilnic. Au intrat în meniul meu natural. Îmi place Fresco şi sistemul lor de fresh. Mi-am luat propriul meu blender şi am continuat ce de la ei am învăţat. Nicio dimineaţă fără shake, smoothie, fructe pasate sau ce-o fi. Sunt în a doua săptămână deja de blenduit şi dependenţa e deja instalată. Voi reveni cu detalii şi despre asta. Dar nu pornesc nicio dimineaţă fără apa călduţă cu lâmâie, urmată de shake-ul meu consistent. Mi-am continuat sportul aşa cum îmi place mie. Ca mişcare pur şi simplu, nu ca pe ceva organizat pentru că eu sunt un om liber. Nu-mi plac constrângerile de niciun fel. Burta mare acum nu mai e. Mi-am făcut în continuare abdomenele. Starea bună a revenit, sunt liberă.Posibil există şi o explicaţie ştiinţifică a ceea ce mi s-a întâmplat, posibil o voi afla. Dar spiritual vorbind ştiu foarte clar că deşi kilogramele nu erau pe mine, erau în mintea mea. Nu le-am putut da drumul. Pare că-s dusă, şi eu zâmbesc scriind, dar ştiu cert că asta e. Nu poţi fi ceva sau cumva fără să accepţi că poţi fi ceva sau într-un anume fel. M-am iertat că mi-am refuzat atâta vreme hrană bună. M-am iertat că nu mi-am ascultat corpul atâta amar de vreme şi mi-am propus să mă accept. Cu câte kilograme or fi să fie. Culmea ironiei. Să te complexeze faptul că eşti (mai) slab. N-am fost în barca asta dar e un început pentru toate. Nu sunt anorexică, nu sunt subnutrită, nici pe departe. Sunt un om care a dat jos nişte kilograme. Fără înfometare, fără vreo boală, fără probleme de sănătate, fără frustrări. La 33 de ani, pentru prima oară în viaţă, pe o greutate de bun simţ.
Detox-ul nu e pentru oricine. Tu îl alegi pe el cumva dar şi el trebuie să te aleagă pe tine. Mi-am dorit să scap de nişte lucruri, gânduri care nu-mi făceau bine. Am reuşit. Dar nu poţi înlocui ceva ce nu-ţi face bine, cu altceva ce nu-ţi face bine. Nu aşa funcţionează. Am decis să nu mă mai cântăresc fizic în perioada ce urma. Nu-mi va mai păsa. Voi, cei din jurul meu, ziceaţi că arăt bine. A decis să vă cred pe cuvânt. 🙂 Vreau să fiu un om liber. Nu constrâns de numărul de kilograme.
Dacă nu era Fresco… cine ştie când aveam fructele introduse ca mod de viaţă în propria mea? Dacă nu era Fresco… cine ştie când aveam să cunosc câteva bucăţi de oameni frumoşi şi buni? Le mulţumesc lui Alin şi special lui Andrei pentru TOT. Dacă nu era Fresco… cine ştie când aş fi aflat că nu sunt deloc importante kilogramele? Dacă nu era Fresco… cine ştie când aş fi aflat despre mine că sunt frumoasă şi tânără? La chiar 33. Dacă nu era Fresco… nu aş fi avut perspectivele pe care acum le am. Dacă nu era Fresco… nici eu n-aş fi fost azi fresco. Mai liniştită. Mai subţirică. Mai veselă. Mai energizată.
Un detox de 5 zile poate schimba o viaţă. Poate că eu tot în sus mă duc, vreau să cred că evoluez, dar fără echipa lor faină faină nu cred că azi eram aici, acum, scriind asta. Pentru că, să nu uităm. Eu brusc, din haos, am apărut ‘napoi pe blog. Just like that. Acum ştiu, in 4 mai 2015 de exemplu nu prea ştiam ce ştiu acum. Urc trepte. Vreau, mă lupt să urc, dar o fac cu plăcere şi interes. Aştept să văd cu specifica-mi curiozitate ce va urma. Vreau să fiu mai bună decât ieri. Pentru mine nu e doar o expresie, un citat frumos, e o provocare şi-o formă de valoare.
Pentru postul asta special m-am şi cântărit azi dimi. Măcar atâta documentaţie să am pentru curioşi. 53 şi ceva de kilograme. Să fac o glumă- nu 53 plus încă 3 kg pe lângă. :)))) Fie câte or fi. Nu mă mai apasă. Pentru căăăăăăă mă încap nişte haine pe care le-am păstrat eu aşa, într-o slabă slabă speranţă că într-o zi poate… noah. Să ziceţi voi acuma că eu sunt sora lu’ fiicu de fapt. :)))) Am atitudinea diferită. Or fi 53 şi sunt ale mele.
Concluziile mele sunt simple. Astea sunt pentru cei care citesc începuturile şi sfârşiturile. Mergeţi cu Fresco pe detox la sigur. Puneţi intrebări pentru a înţelege exact despre ce e vorba. Mergeţi la profesionişti inainte de a face ceva pe cont propriu, pentru a putea înţelege exact cum funcţionează treaba asta. Mergeţi la sigur. Ei au deja know how-ul şi maxim o să simţiţi diferenţa. Atenţie, un detox nu este o cură de slăbire. Se însoţeşte de obicei cu pierderea de kilograme dar nu e bătut în cuie. Detoxifierea duce la deschiderea perspectivelor. Posibil să fie greu de ţinut dacă nu eşti pregătit. Spune START dacă eşti 100% că asta îţi doreşti. Detox-ul scoate din tine chestii că de asta îi şi zice. Vei afla la final despre tine lucruri pe care te-ai străduit să le ţii ascunse. Vei fi cinstit cu tine şi când vine ziua socotelilor o să înţelegi că a evolua solicită energie. Dar ce minunat proces. Succes! Şi dacă vrei şi ai timp, aştept să citesc cu interes şi perspectiva ta. 🙂
Iar Fresco nu e doar detox. E mult mai mult decât atât. Află-i şi o să te convingi.
Updated on mai 19, 2015
Pierde doar dacă eşti sigur că vrei să pierzi
Visits: 65
Îmi merge pe repeat piesa asta. On and on and on and on. Nu contorizez de câte ori. Nu mă interesează, parcă e scrisă de mine pentru acum. Îi dau doar iară şi iară şi iară play. Câteodată lucrez sau mă fac că lucrez, alteori mă opresc cu capul în mâini şi mă uit pierdută pe fereastră, dar cel mai des îmi fac favoarea să plâng. Să o plâng, să mă plâng, să te plâng. Ce-i rău în a plânge?! Mereu râdeai de mine că plâng. Acum am dreptul să plâng în linişte pentru că ştiu că s-a terminat. Plâng cu lacrimi multe, mi s-a întins rimelul. Acum sunt liberă să plâng. Să fiu slabă şi să plâng, nu-mi pasă. Nu văd care e problema. Sunt o fiinţă emoţională, emoţionantă, emoţionată. Plâng pentru că mă răscoleşte. Am plecat pentru că TU-ul de azi, anonimul de mâine, nu ai zis nimic. Iar eu sunt un om al vorbelor. Nu pot sta fără ele. Le am mereu în buzunare. Nu-mi place tăcerea decât atunci când sunt singură în ea. Îmi place tăcerea atunci când am nevoie de ea. Dar când suntem doi, nu mi-o place. Poate doar dacă o decidem împreună. Altfel, nu e dreaptă. E doar dureroasă.
Când suntem ca acum pe marginea prăpastiei, când nu ştim cine suntem şi pe unde vrem să o apucăm, când nu mai ştim dacă putem în doi să mergem mai departe… nu-mi place tăcere. Nu mi-o servi că o să plec. Nu ştiu altfel cum să fac. O să îţi dau drumul pentru că tăcerea ta pentru mine înseamnă că nu-s mai vorbe de spus. Iar dacă vorbe nu sunt… ce sens mai are?! Nu-mi servi linişte, n-o vreau, nu-i pentru mine. Accept ura, e autentică. Accept atingerea, e palpabilă. Accept strigătul, accept o cană spartă pe podea, accept lacrimile chiar dacă-s de furie. Sunt umane. Toate astea sunt umane. Tu zici că nu sunt pentru tine. Dar sunt semnele pe care le dai ca eu să înţeleg că încă îţi pasă. Liniştea doare şi nu se mai repară. După linişte rămâne nimic. Aşa e şi când mori. E linişte şi pleci. De asta mă tem de moarte. Pentru că e linişte şi mie nu-mi place liniştea. O să o accept atunci când o aleg eu, până atunci… mă-ncred în ‘mie nu o să mi se întâmple!’. E naiv, ştiu, dar ajută. Într-o zi o să fiu…
Dar am vorbit atâtea şi tu n-ai zis încă nimic. La tine e doar linişte. Aş fi vrut să ai puterea să spui ceva, orice… dar poate nu vrei. Poate vrei să pierzi pentru că eu, azi, acum, sunt de pierdut. Eu te iubesc prea mult să-ncerc să schimb ceva, orice. Nu m-am uitat niciodată în spate. Decât să văd cât de departe am ajuns. Dar asta e doar când eu aleg să fie aşa. Altfel, am plecat şi atât. În liniştea mea, e diferit. Eu am ales-o.
E pe repeat. O să doară tot mai puţin, sunt tot mai puţine lacrimi. Am mai trecut prin asta, şi-încă de câte ori… Ce mai contează cine a greşit? Tu ai ales să taci şi eu am înţeles. Ai vrut să pierzi pentru că îţi doreai să rămână pierdut. Păcat că eram eu.
Updated on mai 27, 2015
Here I am again! sau Buei, o să scriu iară pă blog!
Visits: 392
Pfiu… Ăsta-i începutul. Aşa brusc. Vreţi şi-o introducere?! N-am da’ fac. 😀 Ăsta-i începutul. O continuare.
Mai puternică, mai calmă, mai frumoasă, mai slabă, mai skinny mai sexy, mai sănătoasă, mai înţeleaptă, mai sportivă, mai liniştită, mai relaxată, mai matură, mai determinată, mai naturală, mai energică, mai Rebe ca niciodată.
Viaţa mea a crescut frumos. S-au întâmplat lucruri. S-au schimbat lucruri, toate în bine. Eu sunt bine. Foarte bine. Am multe de dat şi o s-o fac. Aici sau oriunde va fi nevoie de ele. Nu le dau gratis. Le dau la schimb pe energie pozitivă.
Am plecat de la premisa că toată lumea mă cunoaşte. Păi dacă eu nu-s o carte deschisă, cine e?! Dacă mă cunoşti, atunci ştii. Dacă nu mă cunoşti, n-are importanţă. Eu sunt un om. Omul potrivit la locul potrivit. E atât de puţin important ce sunt, cu ce mă ocup, câţi bani câştig. Mă vei citi şi o să-ţi placă. Sau nu. Atunci nu mă vei mai citi, că nu eşti masochist. Dar dacă o să treci pe aici, o să citeşti ce-am povestit eu şi-o să rămâi cu asta. Că undeva există o Rebecca şi că vorbele-i sunt ticluite. Zice chestii. Toţi zicem. Eu le pun în ambalaj frumos şi le servesc. N-am inventat eu nimic, nu. Sunt doar un blogger vechi ce iară scrie. Pentru mine. Pentru tine. Pentru absolut oricine.
Updated on februarie 18, 2011
Blog inchis!
Visits: 441
Atât de brutal sună dar atât de brutal este. 🙂 E timpul să mergem mai departe, ca să putem evolua trebuie să închidem capitole vechi. Blogul asta a devenit, un capitol vechi. Mă întreabă muuuultă lume când mă întâlneşte de ce nu mai scriu pe blog; o vreme am amăgit oamenii şi pe mine cu ‘o să scriu’ apoi am trecut la ‘nu prea am timp că Ayanna îmi ocupă tot timpul’, după care nu mai ziceam nimic, ridicam din umeri. Într-o zi am deschis pagina principală a blogului şi l-am închis în secundele următoare. Apoi m-am gândit multă vreme de ce am făcut asta şi într-o discuţie cu mine insămi am ştiut, trebuia doar să mi-o recunosc. Eu nu mai sunt blogul ăsta. Nu am curaj sau răbdare să-l răsfoiesc vreodată, îmi amintesc doar articole şi sunt siderată de cât de mult am putut să mă expun, ei nu regret sau ceva de genul ăsta, niciun caz. Doar că acum nu aş mai putea, nu aşa oricum. Sau mi se întâmplă să-mi amintească cineva câte o fază, care ştiu că mi s-a întâmplat mie dar nu-mi amintesc să i-o fi povestit. ‘Ai scris pe blog, de-acolo ştiu…’ Ciudat, atât de multe să fi scris în el timp de 4 ani? O să-l ţin pentru bătrâneţe, hihihi. Atunci oricum nu-mi voi mai aminti nimic din el, c-o să fiu senilă, e taman la fix! :d
Acum sunt sinceră cu mine şi cu toată lumea care a intrat măcar de câteva ori pe aici şi spun ‘blogul ăsta nu mă mai reprezintă’. Nu mai sunt eu, ştiu cum eram şi cum sunt acum. Nu susţin că m-am schimbat radical sau că cine ştie ce transformare miraculoasă am suferit, sunt conştientă că esenţa mea tot aia e. Doar că… blogul ăsta pare atât de îndepărtat de ce-mi doresc eu în prezent, de modul în care gândesc acum, încât mi s-ar părea o mare minciună şi o şi mai mare ipocrizie să mai scriu în el.
Misiunea lui a ajuns la final. Cum zicea o fetită prezentă o vreme în posturile mele şi în viaţa mea 🙂 puţin adaptat ‘ce-am vrut, aia am avut’. Undeva la începuturi doream aşa de la blog: să-mi verific calităţile literare, scriitoriceşti parcă e prea mult spus dar undeva pe acolo. Am reuşit! Pentru că deseori, mai ales în ultima vreme am primit nişte mailuri mai mult decât emoţionante, oameni cu pregătire intelectuală şi statut care îmi mărturiseau cât de relaxante sunt posturile mele. Misiune îndeplinită, s-ar zice pragmatic, însă asta mi-am dorit să se întâmple. Aveam o vagă bănuială că zace în mine un mic narator şi acum am verificat, aşa este. Afirmaţia nu are nimic în comun cu infatuarea, să ne înţelegem, pur şi simplu am constatat că scriu pe placul oamenilor şi asta e cea mai mare realizare a blogului din 2006 până acum.
Apoi, fire expansivă, rebelă, extrovertită- cum mai vreţi să mă catalogaţi- blogul şi-a servit şi aici scopul. Am refulat, am plâns, am hohotit o dată cu fiecare post pe care l-am scris. Am pus sentimente, răbdare şi înţelepciune în fiecare rând, nu am lăsat scris nimic la voia întâmplării. Acum 2-3 ani eram cea mai tare când expuneam aici luptele mele cu societatea, cu exponenţii ei limitaţi. Eram cool şi impulsionam oamenii să lupte la rândul lor, ‘nu vă lăsaţi călcaţi în picioare’, cam ăsta mi-era crezul şi sloganul. Acum sunt cu mult mai temperată, de mult nu-mi mai rezolv problemele cu pumnul, de mai bine de un an apelez la calm şi isteţime sau chiar punerea în inferioritate intelectuală a adeversarului; ori de câte ori cineva este îndărădnic în comunicare am cu totul şi cu totul altă abordare decât în trecut. Am învăţat că zâmbetul şi nu pumnul este soluţia nemuritoare şi faptul că îţi păstrezi calmul în situaţii de stress şi presiune aduc mai degrabă o rezolvare pe placul tau. Sigur, nu ma dezic de maniera agresivă cu care m-am consacrat deja, n-am cum să mă reneg pe mine, hihiihihi însă agresivitatea mea a devenit mai docilă. Cu siguranţă că datorită sau din cauza Ayannei am ajuns aici însă nu ai cum să nu înveţi din toată naşterea, când stai la mila unei nenorocite de doctoriţe, că viaţa ta e atât de fragilă încât un singur conflict poate aduce un final tragic. Sigur, nu am devenit o persoană non-conflictuală, zilele trecute vorbeam la telefon cu un tembel de agent de plasare de pachete de la Fan Curier din Oradea căruia, cu calm i-am spus ‘Măi băiatule, băăăăi băiatule, nu mă fă că iau trenul până la Oradea şi te bat de nu mai ştii de tine, vezi că eşti prea obraznic şi impertinent’ pentru gusturile mele’. Deci… esenţa mea rămâne. 😉 Doamne ajută! 🙂
Acum simt că aş scrie în alt stil, în alt loc, pentru alt public. Adică… având alte interese, preocupări şi activităţi de zi cu zi sigur că nu mai am ce să povestesc despre mersul la piaţă şi cearta cu Ţaţa Leana. E firesc să scriu despre Fiinţa, cum îi zic, despre diversificare şi alăptare şi despre cum eu mă redescopăr în mine, în fiecare secundă, ca mamă, soţie, femeie, prietenă, fiică, soră… aţi vrea să scriu şi amantă, hahaha, nu vedeţi! :). Acum nu mă pot enerva ca înainte pentru că nu pot! Pentru că dacă aş ţipa ea ar plânge, eu mai tare ea şi mai tare… acum am învăţat să accept lucrurile aşa cum sunt, să mă calmez instant şi să caut soluţia, să nu mai încerc să educ şi să schimb oamenii. Acum oamenii nu mai sunt ‘proiectele mele’, nu mai vreau să fac dintr-un mototol un luptător, nu mai lupt să salvez; acum vreau prieteni pe care să-i ascult şi să fiu ascultată, cărora să le pot da o părere atunci când mi-o cer şi s-o accept dacă mi-e utilă la rându-mi. Nu mă mai bag cu bocancii în casa şi-n sufletul nimănui, acum accept doar invitaţii. 😀 Am renunţat la prieteni în ultima perioadă, acei prieteni care nu erau de fapt ci mă amăgeam agăţându-mă de diverse. Acum am oameni pe care îi sun destul de des sau nu dar pe care îi simt că dau înapoi, eu ofer mult- dacă nu tot- însă nu mai merge aşa, acum am învăţat să primesc. Dar nimic din ce-am lăsat în urmă nu doare, nimic nu s-a pierdut, au fost experienţe din care am învăţat absolut fiecare lecţioară. Am noi prieteni, mai mulţi şi mai buni, am noi cunoştinţe, am nişte oameni atât de frumoşi în jur… pentru că pe ăştia (ce exprimare, ăştia bă) mi i-am ales eu. Nu mi i-a dat serviciul sau zona, şcoala sau altceva. Mi-au ieşit în cale printr-o oarecare conjunctură şi am ales să rămân pe lângă ei şi ei pe lângă mine. Asta e frumuseţea unei amiciţii şi a telefoniei- aleg să sun pe cine vreau şi niciodată nu aud ‘bă da nu mai dai niciun semn de viaţă’. Nu mă simt vinovată că nu fac ce alţii se aşteaptă să fac. Sun când vreau, pe cine vreau, vorbesc cât vreau. 🙂
Nu mai scriu despre ce scriam pentru că acesta e cursul vieţii, e firesc să fie aşa şi chiar că am adunat atâtea amintiri în blogul de mai sus încât simt că misiunea lui a ajuns la sfârşit. Am noi proiecte, începute sau în capul meu încât mă sperie gândul că viaţa asta are finalitate, eu n-o să apuc să le fac pe toate. Aşa că… pentru cei care au rămas dezamăgiţi când le-am spus că închid căsuţa asta, le dau o veste buna. Va începe o Carte pentru fiica mea… şi voi inventa o nouă manieră de a-mi expune poveştile, într-un alt spaţiu, undeva în viitorul apropiat. Mihai când a auzit decizia mea a spus că ce fac eu pentru un om de tehnică precum e el este adevărată crimă! Că cică nu ştiu ce pagerank 3 de tre’ să fi tare frăţică să atingi cifra, că cică relevanţă nu ştiu de care… ce ştiu eu… termeni şi confuzie. Eu ştiu aşa, că Gugăl clar mă iubeşte (dar e reciproc) şi că ce fac eu acum este doar un capitol încheiat. Putem atinge cifra 5 (supremul!!!) sau 1000- nu-mi pasă- cu altceva, ceva ce voi fi eu! Aşa cum sunt acum, cu familia mea minunată şi cu noile mele şmecherii lingvistice, hahahhaha. Nu mai sunt rebeccamohl.eu (ironic, atât de mult timp a trecut de cînd nu am mai intrat pe blog că mi-am tastat propria adresă în .ro nu .eu… uitasem pur şi simplu…) pentru că voi fi ceva mai mult, doar m-am şi măritat, acum sunt doamna Rebecca Mări-Mohl! Dar nimic din ce sunt nu puteam fi fără Mohl… acum sunt ceva mai mult, sper… în bine… pentru că dorinţa mea este să merg mai departe, să evoluez (ce modest cuvânt şi cât de multe implică), să cresc şi să bucur la fel de mult oamenii din jurul meu, cunoscuţi sau nu, într-o manieră mai matură decât am putut fi până acum.
Mulţumirile sunt de la sine, erau invitabile, mulţumesc acestui blog datorită căruia am câştigat atât, de la prieteni la vocabular; mulţumesc spaţiului care ne-a tolerat pe mine şi comentariile mai mult sau mai puţin înţelepte, mulţumesc tuturor celor care au intrat aici (chiar pentru mine, chiar pentru scris, chiar pentru cărţi, chiar pentru ungi) măcar o dată sau de sute de ori. Toţi cei care aţi sacrificat minute din timpul vostru să ‘mă citiţi’ vă mulţumesc, deplina mea consideraţie!!! Mă plec cu adânc respect în faţa celor care au avut cuvinte de laudă şi m-au încurajat şi celor cu care am intrat în polemici diverse, e cam aşa- de la vorba lui Raţiu (cunoscută diletanţilor din videoclipul lui CRBL, hihihi) ‘Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fi de acord cu mine’. 🙂 Muţumirile sunt multiple şi infinite, respectul meu pentru toţi rămâne dar mai ales pentru mine că am avut puterea să opresc ceva la timp pentru a nu cădea în desuet.
Blog închis! Mergem mai departe!!!
Later edit: Nu voi ucide total blogul, nu vă panicaţi că mă dau underground (hahahaha, ce tare, asta o ştiu de la Mihai). Lăsam loc pentru trimiteri înspre noile proiecte, poate interesează pe careva, mai facem şi-o colaborare. Deocamdată… vă pup şi vă îmbrăţişez cu drag!
Comentarii recente