Respect şi supremă consideraţie! Nu, nu este noua melodie BUG Mafia şi nicio ironie, este starea mea de spirit. Respect tuturor mamelor de oriunde s-ar afla ele şi indiferent câţi copii s-ar afla prin preajma lor. Poate unul, poate mulţi. Poate unul încă nenăscut sau poate unul pierdut. Sunt mame deopotrivă, toate. Celor care au primit măcar o dată vestea că sunt însărcinate şi care au bănuit că viaţa lor se va schimba complet le ofer sincera mea închinăciune. Pentru că nu e uşor să fi mamă şi pentru că nu sunt manuale care să te înveţe cum se ia decizia bună sau care este drumul de urmat. Pentru că, nu ştiu de ce, femeile au primit cea mai grozavă binecuvântare şi sunt sortite blestemului în acelaşi timp. Un oximoron- cuvântul mamă! Pentru că lacrimile lor sunt ascund sânge şi suferinţă atunci când energia lor s-a epuizat. Tuturor mamelor le scriu…

Astăzi am clacat. Am ajuns la capătul puterilor şi nu am mai găsit forţa de a mai face orice, ceva. Am putut doar să arunc nişte haine pe mine şi să plec. Am aruncat plină de ură ’să-i dai să sugă lapte praf, să-i pui picăturile, să-i dai calciu cu ceai că ieri nu l-a luat, să sterilizezi aparatul şi să-i faci aerosoli.’ A spus umil ‘bine’. Iar eu am ieşit pe uşă aruncând furiosul ‘o să mă întorc atunci când o să mă simt apreciată’. N-am luat telefonul cu mine… am refuzat să fiu găsită. Am luat în grabă 20 de lei şi pachetul de ţigări. N-am ştiut unde să mă duc şi nici măcar nu mi-a păsat. Am refuzat să mă simt vinovată şi îmi repet chiar şi acum, până la epuizare, că nici nu o s-o fac. Am clacat! Îmi explodează capul şi mi se sfâşâie sufletul în interior. Aş vrea să plâng dar deocamdată nu am lacrimi. Am nervi, frustrare, oboseală şi nenorocita aia de vinovăţie. Aş sparge ceva iar dacă aş fi de sticlă m-aş sparge pe mine. M-aş face milioane de bucăţi, într-atât de mult mi-aş dori să mă împart. Sunt doar un om şi totuşi mamă. Iar bag de seamă că cele două cuvinte, deseori, nu sunt sinonime. Ieri mergeam pe stradă aplecată cu totul peste căruţ şi mă maimuţăream de parcă nu eram decât eu şi ea. Mă opream când trecea cineva pe lângă noi de teamă să nu o ia la sănătoasa. Nebună oricum mă credeau toţi dar nici măcar nu mi-a păsat. Conta doar că fetiţa mea îmi zâmbea. Ayanna nu merge cu căruciorul, nu-i place. N-am obişnuit-o aşa. Am purtat-o doar la pieptul meu şi uite că nu-i mai place să stea în căruţ; vrea să vadă lumea pe care eu i-am arătat-o atunci când mă simţeam în putere. Niciodată nu mi-a păsat că am operaţia de cezariană şi că doare. Am ridicat-o la pieptul meu şi am plecat prin oraş să rezolvăm diverse. Faptul că eşti mamă şi că ai un bebeluş nu te scuteşte de probleme, ba dimpotrivă. Sunt mai multe parcă ‘de rezolvat’. Ba un drum la Poliţie, ba o adeverinţă de completat, ba un vaccin de făcut. Toate sunt drumuri şi trebuiesc făcute. Iar ieri m-am simţit puternică. Alaltăieri nu.

Alaltăieri am avut cea mai cumplită durere de cap de vreo un an încoace. Nu am suferit niciodată de migrene şi am considerat că ele aparţin femeilor slabe; duminică mi-a explodat capul. Am luat un algocalmin în ciuda faptului că pe prospect scria că nu, dacă alăptezi. Nu am făcut niciodată de când sunt cu Ayanna la purtător chestii inconştiente. Dar a trebuit să iau o fiolă. Am crezut că o să clachez dar când medicamentul şi-a făcut efectul am crezut că sunt iar puternică. Şi luni am fost… şi am să povestesc puţin nu ca să mă laud ci pentru că totul va avea sens până la sfârşit: trezirea la 8, dat să sugă, îmbrăcat Ay în hăinuţe frumoase, uitat la mine în oglindă- confirmat că sunt extrem de grasă (nu e chiar uşor de acceptat ce face sarcina din corpul unei femei), mers la grădiniţă- completat adeverinţă, adormit Ay pe fotoliul din biroul directoarei, incident neplăcut în drum spre Centru Bugetar, obţinut ştampila 2 pe adeverinţă, dorit plătit RDS nu reuşit… s-a desfiinţat agenţia, vorbit cu cosmeticiana pentru o posibilă pedichiură în cine ştie ce viitor îndepărtat, luat facturi de la mami de la servici, control Ay la doctoriţă- secreţiile încep să se rupă, recomandat aerosoli, sunat la o prietenă să ne împrumute aparatul, luat 2 cornuri- pentru că nu mâncasem nimic încă, discuţii cu o mămică pe stradă- mă abordase pentru că eram cu slingul şi dorea şi ea să-şi cumpere. Ora 13 şi Ay încă doarme la pieptul meu. Urcat, schimbat scutecul, pus picături, dat să mănânce, mâncat şi eu primul corn. Mult prea obosită pentru a mai face ceva dar analizat o listă mult prea lungă ‘de rezolvat’. Luat decizia… un nou drum împreună cu Ay- coborât căruciorul cu o mână peste scări, cu o mână ţinut copila, poşeta, port-bebele şi păturica; ieşit pe poartă… pornit ploaia… tras husa de ploaie peste căruţ, lăsat copila în faţa casei, urcat 2 etaje în superviteză, luat umbrela; fericită- pornit la drum. Ajuns la colţ- oprit ploaie, strâns husa, închis umbrela. Ay nu doarme în căruţ, ţipă şi plânge. Oprit în mijlocul străzii, pus mâna pe făţuca ei- doar aşa adoarme- stat 5 min şi şâşâit, adormit. Ajuns la Primărie, luat fata cu o mână, completat acte cu cealaltă mână, strâns laude despre cât de frumoasă e. Stat de vorbă 5-10 minute cu o prietenă în stradă. Ayanna admiră peisajul de la mine din braţe. Pornit spre casă; Ay nu doarme, nu vrea să stea în căruţ. Oprit în parc şi stat cu ea pe bancă, simţit că plenesc picioarele şi spatele. Pus din nou în căruţ- prăpăd! Inventat smecherie de stat Ay cu capul ridicat să mă poată vedea, măcar pe mine- succes! Ay râde! Întors spre casă, oprit la Braserie luat o cafea la pachet, alte laude despre fetiţa mea, ajuns acasă în curte, lăsat singură fata, urcat 2 etaje dus parte din bagaje sus. Venit vecină luat Ay în braţe, urcat 2 etaje dus alte bagaje sus, Ay urlă că-i e foame, schimbat scutece, pus picături, dat să mănânce, joacă cu omiduţa, plimbat prin casă să nu mai plîngă, mâncat în viteză cornul 2, pregătit bagaj pentru ora ei de înot de la ora 19; venit Mihai acasă, pornit la drum… oprit la prietenă- luat aparatul de aerosoli, pornit furtună; plecat prin ploaie… trafic bocat, inundaţii imposibil de trecut! Simţit că mor de nervi… Şi-acum sentimentele şi gândurile… în timpul orei de înot, în care s-ar fi dus Mihai cu ea, aveam şi eu 30 de minute de relaxare la cafenea. 30!!! Aşa stabilisem cu Mihai. Am trăit toată ziua cu speranţa că seara de la 7 şi 5 cel târziu, mă voi putea bucura de puţină relaxare. 30 de minute, atât trebuia!!! Atât aveam nevoie să-mi încarc bateriile, 30 de minute nenorocite! Apoi puteam intra şi eu la bazin să-i văd- aşa prevede regulamentul- şi puteam să-i filmez fetiţei mele prima ei oră de înot alături de tatăl ei. Doar 30 de minute aş fi vrut pentru mine! Nenorocita de furtună mi-a stricat toate planurile. Doream să fac o magie, doream să zburăm până la piscină, aş fi dat orice să ajungem la timp, nu să stîm parcaţi în maşină aşteptând; verdictul e final ‘nu putem trece de apăraia asta, tre să ne întoarcem’. Simţeam că mor! Aş fi cerşit cele 30 de minute, cui?! Captivă în maşină cu benzina pe gătate că nu reuşise să facă aprovizionarea, cu o copilă ce plângea în încercarea de a-mi spune că e obosită. Doar 30 de minute!!! Atât am vrut… şi am tras toată ziua de mine să rezolv atâtea pentru că doream să mi le merit. Niciodată nu am cerut nimic de pomană de la nimeni. Acum am vrut doar 30 de minute nenorocite… mi se părea că le merit, le-am muncit, am rezolvat atâtea de dimineaţă, nu le cer pe degeaba. 30 de nenorocite!!! M-aş fi mulţumit şi cu 25 dar să fie ale mele, la dracu! Am devenit uşor umilă dar pentru că după înot era ‘de rezolvat’ aerul condiţionat la Auchan am devenit aproape isterică încercând să-l conving pe Mihai să ajungem la Mall. Mi se explica frumos că nu se poate şi eu insistam. Nu mai puteam să-mi controlez ieşirea, trebuia să ajungem la Mall cu orice preţ. Nu ştiu de ce, auzeam, vedeam că era aproape imposibil de ajuns, maşini blocate, semafoare oprite, claxoane, nervi, înjurături, şmecheri cărora totul li se cuvine, apă apă apă… şi cele 30 de minute ale mele pierdute… După jumătate de oră în care am înaintat 50 de metri m-am lăsat pradă resemnării… ’să mergem acasă’. Nu mi-am meritat cele 30 de minute, e clar! Deci ziua se încheia: ajuns acasă, dat să sugă Ayanna, citit câteva rânduri din Pivniţele Vaticanului ca un semn de protrest faţă de cele ce mi s-ar fi cuvenit. Adică simţit vinovată că citesc în loc să fac treburi gospodăreşti; Mihai strîns lucrurile aruncate prin casă, făcut pui pe sticlă, făcut pireu, spălat vasele… probabil a mai făcut multe altelele pe care eu nu le-am mai văzut şi de care nici măcar nu mi-a mai păsat. Am vrut doar o jumătate de oră pentru mine în care să nu mă simt vinovată că nu am pus tură la spălat sau nu am tăiat tifon pentru curaţat păsărica lui Ay. Erau 30 de minute în care şi ei s-ar fi relaxat şi eu. Fără vinovăţii de nicio parte…. Dar n-a fost să fie aşa că am clacat, azi…

E ora 22.34 şi sunt într-un club de net… scriu continuu de vreo oră, habar n-am. Şi poate că mai durează o oră să termin. Mi-am luat mai mult de 30 de minute liber pentru că undeva pe la ora 7 seara am ieşit pe uşă plină de durere şi de ajuns. Sătulă că nu am putut să mai stau cu mine de 4 luni încoace. Dorindu-mi să pot să fac ceva doar pentru mine… nu mai pot fi puternică, mă las bătută. Cu o zi înainte să nasc stăteam pe un taburet în baie şi frecam dulăpiorul cu soluţii… doream să fie totul perfect pentru atunci când Ay va veni acasă. Şi din ziua în care s-a născut m-am dedicat doar ei. Nu mai sunt femeie, nu mai sunt nimic din ceea ce am fost. Nici nu regret măcar, iubesc să fiu ceea ce sunt acum- mamă- şi ştiu că Mihai mă iubeşte şi mă va aştepta să fiu femeia de lângă el aşa cum am fost dar oare când pot să mă reîntâlnesc cu mine?! Doar aşa?! Fugind… şi nepăsându-mi ce las în urmă?!

De asta am vrut să intru şi să scriu… pentru că blogul ăsta reprezintă parte din ceea ce sunt eu ca persoană; pentru că nu am mai putut să scriu în el cât timp am fost însărcinată pentru că nu am mai putut. Apoi am putut şi nu am mai avut timp… deşi am visat în fiecare noapte posturi. Astăzi îmi propusesem să scriu despre cum o mamă face lucruri doar în jumătaţi de minut şi că maxim de timp- pe la 6 minute aşa- ce-l poate consuma este ’spălatul pe păr’. Restul… spălat pe dinţi, machiat, îmbrăcat, tăiat unghii… sunt pe fast-forward făcute. Şi uite că nu am mai scris despre asta ci despre altceva… Oare câte dintre voi mamelor şi-au permis luxul de a fugi de-acasă ca mine?! Puţine probabil… dar sigur toate dintre voi simţiţi ce simt şi eu… vreţi uneori, foarte rar, doar 30 de nenorocite de minute, pentru voi. Sigur că multe dintre voi aţi apucat un minut jumătate să vă închideţi în baie şi să plângeţi în palme. Unele poate că aţi înjurat în gând, altele poate că aţi cerut îndurare. Toate am cerut răbdare să nu ne pierdem minţile. Apoi au trecut cele 90 de secunde, v-aţi şters cu podul palmei în fugă, v-aţi aruncat nişte apă în ochi, aţi pus zâmbetul de mamă pe faţă şi pe un ton uşor sfârşit, cu colţul gurii uşor coborât spre stânga, aţi murmurat ‘n-am nimic, plâng doar de fericire!’

Tuturor celor care aţi fost binecuvântate să purtaţi numele mamă ‘fiţi mame, deci fiţi puternice!’. Iubiţi-vă şi pe voi 30 de minute măcar din când în când pentru că doar aşa puteţi să plângeţi cu adevărat de fericire. Şi tuturor celor care au avut răbdarea de a citi postul meu până la capăt… mă voi întoarce acasă, staţi fără grijă… nu chiar acum… mai stau 30 de minute şi apoi încă 30 şi apoi…

Şi soţului meu… nu din cauza ta am plecat, chiar dacă aşa am lăsat să se înţeleagă. Ştiu că sută la sută al tău e chiar atât şi peste… şi-ţi mulţumesc şi te iubesc!

Şi copilei mele care poate va citi asta într-o zi… nu te-am abandonat, te-am lăsat cu tatule care ştiu că va avea grijă de tine. Ştiu că laptele praf e naşpa dar aveam nevoie disperată de nişte 30 de minute pentru mine, apoi pentru noi… Te iubeşte mama ta de 30 de minute mai mult!

Ce-mi pasă mie că sună ca o manea! O iubesc pe fata mea, fata mea, fata mea… Aşa cânt tot timpul prin casă! Deseori îi cânt ei ca să o liniştesc: Mama ta e chiar aici, chiar aici, chiar aici! Mama ta e chiar aaaaaiiiciiiiii!!!! Eu sunt mamă!!! Imagine that că mie nu-mi vine a crede. Mă întreabă deseori lumea: Cum e să fi mamă? Răspund: Faaaaiiiin! Dar nu conştientizez pe deplin sensul cuvântului mamă. Ştiu că sunt pe deplin mai responsabilă, ştiu că tot ceea ce fac sau zic are consecinţe directe asupra ei, ştiu… ştiu… ştiu… Dar ce m-am luat cu scrisul că nu asta doream să spun; mă simt în al 7-lea cer şi nu trece săptămâna să nu trag o porţie de plâns! Sunt cele mai frumoase şi curate lacrimi ale vieţii mele, sunt lacrimi de fericire! Simt că nu-mi mai încap în piele de bucurie şi nu ştiu ce anume am făcut să merităm un asemenea preţios, mai ales eu- care nu m-am considerat niciodată un om foarte bun- dar ştiu că nu trece ziua fără să mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dăruit-o pe Ayanna!

Cum să nu plâng când mă urmăreşte cu privirea prin toată casă atunci când mă fâţâi cu treabă pe lângă ea?! Sau când râde cu gura până la urechi. Sau când gângureşte şi-şi face gura pâlnie spre dreapta scoţând un UoooUU! te mă ia leşinul direct! Sau când îşi bagă în gură tot pumnul şi, de parcă n-ar fi de ajuns ar mai înghesui şi pe NukNuk-suzeta şi celălalt pumnuţ! Sau când doarme şi zâmbeşte! Sau când mă strigă prin casă Aaaaiiiii! Tot ce face e mai presus de cuvinte şi tot ce simt doar o mamă poate simţi! Uneori cuvintele chiar sunt de prisos şi uneori chiar e greu să pui în cuvinte cum este să fi FERICIT SUPREM!!!!!

Buuuunnnn… Acum, problema e ce se alege cu blogul! Am mai zis-o, e creaţia mea şi nu vreau sub nicio formă să o pierd sau să o abandonez. Ocazional mai fac o pauză! Acum mi-am încheiat pauza după trei luni pentru că mi s-a părut că pierd clipe preţioase atunci când scriu şi n-o privesc. Nici acum nu sunt sătulă de a o admira, nu-i vorba, dar ştiu că peste ani va dori să citească şi va savura tot ce mama ei a simţit alături de tatăl. Aşa cred eu pentru ea acum şi dac-o fi alfel, baiu’ ăsta să fie. Ca urmare… blogul va deveni într-atât de personal încât o voi expune cu bună ştiinţă. Poate că e rău, poate că e bine… timpul le va decide pe toate. Este de la noi, părinţii, pentru tine! Apoi… sunt atât de multe lucruri de zis încât vreau să pot ajuta şi alte mame să se regăsească în cuvintele mele, vreau să fiu o voce! Vreau să vorbesc femeilor despre cum văd eu meseria de mamă- pentru că ea nu se învaţă, se simte! Am tone de idei în cap pe care nu ştiu încă sigur cum le voi materializa. Vreau să scriu despre naşterea mea… despre chinul pe care un medic mi l-a provocat în numele profesionalismului său! Vreau să dau informaţii despre tot ceea ce înseamnă a aduce pe lume un copil- în maniera mea personală. Vreau să adun poveştile altora aici pentru că fiecare femeie care a trecut prin asta a trăit altfel minunea! Vreau să scriu copiilor că nu e chiar aşa uşor să fi mămica cuiva! Vreau să-mi scriu trăirile dar vreau să le culeg şi pe cele ale celor care simt ca mine… cele cărora nu le stau degetele pe tastatură şi care vor- aşa, între o veghe pe somnicul de după-masă şi nişte hăinuţe călcate- să-şi spună credinţa. Vreau să povestesc cum am făcut dintr-un botez o sărbătoare- nu o obligaţie financiară a rudelor necunoscute până atunci. Vreau să scriu tot ceea ce copila mea trăieşte alături de noi, zi cu zi. Vreau să povestesc de câtă răbdare e nevoie în momentele astea din partea lui Tatăl. Vreau atâtea să fac şi să scriu încât nu sunt capabilă acum să-mi pun stavilă la entuziasm şi să tac!!! Sau uite că pot… nu de alta dar am nişte chestii cu care să mă lauuuddddd! Şi-n poză chiar dormim!!! Nimeni nu se preface!

O iubesc pe fata mea, fata mea, fata mea…

In cateva zile am intalnirea de zece ani de la terminarea liceului… O multime de colegi nu ne onoreaza cu prezenta, fiind plecati peste mari si tari, in cautarea unui trai, unei iubiri sau pur si simplu in cautarea unui altceva, in afara de Romania.

Imi vine foarte adesea gandul sa plec din tara. De cate ori ma infurii, ma enervez, de cate ori simt ca nu mai pot, de cate ori mi-e ciuda pe lenea sau pe nesimtirea compatriotilor mei, de mizeria strazilor, a oamenilor, tot de atatea ori imi rasare in minte gandul ca as putea pleca inspre alta tara, unde sa imi daruiesc o noua viata, pe care cred eu, o merit. Si cei mai multi dintre noi o meritam cu varf si indesat.

Si-n vreme ce eu zidesc una peste alta promisiunile mele desarte, prietenii mei care au avut ideea asta inaintea mea se intorc, care mai de care. Unii cu coada intre picioare, altii mandri ca si-au dus indrazneala pana la capat, unii cu ceva bani stransi la tescherea, altii mai saraci decat atunci cand au plecat. Fiecare cu cate un alt motiv de intoarcere – dar toti plecati din acelasi motiv… Ducand cu ei, dintr-un continent in altul, cate-un fuior de dor cumplit, in a carui melancolie amara ma recunosc, desi nu am plecat, de tot, inca, niciodata.

De ce nu am plecat din tara mai demult? La un moment dat, din lasitate. La alt moment, din frica. Candva, din dragoste de un barbat care nu ar fi plecat cu mine. Altcandva, din neputinta de-a scapa dintr-un hatis de incalceli familiale. Si, intotdeauna, din dragostea pentru ceea ce pot spune, gandi, canta, rosti, recita, sopti si visa in limba romana. Pentru ca nu cunosc nicio alta limba mai complexa, ca limba pe care o auzi in primele minute de viata si care ti se impregneaza apoi in minte si-n suflet pana cand ne facem una cu pamantul.

Mi-e dor sa traiesc intr-o tara frumoasa, unde viata e buna cu toti, dar tara aceea nu mai exista nicaieri. S-au otravit toate sperantele care faceau sa ne dea in clocot setea de transhumanta intercontinentala. Criza dusmanoasa ne-a ridicat sau ne-a coborat in rang, nu mai stiu nici eu, facandu-ne egali cu nemtii si cu americanii. Oare?

Unde-as putea sa plec, daca as mai vrea sa evadez? In ce coltisor de lume sa ma adapostesc de alte dezamagiri, de amagiri proaspete, de disperari, de deceptii, de frici, de dureri, de mizerie, saracie, mitocanie? Nu stiu. Habar nu mai am. Si atunci ma asez din nou la umbra versului lui Marin Sorescu si spun: o sa-mi fac o casuta aici pe valuri, o sa-mi ridic un cort in coltisorul asta mai ferit, pe tarina romana, cu vant atat de cunoscut … Si raman.

Raman. Dar cine mai ramane cu mine? Si cine o sa ma ia cu el, cand n-o sa mai pot sa raman?

Sunt prietenii care dureaza o viata, fara sa presupuna niciun fel de obligatii din partea celor care s-au intalnit, la un moment dat, si si-au daruit unul altuia increderea.

Dar sunt si prietenii care trebuie intretinute, vegheate, ingrijite, pentru ca altfel se sting, incet-incet… Eu nu mai sunt un prieten-model, si-mi pare tare rau ca nu reusesc sa fiu mai atent si mai dedicat in relatiile mele pe care le pretuiesc din tot sufletul, asa cum eram cu ani in urma. Mi se intampla adesea sa uit de aniversarile unor oameni pe care ii iubesc mult - si apoi sa regret absurd si inutil. Iar, in ultima vreme, tot mai adesea, mi se intampla, pur si simplu, sa nu pot raspunde la telefon. Si, desi de fiecare data imi spun ca voi suna eu inapoi imediat ce voi gasi o secunda libera, secunda aceea intarzie sa vina.

Nu imi mai fac timp sa ies la masa nici macar o data la doua luni cu oameni pe care, altfel, fara sa mint, ii port in inima mea pentru totdeauna. Rar imi gasesc nu doar vremea, ci si dispozitia necesara pentru un telefon de “ce mai faci?”. Si de multe ori nici la sms-uri sau la e-mailuri nu mai apuc sa trimit un raspuns, desi asta era o ocupatie care, pe vremuri, imi facea mare placere.

Ma invinovatesc ca nu stiu sa intretin o prietenie. Ca nu am darul relatiilor mentinute pe termen lung si ca, pe scurt, sunt un ingrat. Dar imi gasesc mereu, ca scuza, puterea mea de a iubi fara masura. Lipsa mea de pretentii fata de oamenii pe care eu ii consider prieteni dragi, chiar daca nici ei nu imi dau telefon sau semn de viata cu lunile. Speranta mea- complet eronata- ca marile prietenii, ca si marile iubiri, se pastreaza dincolo de conventii, dincolo de conveniente.

Pentru prima dată în viaţa mea am un regret. Vreau din tot sufletul să pot crede că e de la hormoni sau o anexă a depresiei post-natale. Regret cu toată puterea şi din tot corpul că nu am ştiut cum e să ai un copil. Că nu am ascultat când alţii spuneau ‘un copil îţi va schimba întreaga viaţă, toate principiile şi teoriile’- adică am ascultat dar nu am stat puţin să meditez la profunzimea afirmaţiilor. Am înţeles că aşa va fi dar nu am crezut că e atât de adâncă transformarea. Trebuia să nu fiu atât de ignorantă pentru că a fost sfatul primit repetitiv de la absolut toţi cei care au trecut prin experienţa asta. Îmi caut pricină pentru că abia acum începe să mă lovească realitatea- am un copil!!! Nu-i puţin lucru… Sunt rămasă adeseori fără cuvinte în faţa unui chip, în faţa unui suflet firav care se străduie să-şi ţină capul sus şi care reuşeşte doar dacă mâna mea îi vine în ajutor. E un sentiment copleşitor să experimentezi că o fiinţă e total dependentă de tine, că te caută cu gura atunci când te apropii de ea şi-ţi simte mirosul, că orice ai face are consecinţe directe asupra ei- de la o stare de nervi până la a uita să mănânci regulat-, că plânsului ei îi durează o secundă să devină zâmbet doar pentru că aşa sau că atingerea ta pe obrazul ei îi închide uşor ochii într-un somn ce va aduce alte şi noi zâmbete.

Sunt supărată pe mine că nu am apucat să fac totul aşa cum ar fi trebuit înainte de venirea ei. Sunt supărată pe mine că nu mai pot fi superrebe dintr-o dată. Aş vrea să pot sta trează şi să o veghez continuu. Aş vrea să fac să strălucească întreaga casă în timpul în care ea doarme. Aş vrea să pot ieşi cu ea afară şi să o arăt tuturor cât e de frumoasă. Aş vrea să pot suna pe toată lumea şi să le povestesc ce a mai făcut azi pentru că în fiecare zi mai inventează ceva, mai surprinde cu ceva. Aş vrea să pot nota undeva toate gândurile mele şi toate sentimentele copleşitoare pe care le am. Aş vrea să pot sta cu ea ore să-i povestesc nimicuri. Aş vrea să-i pot cânta şi fredona până când îmi va tremura vocea. Aş vrea să nu mă supăr pe ea atunci când plânge fără încetare minute întregi. Aş vrea să nu mă mai doară braţele atunci când o ţin strâns la pieptul meu şi o leagăn. Aş vrea să pot mânca cele mai bune lucruri pentru ca laptele pe care-l bea să o facă sănătoasă pentru veşnicie. Aş vrea să-i fac mai multe poze şi să o filmez non-stop. Aş vrea să pot să o dau şi altora să o ţină în braţe fără a mă teme că vor să mi-o fure sau să-i facă rău. Aş vrea să mă pot opri din plâns acum şi de multe ori când stau deasupra ei şi o privesc. Aş vrea să mă pot machia şi să fiu cea mai frumoasă mamă din lume. Aş vrea să nu fi avut o operaţie care să doară seara atât de acut. Aş fi vrut să fiu mai răbdătoare cu Mihai şi să-i arăt cât de mult apreciez tot ce face. Aş fi vrut să pot să fiu veselă ca altădată atunci când vine el acasă. Aş vrea ca Tisei să nu-i mai cadă părul pentru a putea să le las împreună sau a le strange deodată în braţe. Aş fi vrut să pot să alerg după ea ca altădat’. Aş fi vrut să am mai multă răbdare cu propria familie şi să le spun că aş vrea să pot să apreciez ajutorul pe care sunt dispuşi să-l ofere. Aş vrea să pot citi toate cărţile despre bebelaşi pentru a înţelege toate secretele limbii lor. Aş vrea… sunt atât de multe lucrurile pe care nu le mai fac sau le fac greşit sau le fac cu jumătate de măsură. Aş vrea să fiu SuperRebe din nou dar acum upgradată în SuperMamaAyannei!

Dar marele regret este chiar ăsta- că nu am făcut cu mai mult cap atâtea înainte să vină EA. Am crezut în naivitatea mea că pot să le fac cu EA alături dormind. Nu am crezut că atunci când EA va apărea va fi vorba doar despre EA. Credeam că o să am şi timp şi chef şi bani şi idei şi stare. Iar acum se dovedeşte că nu e chiar aşa- cea mai mare parte a timpului o petrec cu EA pentru că are nevoie de mine întocmai cum am eu nevoie de EA. Restul timpului îl dorm pentru că am o veşnică oboseală şi nişte cearcăne care par a nu mai trece. Iar în puţinul timp rămas fac restul- rufe, mâncare, curăţenie, citit, tv ori internet, primit vizite, scris pe blog bară în jurnal, vorbit la telefon, privit pisica, disperat Mihai cu mii de ‘aia nu e bine, aialaltă nici atât’…

Dacă ştiam că aşa va fi aş fi fost mai precaută cu multe altele. Dar mai ales cu banii- aş fi strâns mai mulţi bani ca să-i putem cumpăra acum atâtea lucruri. Mi-aş fi dorit să am o cameră performantă cu care să pot imortaliza orele în care simt cum creşte. Mi-aş fi dorit să am deja un cărucior cu care să o duc în parc. Mi-ar fi plăcut să avem maşină ca tatăl ei să ne arate oraşul seara. Mi-ar fi plăcut să fi avut atâtea lucruri!!! Mi-aş fi dorit să fi putut să dorm înainte de venirea ei pe lume în avans pentru acum. Mi-ar fi plăcut să fi organizat botezul înainte de venirea ei ca să nu mai am motiv de ceartă cu Mihai. Mi-aş fi dorit să păstrez măcar o parte din calmitatea şi înţelepciunea pe care le-am avut pe vremea când locuia în burtică. Aş fi vrut să pot opri timpul în loc atunci când mă simt copleşită- să spun STOP! să inspir să meditez să iau decizia corectă să mă uit la ea să o sărut pe frunte să spun GATA! şi să acţionez perfect! Să-mi iasă toate aşa cum îmi ieşeau altădată!

Mă uit la mine ca într-o oglindă şi apoi privesc la ceas… e ora 15.36 şi EA se foieşte lângă mine; a mâncat pe la 12, probabil că e o chestiune de minute să facă ochii mari şi să scâncească; iar eu am apucat doar să scriu pe blog, să mă iau iară de Mihai, să mănânc şi să-i fac nişte poze… n-am făcut nimic altceva şi mă ia din nou frustrarea. Puteam să fac mai multe ca să fiu mulţumită de mine. Probabil că sunt hormonii… dacă nu, posibil să trebuiască să accept o cruntă realitate… că nu există perfecţiune şi că superrebe e doar mama Ayannei pentru acum. Că tot ce trebuie să fac acum e să mă uit la ea şi s-o ascult- EA e cea mai importantă! Gata! Timpul a expirat şi cineva are nevoie să fiu lângă E A!