Când unii se regăsesc…

Visits: 71

În urmă cu ceva timp aveam un puseu de personalitate. Mă rog, mai multe, ăsta se lăsa cu consecinţe nefaste. M-am trezit că nu mai am prieteni. Nu am vrut alţii noi, i-am vrut pe ai mei. Nu sunt mulţi la număr, pentru că în timp făcusem curăţenie, de asta adunasem şi atâta frustrare. N-am să vorbesc aici că prieteniile pe care eu crezusem că le-am pierdut pentru totdeauna le-am regăsit. Ei ştiu asta şi le mulţumesc. Dar o să vorbesc despre Prietena Mea. Înainte să mă apuc să scriu am întrebat-o ce părere ar avea despre asta şi ea zicea ‘chiar m-aş bucura’. Asta ridică simţitor ştacheta, acum nu-mi mai găsesc cuvintele pentru că nu ştiu cum anume să scriu. O să ştie că am scris şi o să citească, oare o să-i placă, oare o să scriu doar bălării? Sunt emoţionată acum şi asta nu mi se întâmplă prea des…

Undeva prin liceu începeam să leg prietenii dar între ele se remarca una anume: era o creaţă cu ochelari, singuratică şi totuşi prietenoasă, timidă şi tocilară (sic!) ‘locuitoare’ în aceeaşi zonă cu mine. Între drumuri cu autobuzul (parcurse în ilegalitate), o ţigară ‘poştită’ în drum spre şcoală, un şoptit valoros în timpul orei şi nişte haine împrumutate, s-a născut ceva între noi. Prietena Asta a Mea a fost întotdeauna reperul unei prietenii perfecte, poate nu pe atunci, deşi arar aveam câte ceva să ne reproşăm, dar privind în urmă cu siguranţă aşa avea să se prezinte. Nu-mi aminteam să ne fi certat vreodată sau să fi avut vreodată ceva să ne reproşăm. Am trecut prin prea multe împreună să povestesc aici. Îmi amintesc de primul an de facultate când din teribilism sau mai ştiu eu ce am plecat de acasă. Am pus mâna pe telefon, am sunat-o şi am întrebat: ‘Pot să vin la tine?’ ‘Sigur că da, te aştept.’ ‘Nu, n-ai înţeles, nu vin în vizită, vin să stau cu tine.’ ‘Te aştept’, am primit răspunsul trei secunde mai târziu. Fără de ce-uri, fără explicaţii, fără obligaţii, fără constrângeri… Am stat cu ea vreo două săptămâni şi am sudat ceva ce nu mai poate fi rupt sau mâncat de rugină vreodată. Asta ştiam înainte să aflu că o voi mai vedea vreodată. Tuturor spuneam că eu Copilei ăsteia nu voi avea, în viaţa asta, cuvinte sau fapte să-i mulţumesc îndeajuns. Indiferent dacă ea ar dori să-mi facă mie rău, prin absurd, indiferent de ce-o să aibă să-mi reproşeze la nervi, indiferent de cât de tare ar putea să o înrăiască viaţa, Ea tot Ea va fi pentru mine.

Cea care se trezea dimineaţa înaintea mea şi punea în cuptor ultimele două felii de pâine cu două bucăţi de şuncă ‘să mâncăm un mic dejun copios’. Cea care îmi lăsa mie pijamaua ‘mai frumoasă’ doar pentru că mi-o doream eu. Cea care în mijlocul lucrării de control se întorcea spre mine să-mi şoptească, cu riscurile aferente. Cea cu care împărţeam o gumă de mestecat pentru că nu se făcea ca una să se uite în gura celeilalte.

Privind în urmă, trecutul alături de Ea începea să se estompeze. Tot ce mai povesteam era un ultim argument pe care-l dădeam băgăcioşilor: ‘Tu nu-mi vorbi mie despre prietenie, că eu mi-am pierdut prietena cea mai bună pentru nişte…’ Nu mai contează! Începusem să uit să mai povestesc despre Ea. Timp de patru ani, n-am ştiut mai nimic, pierdusem legătura. Ştiam că lumea asta-i mult prea mică şi ne-om revedea într-o zi, de asta, constant, îi căutam numele pe Internet. Nu credeam, nu visam, nici măcar nu speram să mai apucăm să dormim vreodată în acelaşi pat sau să râdem cu lacrimi până dimineaţa. Dar cum toate lucrurile frumoase au final fericit, cum ‘ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple’, cum prietenii nu se uită niciodată…  

Pentru că noi două ne-am regăsit nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc. Poate lui Mihai că el mi-a dăruit blogul, poate mie că am scris în el, poate Ei că mi-a căutat numele pe Internet şi m-a găsit, poate şansei, poate Divinităţii, poate vieţii, poate… Mulţumesc, oricum!

Memoria mea excelentă, care-mi aduce de cele mai multe ori belele, şi-a făcut datoria pe deplin şi am putut încet, încet, să reconstruim. Mai ştii când… Îţi aminteşti… Cea mai tare fază… Cum să nu-ţi aminteşti că… La fel ca înainte, nimic schimbat. În plus, mai nimic, nişte maturitate… nişte feminitate… nişte experienţe de viaţă… nişte păr întins cu placa… nişte schimbări pe ici colo dar nu în punctele esenţiale. 😀 Când am povestit cu ea, primele cinci minute am avut senzaţia că nu a lipsit deloc. Parcă venise de undeva, după o scurtă vacanţă. Ea zicea că i s-a părut o eternitate… Nici măcar nu mai contează cât timp a trecut şi cât de departe vom fi totuşi una de alta. Contează că acum ştiu sigur unde să o găsesc şi Ea pe mine. Că orice supărare sau bucurie voi avea, Ea este acolo să mă asculte. Că indiferent de cât de încercate ne-au fost vieţile avem multe să ne spunem, poate umărul meu pentru ea şi viceversa or să ne treacă mai uşor peste tot. Pentru că eu ştiu şi n-am nevoie de confirmare că ce simt pentru Ea se numeşte Prietenie. Că orice mi-ar cere i-aş da, fără să cântăresc deloc. Că orice lacrimă de-a ei este o lacrimă şi pentru mine. Că orice zâmbet pentru ea va fi lumină şi pentru mine. Eu voi creşte în continuare alături de Ea, maturizarea mea va fi şi a Ei, copiii mei se vor juca cu ai Ei, bătrâneţile vor să ne fie mai uşor de dus împreună.

Nu vreau să sune siropos deşi ştiu că e. Nici măcar nu îmi pasă, simt prea multă recunoştinţă şi iubire faţă de Ea încât să mai îmi pese. I-am oferit titlul cu mult timp în urmă şi acum, cu coroniţa în mână, cu mâna tremurătoare şi lacrimi în ochi, o să mă uit în ochii ei, o s-o strâng în braţe şi o să-i spun aşa: Prietena mea cea mai bună!

Nu ştiu ce-nseamnă noţiunea asta cu precizie; prietenia este un sentiment mult prea amplu, complex şi subiectiv să pot să urmez nişte tipare. Nu ştiu în ce să măsor tot ce simt, nu pot să le explic altora ce-i un bun prieten, nu ştiu unde e graniţa între prietenie şi altceva, nu compar cu restul sentimentelor pe care le nutresc pentru alte persoane, nu le pun în balanţă pentru că nu sunt comparabile. Ea are locul meu în inima mea şi nimeni, nici măcar chiar Ea, n-or s-o poată scoate de acolo. Şi apropo, nu vreau să sune deplasat dar… Ţi-am zis vreodată că te iubesc?! Că dacă nu, o să ţi-o zic într-o zi…..