Abia aşteptam clipele astea! Nu le-am imaginat vreodată pentru că nu am ştiut cum. Ce ştiam era că abia aştept să o nasc. Nici nu conta că sunt sau nu pregătită, mă pregăteam pe parcurs. Simt cum toate lucrurile încep să intre pe cel mai firesc traiect, al nostru- ca familie. Ayanna doarme la ea în pătuţ, Tisa e plecată bitangă pe afară, Mihai e la compu lui făcându-mi cont pe Facebook şi mai aruncă un ochi la Cârcotaşi iar eu scriu un post pe blog. Iar toate par aşa de fireşti de parcă dintotdeauna eram aşa… noi!

Nouă luni aproape nu mi-am găsit cuvintele şi nu am putut să scriu pe aici aşa de firesc cum o făceam înainte. Nu pot ştii de ce, poate Ayanna nu va avea lejeritatea mea în ale exprimării, poate că nu e genul care se expune, poate că nu i-ar făcea plăcere, nu pot şti. Acum încep să mă simt din nou eu- încep să mă regăsesc. Mărturiseam Mihaiului zilele trecute că deja mi-e dor de cum eram în sarcină dar că nu aş mai putea fi aşa- poate doar dacă aş mai rămâne însărcinată vreodată. Mi-aş dori să pot avea puterea de a mă redefini între ceea ce am fost înainte şi mai apoi în sarcină. Aş fi o combinaţie trăznet… dar dacă nu voi putea nu-i nimic. Rămâne să fiu mamă- mama Ayannei!

Sunt prea multe de povestit şi prea puţin timp. Prea multă durere pricinuită pentru a mă simţi pregătită a-mi spune povestea naşterii. Prea multă fericire pentru a mai sta pe blog aşa cum o făceam. O sarcină ce mi-a adus binecuvântarea, un înger dăruit fără a fi siguri că-l merităm, un medic şi atât, lacrimi de fericire vărsate pe o anume melodie, două mingi strânse în mâini şi-n dinţi, răcnetele sfâşâitoare şi dorinţa de a abandona, o decizie care putea să schimbe cursul vieţii tuturor, oameni de suflet trimişi să vegheze, lacrimi de fericire, o familie mută de uimire în faţa unui chip, un copil ce s-a remarcat din mulţime încă din prima sa oră de viaţă, senzaţia că am văzut PERFECŢIUNEA!

Nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru a prezenta prima mea întâlnire cu micuţa noastră fetiţă. De fapt a doua- prima dată a fost în sala de naşteri dar atunci ne-am dat doar un sărut înecat în lacrimi. Am primit-o imediat după operaţie… cred că nici nu împlinise o oră de viaţă. Nu-mi amintesc mare lucru din ceea ce aveam să-i spun- noroc cu filmarea că pot retrăi la infinit clipa. Ştiu doar că, dacă nu puteam imagina nimic din întâlnirea noastră, aveam în cap exact ceea ce doream să-i spun: ‘Deci tu eşti cea care mi-a făcut gâlmiţe în burtică! Am să te prind de năsuc pentru fiecare gâlmiţă pe care mi-ai făcut-o!’ Şi-aşa i-a rămas numele… Gâlmiţă!

Are 3,740 kg si s-a nascut vineri 12 martie 2010 la ora 20:00.

Si ea si mama se simt foarte bine.

Este foarte expresiva, ca si mama ei de altfel.  Dar o sa va povesteasca Rebe mai multe cand se intoarce, ca are multe de povestit.

Sigur că dacă nu dorm la ora asta este pentru că nu pot. Că dacă aş putea… cu siguranţă aş face-o… aş fi în lumea viselor demult şi m-aş visa în parc c-un cărucior. Tisa e sub pat… m-am fâţâit mult prea mult să mă mai suporte… Mihai doarme în dormitor, a fost foarte obosit azi- nu prea am apucat să vorbim mai nimic. Ayanna s-a tot bâţâit până acum în burtică, m-a lovit cu o forţă grozavă, îmi vine să râd şi să plâng în acelaşi timp. Nu ştiu ce să zic- sunt extra mândră când pun mâna pe burtică şi în câteva secunde locul e invadat de lovituri- avem o comunicare specială încă de acum. Dar doare… ca naiba doare- până la lacrimi ades… Afară ninge- nici nu-mi pasă că e martie şi ninge… mă linişteşte.

Dar iată cum se pornesc afurisitele de dureri- în spate, în burtă, în pelvis… coboară în picioare şi-mi taie respiraţia. Nu vreau să le cronometrez că nu vreau să nasc acum. Oricum burta nu e coborâtă- mă agăţ de asta. N-a căzut niciun dop gelatinos, nu s-a rupt nicio apă, nu respir mai uşor, copila mişcă, tanti doctorul vine abia sâmbătă, toată lumea doarme. Nu se poate să nasc acum!

Săptămâna trecută ceream Ayannei puţină răbdare- erau aşa multe pe listă de făcut! Le-am cam făcut pe toate dar între timp a mai intervenit ceva. Doctoriţa noastră se întoarce mai repede în oraş ca urmare sunt şanse mari să putem naşte cu ea. Mai trebuie să aşteptăm până sâmbătă doar. Să lungim încă puţin stropul… Ne este prea drag de ea să nu o aşteptăm. Ne dă prea multă încredere că totul va fi bine! Ştie tot despre noi- de 9 luni ne-a îngrijit bine. Ar fi prea mult contracţiilor să mai aşteptaţi??? Doare ca dracu când atacaţi… iar m-a luat o pârdalnică scăpată de sub control! Dar chiar şi aşa… rezist până sâmbătă dacă ştiu că atunci, uitându-se la mine şi la burta mea printre ochelarii săi va spune: ‘Draga mea, important este să fii calmă!’

Mai contează că nu pot dormi?! Nici măcar! Aşa am apucat să scriu câteva rânduri. Pentru că mai târziu când le voi reciti aş vrea să-mi amintesc cum au fost ultimele clipe cu burtă. Sunt umflată într-atât de tare încât mă doare doar când mă privesc. Fizic nu simt umflătura ca o durere cruntă (mai degrabă mi-e incomod. Am gleznele atât de umflate încât nu se mai văd cele două oase- aproape deloc. Şi degetele se mişcă aproape deloc. Şi gamba nu se mai roteşte). În schimb, vizual mă doare- mă privesc şi mă furnică. Cât de umflată pot să fiu… Mă mir şi mă între simultan. Doare când mă privesc aşa că n-o mai fac. A naibii contracţie că asta chiar doare- nu vizual ci de-adevăratelea!

Dacă le-aş cronometra ce aş rezolva?! Că aş fi mai informată?! Nu mă interesează… vreau să vină sâmbătă şi să o văd pe tanti doctorul… şi să ne spună că totul e sub control… şi să îndur durerea ca orice alt drum făcut spre responsabilitate şi maturitate… şi să îmi văd fetiţa cum plânge până când o ating eu. Apoi să plâng eu până când vine tatăl ei şi mă atinge iar atunci n-o să mai plâng eu ci o să plângă el. Apoi o să ne spunem unul altuia cum ne iubim şi cum mulţumim. Apoi familia- care e de 1000 de ori mai stresată decât noi, apropo- să plângă şi ea. Apoi să trimit sms-uri că Ayanna e lângă mine şi că ne e somn amândurora!

Dar azi e abia vineri- mult prea vineri- şi a naibii contracţie că iar m-a luat. Ce rost avea să te trezesc? Afară ninge şi chiar mă linişteşte… Un picioruş loveşte cu putere în stânga mijloc deci ‘Nu, nu nasc acum!’

Sunt atât de aproape… doar un pic, doar un strop, acuşi sau peste câteva zile. Poate că m-aş stresa dar mă gândesc ce bine-i să fi calm! Nici măcar nu-mi bat capul… cu naşterea vreau să zic. Dacă te mângâi uşor pe spătiuc şi te prind din glumă de picioruş te las convinsă la o negociere?! Să mai stai vreo 10 zile… Nu a venit încă primăvara dar fără glumă ştii de ce?!

Că nu am apucat să-mi fac manichiura… Dacă te-aş întreba: ‘Nu vrei ca mama ta să aibă cele mai frumoase unghii dintre toate unghiile?’… Hah! Te-ai mişcat de pe dreapta pe stânga, semn că mă aştepţi. Atunci voi alege un roz deschis întocmai ca hăinuţele tale şi ca pielicica ta. Că eu ştiu că tu vei avea cea mai curată şi frumoasă pielicică şi fină din lume. Apoi mai e pe listă ‘coafor’, apoi ‘pensat’, apoi ‘pedichiură’, apoi ‘epilat’… toate sunt cu programare. Vreau să fiu cea mai frumoasă şi îngrijită mamă de pe planetă. Mama Ta!

Mai trebuie să-mi vizitez copiii, le e dor de mine, o ştiu prea bine. Am vrut să le fac prăjituri de ziua mea dar nu prea mai pot. Nu pot să mai spăl vasele din chiuvetă, e prea mare burta. E bine pentru tine că stai comod, sper cel puţin, dar o să-mi povesteşti tu asta când te voi strânge în braţe. Puteam să fac prăjituri dacă aş fi stat pe stânga sau pe dreapta dar o prăjitură se face cam greu pe diagonală… o să le cumpăr, chiar dacă nu vor fi aşa gustoase ca ale mele. În plus, vreau să le explic că asta va fi ultima mea vizită cu burtă… Pe tine nu te-aş implica- e un subiect mult prea delicat. Nu ştiu cum o s-o fac, în grabă şi pe scurt- aşa cum mi-am anunţat şi plecarea dintre ei în urmă cu două luni- doare mai puţin… e multă confuzie şi până să se dezmeticească eu sunt în drum spre casă deja… Tu poţi doar să te bucuri a sta între ei, nimic mai mult. Aş fi vrut să pot să le mai fac măcar o vizită cu tine în burtică, aveam un CD pregătit, pe când ei erau la grupa mică iar eu nici măcar nu bănuiam că tu o să vii, aş fi vrut să ne uităm toţi împreună la el dar nu-mi ajunge stropul nicidecum…

Mai vreau să apuc să-mi fac încă o dată anticorpii antiRh- au ieşit crescuţi şi mă întreb cât de mult puteau să mai crească într-o săptămână- să fac o medie că sunt puţin stresată de ei… Pentru că poate, într-o zi, o să-ţi doreşti o surioară sau un frăţior… Şi-atunci vreau să pot să îţi explic de ce. Poate că o să apucăm, doar ştii că drumul ne scoate în cale cele mai bune cornuleţe sârbeşti cu gem…

Apoi ar mai fi să apuc să-ţi spăl încă o dată hăinuţele cu detergentul nou. Dar mai apoi tre’ să se usuce şi abia apoi o să le călcăm. Dacă nu ne iasă, nu-i nimic, ne uităm la tatăl tău cum o face, el se pricepe bine la aparatul ăla care face abur şi întinde frumos materiale. Dar asta mai lungeşte puţin picul… De ce să te grăbeşti- încă nu-i venită primăvara… e mai frumos când bate soricelul pe geam- aşa reuşesc să te conving?! :-)

Şi cel mai important- trebuie să apucăm să o cunoaştem pe noua doctoriţă care o să ne ajute să ne cunoaştem la rându-ne. Eu cu tine ne-am descurca mai greu singure sau prin casă sau la întâmplare. E important să avem pe cine suna să anunţăm că ’stropul a ajuns la final’. Cineva de meserie! Mai trebuie s-o facem să ne şi placă… sau să ne accepte cu toate ale noastre…

Şi aş mai avea în carneţel notate la săptămâna 1- 7 martie: ‘de dus cărţile la Mimi şi Lore’, ‘masaj’, ‘de luat concediu medical’, ‘de sunat Luci’… sunt cam prea ‘mai multe’ ştiu dar… încă nici nu a venit primăvara…

Dacă e să mă întrebi pe mine aş vrea să vii în 10 martie sau în 12 sau în 14 sau în 16 sau în 18. În 20 maxim deşi chiar şi 22 mi-ar plăcea dar atunci o să fii Berbec. Dar te-ai naşte cu tanti doctorul nostru… Cum îţi place! Dar săptămâna asta crezi că-i prea mult să mă aştepţi?!

Asta a fost şi încă este una din cele mai enervante întrebări primite de când am rămas însărcinată. Dacă ar fi o simplă întrebare ce ascunde curiozitatea interlocutorului jur că nu m-aş supăra dar din păcate ea maschează cu mult mai mult decât atât. În cele mai multe cazuri simt în tonul folosit afectare ca o insinuare a dovezii supreme de inconştienţă maternă. Propria mea inconştienţă maternă. Toţi le ştiu pe toate… asta-i primordiala mea concluzie nu de când sunt gravidă dar de când sunt mai atentă la ceea ce au de spus cei din jurul meu.

Nu trecuseră mai mult de 2-3 luni de când primisem vestea că trupul meu e locuit de minunată fiinţă şi au început agasările. Cele care m-au scos cel mai tare din funcţiune au fost astea, legate de pisica supremă, Tisa. Fără voia mea m-am trezit supusă oprobiului:

- Ce o să faceţi cu pisica? aştepta un răspuns.
- Păăăi, ce să facem, bine, mulţumim de întrebare!’
- Trebuie să o daţi, sper că ştiţi asta???’
- De ce?
- Cum DE CE?! Pisicile nu se pupă cu copiii, nici cu femeia însărcinată! O să faci toxoplasmoză şi o să pierzi sarcina, eu ştiu pe cineva care abia a reuşit să facă un copil din cauza pisicii. A dat-o până la urmă doar nu era să o mai ţină şi ei încă nu o ţineau bot în bot cu ei acasă, era de curte.

Plec uşor capul… nu cred că e momentul să mărturisesc că ades- dacă nu în fiecare noapte- sunt nevoită să împart jumătate de pat cu răsfăţata şi că în 99% din cazuri eu am bătut cu mâna autoritar ca o chemare şi o confirmare a faptului că e binevenită alături de mine. Să împărţim totul… asta era ideea. Atât de mult o iubesc! Sigur că ea doarme alternativ în cele trei pătuţuri pe care le are, sigur că doarme şi în cele mai ciudate locuri în care nu ne-am fi imaginat că pot fi trecute drept patuţ de pisică… ar părea ca o dovadă a bunei educaţii dar nimic nu este mai reconfortant ca atunci când mă trezesc în creierul nopţii să întind o mână, să o mângâi de câteva ori şi să mârâi plină de răsfăţ: Tisuuuu, ce mă-nghesui?! Dar cum pot să spun celui cu mina întunecată că mai şi pup deseori pisica în bot, nu des, doar când mă ia dragostea de pisică…

- Dar eu mi-am făcut analiza de toxoplasmoză şi am ieşit că am avut-o în copilărie… plus că n-are legătură cu Tisa, mi-au explicat toate trei doctoriţele…
- Mă rog, faci ce vrei dar când se naşte copilul mi se pare inconştienţă din partea voastră să mai ţineţi pisica. - De ce?! O să încercăm să nu o dăm la o parte, o să fim cu unul mai mult, atâta tot.
- Când ai copil e altceva, nu-ţi mai pasă de pisică. În plus, poate să ucidă copilul cu părul ei, ştiu pe cineva care a trebuit să-şi ducă de urgenţă copilul în operaţie că era să moară. Avea ditamai chistul de păr pe plămâni… Păr de pisică! Au reuşit să-l salveze dar mă rog, ei au fost norocoşi…

Dacă genul ăsta de discuţie ar fi fost singulară probabil nici măcar nu m-aş fi obosit să o redau dar au fost zeci cei care şi-au exprimat într-o manieră mai mult sau mai puţin agresivă concepţiile. A mai rămas să facem consiliu de familie, fără ea, doar noi doi şi să decidem că nu suntem inconştienţi, că viaţa copilului nostru este mult mai importantă pentru noi decât a unei pisici. O pisică, e doar o pisică, mi-am repetat de mii de ori.

Am căutat pe net poveşti despre cum pisica este otravă pentru copilul mic. Ne-am înveninat repetându-ne la infinit că o dăm pentru o perioadă de 2-3 ani, nu mai mult. Am citit mii de articole în care părinţii raţionali iau decizii sănătoase pentru copiii lor. Am lăcrimat la fiecare discuţie pe care am avut-o legată de acest subiect. Am răspuns aproape plângând la întrebarea ‘Şi cu pisica?’ că o s-o dăm mamei lui Mihai. Încă nu vorbisem sigur sigur cu ea despre asta dar presupuneam că nu ne va refuza, o iubeşte foarte tare. Ne-am întrebat doctoriţele ce ar fi mai bine să facem şi toate au zis că asta e decizia cea mai bună. Am evitat să mai deschidem subiectul o vreme… decizia era aproape luată, ce rost avea să evidenţiem evidentul- pisica e doar o pisică…

Au fost cele mai triste două săptămâni din viaţa noastră. Îl uram într-ascuns pe Mihai că nu e în stare să ia o altă decizie, mi se părea că e timpul să pună piciorul în prag şi să-şi asume el decizia de a păstra pisica… eu eram gravidă, puteam găsi scuze. Probabil că şi el avea aceleaşi resentimente faţă de mine, probabil că pasam responsabilităţi unul altuia, la nivel de noncomunicare, de teama de a nu ne asuma cea mai tâmpită decizie pe care aveam să o luăm în patru ani de relaţie. Şi Tisa nu făcea nimic din ceea ce se numea spectacolul ei în acest timp, nu se juca, nu mieuna, nu se alinta, nu comunica… se uita la noi şi atât. Şi nimeni nu râdea şi nimeni nu era fericit… Şi cu toţii aveam lacrimi în ochi…

Am fost plecaţi în concediu o vreme şi atunci am avut primul puseu de revoltă. Cu noi era o familie care avea doi copii, dintre care unul sub 2 ani. Respectivul băieţel umbla în toiul verii cu o pereche de cizme îmblănite, în pampers şi plin de nămol la gură. Mânca cu nonşalanţă pământ şi tot ce-i stătea pe jos în cale, era murdar din calea-afară şi mama sa nu-l spăla în fiecare seară. Întreaga mea fiinţă s-a revoltat şi-mi amintesc că am urlat: ‘Bine că ăsta nu mai are nici pe dracu’ da’ o să-mi ucid eu copilul cu ghemotoc de păr de Tisa’. Întorşi acasă, primul lucru pe care l-am făcut- ne-am recuperat pisica… era bolnavă în ziua aia, nu se simţea deloc bine, vomitase şi… totuşi se bucura să ne vadă, aşa slabă şi amărâtă cum era.

Ca o paranteză vreau să povestesc despre toxoplasmoză aşa cum am înţeles eu, nu în termeni medicali. Toxoplasmoza este o boală provocată de un parazit. Pisica este purtător al acestui parazit, de asta este atât de blamată. Dar el se poate lua prin contact direct mai probabil de pe fructe sau legume contaminate care nu sunt spălate bine. Contactarea bacteriei se manifestă la un om sănătos ca o simpă răceală şi conferă acestuia imunitatea pentru restul vieţii. Contactarea în timpul sarcinii duce la efecte devastatoare asupra fătului. Asta e marea şmecherie şi marea cutumă cum că toxoplasmoza ucide copilul nenăscut. Dar eu la analize am ieşit ca fiind imunizată deci… plus că pisica nu o transmite aşa pur şi simplu ci contactul cu fecalele ei, o igienă şi o îngrijire precară a acesteia… dar ce contează toate astea când putem să fim români şi să afirmăm pur şi simplu vorbe.

Povestea cu firele de păr ce sufocă bebelaşul par desprinse dintr-o altă exagerare demnă de un horror. N-am nervi să dau surse de specialitate, le găseşte doritorul pe net. Ştiu doar că o prietenă care a fost operată de un astfel de chist pe ficat a mărturisit (cu greu) că nu iubeşte animalele şi că nu şi-a petrecut copilăria mângâind vreun animal. Ceasul rău… ăsta a fost probabil principiul deşi în termeni de specialitate există o explicaţie raţională. Firele de păr sunt într-adevăr periculoase dar ele pot fi inhalate într-o superbă zi de vară din parc… O igienă corectă aplicată animalelor de casă face mai puţin rău decât o roşie crescută cu chimicale dar pe care-o savurăm plescăind şi râzând superior că ne hrănim sănătos.

Atacurile criminale ale pisicilor asupra bebelaşului nu sunt neapărat fantasmagorii dar cu siguranţă au fost şi ele supuse exagerărilor. Mama mea avea un motan pe nume Simon, de rang nobil, răsfăţat, mâncător de carne macră (pe perioada gravidităţii cu mine) şi care a înnebunit în momentul în care am venit eu pe lume, a sărit să mă atace în timp ce mama mea mă alăpta şi printr-un real noroc am scăpat nevătămată. Nu s-a mai putut face nimic pentru Simon care se pare că şi-a pierdut minţile şi care acum citeşte ce scriu eu din Raiul Pisicilor. Explicaţia e logică- Simon a fost abandonat şi neglijat în respectiva perioadă ca urmare a luat-o razna, la propriu. Asta am studiat şi noi şi am înţeles că e firească o astfel de atitudine pentru animalul de casă (chiar şi pentru fraţii mai mari). Atenţia se pierde în defavoarea celui care era centrul universului până atunci ceea ce este până la urmă o treaptă în ‘lecţia de parenting’. Cum unii părinţi reuşesc iar alţii nu?! E vorba de împărţirea iubirii, a timpului liber, a atenţiei către toţi copiii în mod nediscriminatoriu.

Nu mai ştiu cu exactitate în ce moment anume am ajuns la capătul puterii. Eram sătulă de toate întrebările cu legătură directă spre abandonul pisicii. Îmi amintesc doar că o prietenă mi-a spus printre lacrimi că ea şi-a dat câinele când avusese primul copil şi că avea să regrete restul vieţii decizia luată. Ştiu doar că aveam permanent lacrimi în ochi şi o ură viscerală împotriva mea şi împotriva tuturor. Văd şi acum cum Tisa evita să stea în picioarele sau în preajma mea. Ştia şi ea…

Pisica asta care e doar o pisică pentru toţi cei din jurul nostru în ziua în care am făcut testul de sarcină s-a urcat pe mine, şi-a lipit burta ei de burta mea, m-a prins cu lăbuţele de după gât şi a stat aşa 2-3 minute. ‘Tu ştii mama, nu-i aşa?’ Niciodată nu făcuse gestul ăsta. Pisica asta care în primele 4 luni de sarcină, preţ de câteva minute şi fără ca cineva să fie în preajmă, se aşeza aproape în fiecare zi pe mine, cu burta ei pe burta mea şi mă privea în ochi. Pisica asta care acum stă şi mă admiră de la distanţă, care acum refuză a mai sta pe mine deşi eu încerc să o păcălesc, se uită la burtă şi parcă-mi spune că nu ar vrea să facă rău bebeluşului. Pisica asta care nu se mai joacă ‘prinsa’ cu mine pentru că vede că nu mai pot fugi după ea. Pisica asta are sute de poze pe calculatoarele noastre. Pisica asta era cât o palmă când am adus-o acasă. Pisica asta făcea acum un an doi subiectul posturilor mele. Pe pisica asta o plimbam în lesă vara în fiecare zi. Pe pisica asta o căutam pe acoperişul vecinului la 2 dimineaţa. Pe pisica asta o apăram de violatorul zonei- motanul negru- urlând ziua în amiaza mare spre beciul blocului înconjurată de toţi copiii zonei. Pe pisica asta o aşteptam ore în frig să coboare din copac. Tot pe ea o priveam neputincioşi când era bolnavă şi ne rugam să se facă bine. Tot ea a adus bucurie în casa noastră necondiţionat timp de 3 ani. Iar acum, dintr-un exces de ipocrizie, hotărâm că nu mai poate fi ‘familie’?! Pe ce principiu?! Că nu ne mai convine… că e prea greu… că e mai sănătos… că nu ne mai trebuie!

Pisica asta e viaţa noastră! Nu putem să ne facem că nu o mai iubim pur şi simplu. Sau că o vom aduce acasă în vizită într-un weekend. Nu e doar o nenorocită de pisică! E pisica noastră, e Tisuca noastră! E surioara mai mare a Ayannei şi ne pasă nu de ce cred unii şi alţii despre asta!

‘Noi nu suntem ipocriţi’ asta este ce răspund acum la întrebarea idioată. Nu mă interesează ce e în ograda altora şi încerc să nu judec. Fiecare pentru sine croitor de pâne, vorba lui Creangă. E clar că fiecare trăieşte cu propria sa conştiinţă şi că e problema lui dacă la sfârşitul zilei e sau nu împlinit. Pisica Tisa e parte a familiei noastre şi aşa va fi atâta timp cât vom fi. Nu exclud că nu se pot întâmpla multe rele, cum ar fi să aibă Ayanna alergie la păr sau că Tisa ar putea să nu accepte un nou membru în familie… sigur că scenarii cu iz nefast sunt la tot pasul dar sperăm că nu va fi cazul. Inimile noastre s-ar rupe în două cu certitudine. Până atunci ne descurcăm aşa. Probabil că nu va fi uşor dar nici nu ne-am aştepta la asta, suntem pregătiţi pentru frumosul greu ce va să vină.

Dimpreună cu Tisuca!

- Şi cu pisica?
- Cu pisica… Tisa o iubeşte mult pe Ayanna, deseori râd cu Mihai şi spunem că Ayanna când o să iasă din burtă în loc de ‘uauuu’ o să zică ‘miauuu’. Că numa’ prostii a învăţat deja de la sor-sa!
Uneori e mai bine să te faci că nu simţi tonul incisiv al celor din jur şi să o ţii pe-a ta! E mai sănătos oricum!