A mai trecut un an… si cine stie cati au sa mai treaca! Multi, putini…

Zilele trecute stateam de vorba cu un prieten care-mi spunea ca, daca i s-ar da posibilitatea alegerii intre a mai fi o data indragostit, chinuitor, sfasietor pentru sufletul lui, si a-si petrece restul zilelor intr-o existenta terna, lineara si fara bucurii paroxistice, dar si fara suferinte everestice, ar prefera ultima varianta. Ma situez, dimpotriva, exact in prima categorie. Si tocmai de aceea, urarea mea pentru anul care vine este aceea de-a va indragosti… de o idee, de un vis, de un om, de un rau, de o stea, de o profesie, de un peisaj. Toata morala crestina este fundamentata pe iubire si nu pe lipsa ei pentru a ne proteja de eventualele dureri. Stam sub semnul crucii si-al rastignirii. Eu unul, asa am fost toata viata mea… am ales drumul complicat, renuntand la cel simplu, am ales sa merg pe spini pentru a ma odihni apoi pe un pat din petale, am ales tot ceea ce aparent nu putea fi al meu pentru a avea satisfactia victoriei la sfarsitul unei lupte.

Nu va duceti existenta in limitele pe care vi le traseaza altii ci in cele pe care le decideti voi insiva! Amintiti-va mereu ca cel mai mare pacat este deznadejdea si ca Dumnezeu nu i-a dezamagit vreodata pe cei care cred in El.

Va doresc ceea ce-mi doresc si pentru mine insumi: un an pe care sa il tineti minte!

La mulţi ani tuturor care au drum pe aici! Urăm tuturor un an mai bun şi mai bogat din toate punctele de vedere! Dorim multă înţelepciune pentru că unii au uitat cu desăvârşire de importanţa ei! Dorim multă linişte pentru că prea puţini mai ştiu ce-nseamnă! Dorim multă dragoste (de dat şi de luat) pentru că oamenii sunt din ce în ce mai închistaţi! Dorim pentru fiecare ceea ce merită! Bucuraţi-vă de cele mai mărunte lucruri care vi se întâmplă pentru că astea aduc fericirea! Acea fericire de care citim în cărţi şi pe care o suspicionăm ades că nu ni se poate ‘întâmpla’ chiar nouă!

Oare câţi aţi pus pe foaie ce a însemnat 2009 pentru voi? Oare câţi aţi avut planurile lui 2009 pe-o foaie, într-un sertar şi aţi uitat de ea? Oare câţi aţi scos foaia spre finalul anului şi aţi avut curajul să o priviţi? Oare câţi, mai apoi aţi avut curaj să contorizaţi ce v-aţi împlinit şi ce nu? Eu spun că trebuie curaj pentru asta- planurile nu sunt pentru orişicine; pentru că sunt şanse suficient de crescute ca ceea ce ţi-ai notat entuziast la început de an să nu fi dus la bun final iar asta poate fi interpretat chiar ca un eşec. Dacă a fost sau nu ratare, dacă e important să bifezi sau să anulezi, dacă nu ţi-ai făcut niciun plan şi totuşi ai împlinit multe… asta e pentru foaia intimă din jurnalul fiecăruia.

Eu şi Mihai am avut curaj să ne deschidem carneţelul pe care am notat ce vrem de la 2009. Am avut curaj să recunoaştem că nu am împlinit mai nimic din ceea ce ne-am propus. Nu ne-am cumpărat covor pufos în sufragerie, nu ne-am luat imprimantă, nu am slăbit niciunul ba dimpotrivă, nu am mers la înot… Nu ne-am respectat nici măcar planurile personale pe care le aveam. Deziluzionaţi… continuam să citesc şi cu cât înaintam în listă cu atât glasul se stingea… finalul listei- în jur tăcere de gheaţă. Ce am făcut în 2009?!

Am refuzat a crede că n-am făcut nimic aşa că pe acelaşi carneţel, pe o foaie nou nouţă am notat ce ne aminteam noi că ar fi fost 2009, să contrabalansăm. Am început cu ianuarie timid şi am terminat cu decembrie de neoprit. Am notat printre altele ‘suntem fericiţi şi recunoscători’! Da, chiar ne putem lăuda cu asta! Nu contest că un covor pufos în sufragerie ar fi contribuit şi el la o mai susţinută fericire (cu atât mai mult cu cât mai era un punct împlinit în carneţel) dar e doar un covor. Nu am realizat prea multe lucruri materiale sau profesionale anul trecut pentru că am fost ocupaţi, deseori chiar fără voia noastră, de cele sufleteşti, de cele spirituale. Am aflat că sănătatea chiar e de preţ şi de neînlocuit. Mort sau bolnav nu eşti de folos nimănui, nici măcar ţie însuţi! A fost una dintre cele mai valoroase lecţii primite. Apoi am aflat că dacă-ţi doreşti un copil nu-i de glumă, el chiar poate să vină în viaţa ta şi să schimbe tot! În ciuda disperării mele de a lăsa totul neschimbat! Şi iată cum ne-am dăruit cel mai preţios dar al relaţiei noastre, pe Ayanna! E de prisos a menţiona că fericirea noastră, comună şi individuală, se-nvârte în jurul unei chestii mici pe care am văzut-o 2-3 minute la ecograf (dar care ne-a zâmbit în tot acest timp, de parcă ar confirma că totul a devenit altfel acum). Ne hrănim cu poza ei şi cu ultimele fărâme din zâmbetul ei care ne-au rămas impregnate în minte, estompate cu fiece zi dar ştim sigur că ăla a fost Zâmbetul! Stăm ore-ntregi să ne uităm la o burtă mişcătoare în care ştim că este ceea ce ne-am dorit, apoi ne-am propus undeva în martie să avem dar ne-a fost ruşine să trecem în carneţel. Cum pot nota ‘Dorim un copil’?! Ăsta nu-i un plan, e o dorinţă! Mulţumim Cerului şi Locuitorilor Acestuia pentru că au făcut ca o dorinţă a doi naivi iubiţi să devină burta mişcătoare! Iar mai apoi ne-am căsătorit! N-am avut niciun plan nici pentru asta şi ar fi fost la fel de imbecil să notăm undeva pe o foaie. Eu n-am fost niciodată genul de femeie care să facă un scop în sine din căsătorie şi atunci când s-a întâmplat, s-a întâmplat pentru că am luat în serios ceea ce avea să ni se întâmple pe mai departe. Acum e altceva, acum suntem maturi şi responsabili, acum nu ne permitem luxul de a ne tachina pe nimicuri, acum am evoluat! Separat şi împreună! Acum suntem tata şi mama cuiva şi o familie. N-a schimbat actul respectiv absolut nimic din ceea ce eram şi până atunci- poate doar numele meu Mări-Mohl- a adus poate un plus de responsabilitate de care încă nu sunt pe deplin conştientă, nu ştiu Mihai cum e. Ştiu că acum sunt soţia lui şi el este tot Mihaiul meu- doar că mai e şi soţul meu.

La final… devine fascinant chiar şi pentru mine. N-am reuşit să avem un covor pufos în sufragerie dar în schimb am reuşit să avem ceea ce toţi oamenii doresc să obţină de-a lungul vieţii. Nu era notat în carneţel… Contează acum să ştim să o păstrăm! Nici asta n-am notat în carneţel. Ni se întâmplă pur şi simplu! Fericirea- că de ea vorbesc! Iar în carneţelul lui 2010 s-au schimbat multe- ’să ne luăm o imprimantă’ e înainte de ‘covor pufos în sufragerie’.

Gravidele fac parte din alt film. Există categoria oamenilor- din care fac parte, evident, femei bărbaţi eventual bătrâni şi copii- şi categoria gravidelor. Ele nu sunt oameni- asta-i părerea mea. Nu pot defini cu certitudine categoria cu care se identifică sau pe care o definesc dar ştiu sigur că-s rupte de realitate, chiar definiţia mea de început se mulează cel mai bine- sunt din alt film.

De auzit am auzit tot felul de poveşti despre cum şi cât de ciudate pot deveni ele- gravidele dar să trăiesc pe propria piele… nu mă gândeam vreodată că într-atât de bezmetică pot deveni. Exemple: Că la începutul sarcinii devenisem tâmpiţică- ok, am înţeles, că mi-a crescut cantitatea de progesteron şi de aia. Intram în magazin şi întocmai ca în bancul ăla cu bătrâna (care acum nici nu mi se mai pare amuzant) nu ştim ‘eu urcam sau coboram’?. Stăteam ca toanta şi mă holbam la produse habar n-având după ce intrasem de fapt. Ieşeam- îmi imaginez ce faţă puteam aveam că doar m-am antrenat în timp să fiu expresivă- nu făceam câţiva paşi şi-mi aminteam subit, fuga în magazin, fuga mă aşezam la coadă şi când să comand ’să-mi bag…’ delete all informations. Foarte amuzant în condiţiile în care ţi se întâmplă de câteva ori pe zi.

Exemplu 2- Că dormeam continuu- parcă reuşism la un moment dat să mă resemnez. Starea de frustrare resimţită- priceless. Tocmai ce deschisesem o afacere şi după două săptămâni maxim o lună de la inaugurare tot ce puteam face era să-mi car cu greu trupul dintr-un capăt al oraşului în celălalt şi când ajungeam la club, doborâtă, cădeam pradă somnului pe canapeau din camera de joacă a copiilor. Îi auzeam uneori cum deschideau uşa şi chiţăiau dar nu mai aveam putere să mă lupt cu nimeni şi nimic. 3 luni din viaţa mea atât mi-am dorit- să dorm în linişte, să dorm mult şi să aţipesc între partidele serioase de somn. Că s-a dus naibii afacerea… asta a dedus toată lumea sper…

Exemplu 3: Şi ăsta se trage strict de la bebelaş- cele mai pacifiste 6 luni din viaţa vieţii mele. Din calcule aproximative rezultă că venirea pe lume a copilului este 10 martie, de parcă n-ar fi suficient că exista riscul să fie băiat pe 8 martie (!), există acum certitudinea că avem un Peşte!!! Un Vărsător nu putea fi mai aspru pedepsit decât aşa… să primească un Peşte. Şanse aproape nule să fie Berbec pentru că nu pot depăşi cu 3 săptămâni perioada de gestaţie (!!!) şi şanse minime să fie ca mama sa, perfecţiunea zodiilor Vărsătorul, asta ar însemna cu aproape 3 săptămâni mai repede. Pentru cei care n-au înţeles nimic până acum nimic din partea de astrologie, căutaţi rapid pe google trăsăturile celor două zodii mai sus amintite şi veţi înţelege perfect. ‘Nu vă mai certaţi’- cam aşa aş defini eu Peştii… stindardul pacifismului! Damn! Deci… un Peşte fetiţă în burtă dă comanda sentimentelor bune şi calde din mine. Zâmbesc tuturor- ‘ce frumoşi sunt oamenii’!’ N-am mai bârfit de nu ştiu când, am o altă perspectivă acum- toţi au dreptatea lor ‘poate nu a fost chiar aşa, eu nu pot să judec’, nimic nu reuşeşte să mă mai supere şi atunci când cineva se încăpăţânează să o facă pot neputincioasă a plânge… Eu, care plângeam doar de nervi că nu ieşeau toate cum doream. Şi nu port ranchiună celor care m-au supărat de-a lungul sarcinii- poate că nu au vrut să o facă, poate nu ştiau cum să aibă grijă de mine, poate le pare şi lor rău… Eu, care juram răzbunare eternă. Nu mă pot uita la absolut nimic ce nu aduce veşti bune sau optimism, nu vreau să ştiu că în lume fiinţe suferă, vreau totul să aibă happy-end chiar şi cazurile medicului legist Dr. G ‘la sfârşit îl salvează, nu-i aşa?!’ (Jesus!!!). Am văzut odată un porumbel ce stătea lângă un pom pe jos în zăpadă ‘a obosit de atâta zburat şi se odihneşte, nu-i aşa?’. Ce frumoşi sunt oamenii şi ce frumos e să trăieşti frumos!

Am uitat ce exemplu urma… povestesc mai bine altceva. Iubesc iarna!!! Ador zăpada!!! Toată ziua mă plimb prin oraş (în ciuda faptului că mă mişc precum o ursoaică ce-şi cară soţul turmentat în spate) şi dacă n-ar fi magazine în care să cheltui bani şi dacă n-aş avea alte chestii administrative de rezolvat, tot aş sta afară în zăpadă, atât de tare îmi place. Şi Tisa stă la geam tot aşa ca mine- gură cască! Mă duc să mă mai uit puţin cum ninge… lângă Tisa! Gata, mi-am amintit!!! Acu’ vreo 4 zile mergeam spre mall, eram într-un firobus şi era cam mare înghesuială ceea ce nu-mi prinde bine la bebelaş, nu respir cum trebe, simt că mă sufoc, mă tem să nu mă lovească cineva etc deci nu eram în cea mai bună stare. Sigur că nimeni nu-mi ceda locul şi era şi firesc pentru că erau puţine scaune în fir şi oamenii de unde să vadă că eu nu sunt confortabil. Dar cum nu aveam încotro şi erau doar două staţii mi-am zis că rezist. Lângă mine, un ţigănaş îşi face loc cu coatele şi-şi face balans cât poate de tare şi în faţă şi în spate, ca semnal clar că nimeni să nu-l înghesuie pe el şi ca avertisment tacit de genul ‘e firu lu’ tata’. Intuiesc mişcarea şi mă feresc, nu mă loveşte; mă apropii de el şi cu toată forţa pe care o poate avea degetul arătător în mânuşă îl bat pe umăr, se întoarce cu gura deschisă pregătit să mă facă praf şi înainte să apucă să zice gura lui ceva se porneşte gravida din mine: ‘Aaaaaaaaaaaaascultă!!! Loveşte-l numa pe bebelaş să se nască mai repede decât trebe că, treaba ta, da’ vii cu mine direct la spital şi TU stai două luni la incubator până se face bine. Să nu zici că nu ţi-am zis!’ şi m-am întors plină de emfază cu profilul spre el că mai mult nu aveam loc. La secundă şmecheraşul- ‘Nu tanti, nu tanti!’ şi o doamnă sare arsă de pe scaun ‘Vă rog din suflet veniţi aici să staţi!’ Eu, plină de mine, către el, tare şi apăsat- ‘Ba da!’ apoi către tanti ‘Lăsaţi că nu merg mult, doar două staţii, sunteţi foarte drăguţă, mulţumesc!’ ‘La ce spital naşteţi tanti?’… Pe parcursul celor două staţii, stând pe scaun relaxată, vecină cu alt băiat care se lipise de geam aşa încât să am eu un scaun jumate liber- poate să nu-mi provoace o naştere prematură, am aflat jumate din viaţa ţigănaşului. Sărmanul! Sper din tot sufletul să i se rezolve problemele să aibă şi el Sărbători Liniştite!

Ultima dintre toate- petrecută azi dimineaţă şi pe care de fapt am vrut să o povestesc dar m-a luat valul şi-am scris o adevărată poveste despre gravide… Ce-mi mai place vorbăriaaaaaaaa! Deci, în drum spre ginecolog văd un afiş că la Casa Tineretului este expoziţie cu vânzare de Crăciun, cum eram chiar lângă zic hai să intru. Casc gura ce casc, un băiat mă întreabă dacă vreau să-mi facă masaj la cap cu dispozitivul super special de masat scalpul, zic ‘nu, mulţumesc frumos’ zâmbind… când deodată simt că pic din picioare. O doamnă introdusese aparatul deja în capul meu iar eu nu alta, să leşin de plăcere. Dacă ceva iubesc pe lumea asta este să-mi facă cineva în păr, cică asta datează de când eram mică- mărturiseşte mami.Ce dacă sunt mare acum, tot suflet de copil sunt! Scot zgomotele aferente plăcerii, doamna continuă să-mi facă şi să-mi zică chestii în maghiară, traduce băiatul- că e un dispozitiv de relaxare, că 10 minute pe zi garantează antistresul şi un somn liniştit, eu gândeam deja cum o să-l conving pe Mihai să-mi facă ‘nu e doar pentru mine e mai ales pentru fetiţa ta, o să iasă relaxată’ (că nu prea poţi să-ţi faci singur cu aparatul), tanti se opreşte din masaj iar eu aproape ţip ‘vreau şi eu două!’. Mă rog, mai cheltui nişte bani pe la expoziţie şi când văd că se subţiase portofelul decid să ies, erau cheltuieli neplanificate totuşi. La ieşire, o tanti vindea nişte chestii din blană, din lemn… chestii cu caracter popular. Zic hai să arunc şi aici o privire rapidă; într-un coş văd o chestie extrapufoasă- albă, bag mâna să văd ce e- o căciulă, o sucesc, o învârtesc, întreb ‘e de copii?’- nu că mi-ar fi păsat prea tare. ‘Nu, e pentru oameni mari.’ Mă uit încă o dată la ea şi constat că dragostea la prima vedere chiar există . O pun pe cap, s-a mulat perfect, e CĂCIULA!!! ‘Cât costă?’ ‘35 de lei’ ‘Nu cred că mai am atâţia bani la mine, aveţi o oglindă?’ Se duce doamna nu ştiu unde să-mi aducă o oglindă, deja ştiu că am luat-o razna. Scot portofelul, număr rapid la prima vedere şi-mi dau lacrimi instantaneu ‘Nu cred că mai am atâţia bani la mine’; scot banii şi încep să număr ‘20, 25, 26, 27, 28, 29… parcă am sărit una de 1 leu. Ia număraţi vă rog d-voastră, poate că totuşi am!’ Ştiu sigur că nu am toţi banii şi ştiu sigur că am ochii plini de lacrimi, nu pot pleca fără căciulă, ce mă fac?! Deschid poşeta şi scormonesc prin ea disperată, îmi amintesc că ieri aveam 10 lei în ea, nu sunt, probabil i-am pus în portofel până la urmă. Cu o faţă disperată, probabil umilă, ridic privirea şi aştept verdictul criminal al doamnei ‘N-am de ajuns, nu-i aşa?’; căciula e încă pe cap şi lacrimi mi-au umplut ochii. ‘Hai, luaţi-o, e bine aşa!’ Nu mai ştiu dacă i-am mulţumit îndeajuns doamnei, îmi venea să o îmbrăţişez dar mi s-a părut că e prea mult, îmi venea să plâng de fericire… ceea ce am şi făcut doi metri mai încolo. Am căciula lângă mine, e căciula mea!!! Am umblat toată ziua prin oraş azi (că m-am întors să mă alimentez financiar) şi zeci de persoane m-au întrebat de unde am luat-o, sper că am putut măcar să-i trimit doamnei câţiva clienţi. Toată lumea iubeşte căciula… doar nişte băieţi de la un magazin au râs în hohote când am intrat; mi-am dat-o jos că-mi era cald şi pentru că erau cu ochii pe mine şi se înghionteau m-am prins că eu eram cauza hlizelii aşa că le-am copt-o, m-am pus la coadă să-mi plătesc produsele şi mi-am pus căciula pe cap; înaintea mea erau vreo patru persoane ca atare erau sufocaţi de râs, că trebuiau să se abţină acum, mai ales că eu îmi luasem mutra serioasă şi mă uitam la ei; eu râdeam interior dar mă abţineam mai bine decât ei; când am ajuns la juma de metru de ieşire au explodat… Toţi sunt veseli de Crăciun!!!

Cu cel mai mare drag v-aş fi pus o poză cu căciula dar asta doar mâine sau poimâine când vine MIhai că e plecat la ski iar eu chiar nu ştiu să operez cu chestii tehnice. Pot să vă descriu celebra căciulă apelată până acum ca ‘ursuleţul bară pisicuţa bară vulpea argintie’ - e albă, e pufoasă, are o codiţă la spate, are două urechi rotunde deasupra capului, are urechi lungi care atârnă şi pe o parte are o fundiţă roz! Că e pentru fetiţe! Vă îmbrăţişez şi vă iubesc pe toţi!

Update: a aparut si poza cu caciula.

Era ora două în creierul nopţii şi nu puteam să adorm. Mă uitam la OTV, nu de alta dar era invitat Serghei Mizil şi mă amuzam teribil, ce altceva să fac dacă nu aveam somn?! Amuzamentul venea din ceea ce avea de spus bară înjurat bară revoltat Mizil. Cum să nu râzi când el îi spune domnului Dan ‘ho nebunule’. E delicios! Mai sunt şi alţi invitaţi dar nu de ei îmi pasă, îmi place Mizil cu fracheţea şi cu exagerarea sa cu tot. Încerc să adorm dar nu pot, am avut o zi mult prea plină pentru o femeie însărcinată ca atare plătesc acum; orice acţiune a mea are nişte repercursiuni asupra copilului- asta aveam să o înţeleg în urmă cu vreo două luni. Efect cauză, cauză efect. De asta am şi devenit atât de relaxată, am înţeles că orice situaţie pe care o trăiesc cu prea mare încărcătură emoţională o să mă coste în junghiuri sau mai nou în lovituri. Întocmai ca în experimentul Pavlov- devii condiţionat ca să nu zic dresat aşa că rămâne doar detaşarea.

Mă străduiam teribil să adorm dar atunci când o fiinţă e în tine nu mai e cum vrei tu. Reuşesc oarecum să aţipesc dar undeva la ora cinci mă ridic din pat total speriată. La geam stă Tisa care e de 5 ori mai agitată decât mine, se uită în sus, spre tavan şi aleargă dintr-o cameră în alta. Aud şi eu nişte zgomote suspecte, reuşesc cumva să mă liniştesc pentru că stări din astea în afară de rău nu aduc nimic altceva şi odată ce am intrat într-o stare din asta tembelă abia reuşesc să mă liniştesc. E bun, descopăr prima sursă de zgomot- vine din dormitor, Mihai doarme şi respiră… se învârte în pat. Tisa revine la geam agitată- al doilea zgomot vine din pod, descopăr şi eu. Parcă se luptă două forţe, Tisa e disperată să ajungă acolo dar mă asigur rapid că geamurile sunt toate închise şi că nu are cum. Mă tem să nu i se întâmple ceva, nu aş putea suporta. Or fi şobolani sau şoareci sau porumbei sau poate nişte pisici… sau cineva care încearcă să ne atace şi să ne jefuiască. Înţepenesc de frică şi îmi ia câteva secunde să construiesc un întreg scenariu horror în cap… inima o simt că plesneşte… Aşa sunt eu ca gravidă, nu ştiu altele cum sunt, nici nu-mi pasă. Sunt extra-paranoică, mă tem pentru viaţa mea şi a copilului meu, mă tem pentru viaţa lui Mihai, mă tem pentru viaţa Tisei, mă tem în general. Ştiu că amplificările astea de sentimente macabre sunt nefireşti dar asta este o altă consecinţă a faptului de a fi însărcinată. Întotdeauna până la confirmarea minunii am fost o curajoasă, acuma- privind în urmă deseori mă numesc inconştientă. Sunt stări mai presus de forţa mea de a fi. Înainte, raţiunea mea de a trăi se definea altfel, avea alte limite acum e altă poveste, totul se cerne şi se suspicionează. Graviditatea… Cumva, cumva reuşesc a mă linişti şi încerc a adormi la loc. Dar fetiţa e hotărâtă să-mi arate cine-i şeful, mă loveşte, mă loveşte, mă loveşte. Burta se mişcă întocmai cum aş avea un şarpe hiperchinetic în mine. Mângâi burtica, vine şi Tisa cu forţe întărite, vorbesc cu cea mai caldă voce, golesc vezica să nu mai fie factori de stres, aprind lumina, manânc o saloană, aş face orice să se oprească… nici gând. Mă întind pe pat şi aflu tortura, nu mă lasă decât amărâte de secunde să pot respira normal, pac poc pac… Ce bucurie! Sunt total neputincioasă, tot ce pot să fac e să-mi păstrez calmul şi să încasez. Sute de lovituri! Aştept să o nasc, nu-mi place că e acolo şi eu am mâinile şi picioarele strânse în laţ, aş vrea să mă pot uita la ea şi să mă răzbun prinzând-o de nas. Dacă ar fi afară i-aş vedea mutra şi poate aş intui ce problemă are, aşa nu pot face nimic, mă uit la burta mişcătoare şi atât. Îmi vine să plâng de nervi, abia aştept să o nasc! Mor de frică în ceea ce priveşte naşterea dar asta-i altă discuţie. Ştiu că trebuie să mai aştept vreo trei luni sau poate două jumate, până atunci o să se dezvolte perfect dar am şi eu voie să visez… ce bine ar fi să fie afară. Şuturile continuă… pac, poc,pac…

Aprind televizorul, rămăsese pe OTV. Erau aceeaşi invitaţi ca în urmă cu 4 ore. Mizil nu mai era amuzant, părea obosit. Domnul Dan părea în delir şi făcea scenarii. Aflam că Băsescu este preşedintele ţării. Căcat! Atunci când m-am culcat era Geoană. Iese Hrebenciuc la declaraţii, un Hrebenciuc epuizat care nu se uită în ochii noştri când spune că la numărătoarea paralelă e Geoană pe primul loc. Fetiţa loveşte cu putere, nu se opreşte. O mângâi pe burtică şi mă întreb retoric ‘Oare tu simţi mama că ne-am dus dracului toţi? De asta m-ai trezit? Să aflu vestea?’. Am rămas consternată, cu ochii în tavan plini de lacrimi. Nu asta mi-aş fi dorit pentru mine şi copilul meu în următorii ani, nu vreau un preşedinte care loveşte copiii şi care nu are pic de diplomaţie. Nu mai doream un preşedinte care să-şi conducă maşina alcoolizat punând în pericol viaţa altora. Credeam că am scăpat de un preşedinte care nu are minim de cunoştinţe privind viaţa politică şi care timp de 5 ani nu şi-a arătat disponibilitatea în a învăţa. Mi-e scârbă de victoria asta!

Nu mă interesează să polemizez pe teme politice, nu-mi pasă ce cred alţii, nu-mi pasă că Geoană aparţine PSD-ului. Mi-a fost şi mi-este silă de Iliescu întocmai cum mi-e greaţă de Băsescu. Mă scârbeşte că 5 milioane de oameni au aşteptările înşelate  plus cei care au greşit nemergând la vot. M-aş bucura ca ceilalţi 5 milioane 200 să trăiască bine dar sunt convinsă că mulţi dintre ei îşi dau seama cât de macabră a fost alegerea lor. Aş vrea să sper că o renumărare a voturilor va schimba situaţia… mai vreau să cred că nu e totul pierdut. Mai vreau să cred că pe copilul meu nu-l va pocni nimeni cu dosul palmei jurându-se apoi că n-a dat cu piciorul.

Mi-am sunat doctoriţa moartă de îngrijorare: ‘De ce mă loveşte atât de tare? N-a mai făcut niciodată aşa’. Mi-a spus că e normal, m-a liniştit puţin, a spus să-mi caut o poziţie în care să mă simt confortabil, a spus să am grijă să fiu mâncată. Nu pot să stau liniştită… e greu de acceptat că viitorul ţării mele stă în gura celui care răcnea cu puţin timp în urmă ‘ţigancă împuţită’. Nu pot mânca pentru că mi-e greaţă. La propriu şi la figurat. Aş opri televizorul pentru că nu mai pot suporta râsetele forţate ale celui care mă reprezintă dar nu pot. E istoria ţării scrisă în direct, o pot trăi sau pot alege să citesc o carte. Aş vrea să pot citi altceva decât burtierele de pe diverse canale cu noutăţi ce mă-ntristează.

Acest post reprezintă starea mea de fapt. Nu mă interesează să polemizez, nu mă interesează să mă contrez în opinii sau preferinţe politice. E opinia mea, e subiectivă, e crezul meu… pac, poc, pac…o să-mi întind totuşi picioarele şi o să mănânc nişte mandarine… pac, poc,pac…

Later edit: Se pare că fetiţa şi-a schimbat poziţia, acum s-a mutat cu capul în partea mea dreaptă. Probabil că asta este explicaţia raţională a vârtejului din burtă. Doar că a coincis cu noaptea în care ţara mea a ales greşit pentru viitorul meu şi al ei- părere personală.

Copyright imagine: Jay Simmons

S-au schimbat multe… Cu vrerea sau mai degrabă fără vrerea mea; pentru că n-aş fi crezut vreodată că cineva, în speţă eu, poate suferi schimbări majore. De formă şi de conţinut. Esenţa (sper şi cred) că a rămas aceeaşi deşi sunt prea implicată emoţional acum în transformare ca să mă pot privi cu ochiul obiectivităţii; privesc cu detaşare tot ceea ce mă înconjoară şi-mi mângâi instinctual burta. Sunt mama cuiva de-acum, un suflet locuieşte în mine!

Imediat ce am aflat că sunt însărcinată am făcut un pact rapid cu mine- că nu mă voi schimba sau mai precis că nu voi lăsa nimic din ceea ce înseamnă sarcina să mă schimbe.  6 luni mai târziu mă uit la mine şi nu mă recunosc, fizic sunt imensă iar psihic par a mă confunda deseori cu altcineva. Spuneam cuiva deunăzi ‘m-am educat 27 de ani să mă accept dar mai ales să mă iubesc aşa cum sunt iar astăzi nu mai sunt nimic din ceea ce ştiam bară iubeam că sunt.’ Mi-e frică să recunosc că mi-e dor de mine… mi-e teamă că fetiţa mea va citi cele de mai sus într-o zi şi se va supăra pe mine dar cui să-i spun toate ce le simt? Să le scriu în jurnal, un jurnal deschis tuturor celor care vor să-l citească şi care nu au nicio obligaţie- nici măcar aceea de a fi sau nu de acord cu mine… pentru asta redeschid un nou capitol al vieţii mele cu voia şi permisiunea celor care le-a fost dor şi care au întrebat permanent ce mai face Rebe.

Credeam că va fi ciudat să scriu după atâta timp dar iată că nu. Spun sincer şi deschis că mi-a fost dor să aud păcănelile tastelor, să scriu paragrafe întregi pe care să le recitesc ca mai apoi să le şterg, să stau în poziţia preferată a lotusului cu laptopul sprijinit pe picioare, să rostesc pe un ton afurisit şi afectat: ‘Puselul, scrrrrriiiiuuuuu’. Poate doar burta incomodează oarecum dar nu-i nimic, fie voi face pauze mai multe fie pur şi simplu voi scrie mai scurt şi la obiect. Voi face mai multe pauze… pe cine păcălesc aici?!

După cum se vede s-au schimbat multe şi în ceea ce priveşte designul blogului, era firesc. Cu toţii dorim schimbări pozitive pentru a putea evolua. Mulţumirile merg spre Mihai doar el a fost şi va rămâne geniul din spatele întregii creaţii. E un design original, a se reţine! Se mai lucrează la el pentru că totul este perfectibil. Cât despre conţinut o să descoperim împreună despre ce e vorba, ştiu doar un singur lucru, că l-am gândit drept ‘Rebe cu bebe’ pentru că priorităţile s-au mai schimbat… Aş vrea să pot lăsa amintiri celei care va fi prima noastră fiică, amintiri ce nu vreau să poată fi vreodată şterse, arse sau pierdute. Şi pentru că memoria se estompează şi devine selectivă, sper că cele scrise aici nu. Plus că odată ce am pornit pe-un drum e cam greu să-l las baltă, mai ales când m-am simţit atât de bine pe aici; începeam undeva în 2007 timid şi deveneam stăpânul unui mic imperiu doi ani mai târziu. Am investit prea mult din mine să pot renunţa, în ciuda tuturor celor ce s-au petrecut, mai bune sau mai puţin bune. Chiar voi permite comentariile din nou, poate doar călite în procesul moderării- motivaţiile sunt un subiect prea complex pentru a-l dezvolta acum, să zicem într-un cuvânt că m-a rugat Mihai să o fac, a spus că de-aia-i blog să fie interactiv.

Acest post s-a vrut a fi un intro. Am să reiau de acolo de unde am abandonat sau cel puţin voi încerca. Pentru că, aşa cum am spus, memoria devine selectivă în timp. Aşadar… pe 6 iunie am aflat că sunt însărcinată… lucrurile aveau să se schimbe major…