Prietenul cel mai bun

Aseara am putut sa ma bucur de o discutie lunga de cateva ore cu un prieten, asa cum nu o mai facusem din liceu. E atat de usor cand avem propria noastra viata, problemele inerente de zi cu zi, comoditatea, incercarile de a ne perfectiona, goana de a face bani, s.a.m.d. sa uitam de cei alaturi care obisnuiau sa se numeasca prietenii nostri. Era atat de usor in liceu, cand tot ceea ce aveam de facut era scoala si distractie (pe atunci si astea ni se pareau apasatoare) sa legam prietenii si sa petrecem ore in sir discutand cate in luna si-n stele. Pierdeam nopti intregi doar cu prietenii, ne vaicaream lor despre cat de nefericiti eram ca nu avem o relatie, ne promiteam ca niciodata nimic n-o sa se interpuna in prietenia noastra. Si ne ziceam ca gasca noastra e cea mai tare, ca niciodata, oricat de multe am avea sa ne reprosam unii altora, oriunde in lume ne-am afla, tot o gasca vom fi. Si timpul trece si constatam ca e inutil sa ne inconjuram de atatea prietenii. De ce as mai vrea sa ies cu X cand el/ea nu are nimic de spus, e egoist(a), ia pe toata lumea peste picior, e prea prost(oasta), motivele sunt infinite. Concluzia e ca trecem la trierea listei de asa zisi prieteni; de ce m-as inconjura de atatia oameni inutili pentru mine? Mi-ajunge unul sau doi… Si timpul trece si hotaram din nou ca niciodata nu ne vom mai insoti cu cei ce nu ne plac (macar intr-o prietenie ca la servici sau in diferite conjuncturi suntem obligati intr-o oarecare masura). Pentru ca am ajuns la filtrare, nu vrem acum ca cel pe care l-am desemnat prietenul nostru cel mai bun sa plece vreodata din viata noastra. Ne promitem ca vom fi de nedespartit, avem atatea in comun si un trecut atat de lung (gasesc aici irelevant faptul ca posesorul titlului de prieten cel mai bun e de sex feminin sau masculin). Si timpul trece si fiecere dintre noi are o relatie. Inevitabil, va trebui ca fiecare sa-si convinga partenerii ca X e un prieten bun si ca one way or the other trebuie sa-l/o accepte. La fel si partenerii, pentru ca presupui ca si ei au la randu-le un prieten cel mai bun. Si uite lantul slabiciunilor. Toti trebuie sa fie prieteni cu toti. Poate intr-un scenariu optimist reuseste, desi eu am dubii. Dar timpul trece si te trezesti intr-o zi ca sunteti din nou prea multi in peisaj. Ai vrea sa poti sa stai doar tu cu prietenul tau cel mai bun si sa vorbiti toate prostiile din lume, asa cum faceati cand doar ora mult prea tarzie din noapte va impiedica sa o faceti si cand cu ochii carpiti de somn va urati „somn usor, vorbim maine”. Si promisiunea era pe atunci respectata, nu era doar un mod de salut asa cum e astazi. Dar poate pentru unii nu e prea tarziu. Cauti un mod de a va reintalni doar voi doi. Treceti peste stinghereala de inceput, peste distanta pe care doar voi doi ati impus-o (nu neaparat ati dorit-o, dar se intampla), peste jena de a aborda subiecte care altadata veneau de la sine. Si e atat de minunat! Si afli ca atatea lucruri s-au intamplat in viata lui/ei incat nu intelegi cum ai putut sa lipsesti atata timp. Si indvers. Iti iei ramas bun si spui „somn usor, vorbim maine”, dar maine e deja o metafora. Maine ai atatea de facut incat nu ai timp de stat la povesti. Nici poimaine. Nici raspoimaine. Dar ajungi la un compromis: ca o data pe saptamana daca vorbiti e suficient. Ambii aveti prea multe pe cap. Iar daca va vedeti macar la doua saptamani in oras, tot e un pas inainte. Dar reamintesc, ambii aveti relatii si sunteti iar o gasca. Prea putin timp pentru voi doi. Este egoism sau doar nepasare? Este firesc sa se intample asa? Este pe primul loc o prietenie sau o relatie sau o familie? Este pretext de a te reintoarce in trecut? Este dorinta de a despica firul un patru cu cineva care stii sigur ca nu te judeca? Este usor sau greu sa fi prieten cu cineva in ciuda rautatilor pe care le intampini zi de zi?

Ma bucur ca eu am pe cineva alaturi de mine care imi respecta prietenia cu cel mai bun prieten. Ma bucur ca nu l-am pierdut pe prietenul meu cel mai bun, ca nu am uitat de el sau el de mine, ca a evoluat la fel de frumos ca mine, ca inca ne sincronizam in idei, ca inca ne contrazicem pe argumente, ca inca ma stimuleaza, ca inca ma pot baza pe ajutorul lui, ca stiu ca va fi acolo indiferent de cat de departe e „maine”. Sper din tot sufletul ca cei ce nu si-au mai sunat prietenul cel mai bun sa-si faca timp sa o faca acum. E atat de usor sa pierzi pe cineva si e atat de greu sa muncesti sa construiesti cu altcineva tot ceea ce in adolescenta venea de la sine… Nu lasati ca „maine” sa fie prea tarziu!

Prietenie

3 Comments on “Prietenul cel mai bun

  1. Ajungem cu timpul sa intelegem ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca daca nu luptam pentru ei, mai devreme sau mai tarziu vom fi inconjurati doar de false prietenii si ne vom simti singuri. Cu timpul ne dam seama ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul invatam ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul ne dam seama ca daca ranim grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate. Chiar daca ne simtim fericiti cu prietenii ramasi, intr-o buna zi plangem dupa cei pe care i-am lasat sa plece. Cu timpul ne dam seama ca experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.

  2. Hai sa-ti spun ceva curios, am citit undeva ca pierdem foarte mult timp si energie incercand sa cautam explicatii privind de ce anume nu mai tinem legatura cu cate o persoana, care in trecut ne-a foat draga. Nu are prea mare legatura cu ceea ce am scris in postul meu sau cu ce anume mi-ai raspuns tu, insa pana la urma poate fi o explicatie la faptul ca in viata noastra se perinda multe persoane, de la care cu siguranta, asa cum zici si tu, avem multe de invatat. Dar cateodata ne cramponam prea mult in a salva prietenii. Prietenii lupta impreuna sa fie prieteni, cu siguranta ambii fac eforturi sa se adapteze unul altuia, dar in final eforturile le vor fi rasplatite. Asa ca nu zic sa plangem dupa cei pe care i-am lasat sa plece, probabil nici ei nu au stiut sa pretuiasca ce au pierdut, e inutil sa ne gandim cate am fi putut face sa fie altfel. As zice mai bine sa ne bucuram de cei care au ales a ne fi alaturi…

  3. … SA NE BUCURAM DE CEI CARE AU ALES A NE FIE ALATURI …
    Asa este, ai dreptate, prietenia presupune si bucuria reciproca, esafodajul pe care te sprijini. Indiferent ca o faci mai des sau mai rar, simti ca aceasta legatura este acolo…
    Sper ca m-am facut inteles in a-mi exprima gandurile intr-o lume in care viteza vietii cotidiene ma face sa nu mai am timp pentru a comunica, sau interactiona, sau „evada” impreuna cu cei apropiati sufletului.