Posted on octombrie 22, 2010
Dadaddada daidaidaidai…
Visits: 107
De asta am avut parte ieri în premieră! Am plesnit de fericire, nu alta. Se antrenează de vreo 3-4 zile pe un IAIAIAIAIAIAIA spus cu patos si cu maxilarul întins la maxim. E de la dinţi, ca acuşi îi dau dinţişorii, am şi băgat o febră pe tema asta. Ieri stătea întinsă pe masa de înfăşat iar eu operam la igienizare când dintr-o dată, de nu ştiu unde DAIDAIDAIDAIDAIDAI o scurtă pauză, aer tras în plămânaşi şi DADADADADADA, chiot de veselie şi crescut volumul. Dacă eu eram leşinată, cu mâna pe piept, calm- inspirăăăăăă expirăăăăăăă, ea era mândră nevoie mare! Rapid am pus mâna pe telefon să audă şi Tatăl. Mă deranjează şi pe mine chestia asta că taţii tre’ să ajungă la faze din astea ultimiii că ei săracii sunt la servici să facă bani şi când ajung osteniţi acasă, stau şi ei cu copilul şi răcnesc de fericire: ‘Ai văzut????’ A făcut nu ştiu ce… şi mama sec replică ‘bine, face asta de 3 zile’. Nu-i corect! Iar eu mă strădui să suplinesc pierderile astea, de aia avem cameră şi telefoane să putem să comunicăm nonstop.
Orice face Ayanna, în premieră sau nu, încerc să surprind şi să notez. Pentru mine pentru că ador să mă uit deja în urmă şi să văd ce evoluţie spectaculoasă are. Pentru ea pentru că sunt convinsă că va aprecia absolut fiecare cuvinţel notat şi fiecare filmuleţ în care e protagonistă. Pentru Tatăl pentru că şi el trebuie să vadă, să ştie, să participe la fiecare nouă etapă din viaţa puiului său. Uite aşa poate şi el să audă primele gângureli, aşa a văzut prima punere la sân, prima masă sau orice altă amintire care devine preţioasă pentru nişte părinţi. Pentru familie care e topită după minunea asta numită Ay. Pentru toţi cei care o iubesc necondiţionat şi se topesc după ea. Apropo de asta sunt surprinsă câtă lume o poate iubi sincer pe Gâlmiţa asta doar pentru că este EA. Noi suntem deseori copleşiţi. Şi pentru cei care se oftică şi nu încetează a face o concurenţă stupidă din evoluţia (unică şi nerepetabilă de altfel) copilului personal din dotare cu al nostru. Fraţilor, mamelor! Ayanna mă urmărea cu privirea la o oră după naştere şi clipea la blitz… ce-aveţi?! Competiţia e pierdută din start, hahahahah! Contează că va merge pe picioarele ei la 8 luni sau la un an? Contează că va vorbi la un an sau doi sau trei? Nu-i o competiţie!!! Tu mamă care mă suni şi nu mai conteneşti cu ‘aaa, păi fii-mea şi-a luat doctoratul în ştiinţele vedice la 4 luni, ca să nu mai vorbim că eu sunt atât de echilibată emoţional încât la cutremur vă puteţi toţi adăposti supt pieptul meu tare şi ferm şi spun toţi că sunt atât de cuprinzătoare în bunătatea mea încât chiar aseară am şi salvat o specie de canguri de la dispariţie’. K, fii-mea a zis DAIDAIDAIDAI DADADADDADADADADADADAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA mă doare-n degetul mic de la piciorul lui vecinu’ ca să nu zic mă doare-n laptele matern că-l jignesc (pe lapte, normal) de constrângerile tale intelectuale limitate pe o competiţie absurdă. Şi nu doar atât!!! Dar fii-mea a zis DAIDAIDAIDAIDAIDA DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA vreo 2 ore continuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!
La 7 luni şi 9 zile consemnez pentru istoria personală a fiicei mele Mări-Mohl Ayanna: MAMA ŞI TATA TE IUBEŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞTEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!! ŞI TISA, TOO!!!!!! DA DA DA ŞI DA DA DA TU EŞTI FATA FATA MEA!
Posted on octombrie 6, 2010
Despre dezamăgire…
Visits: 86
Îmi cer scuze tuturor pentru o gravă eroare comisă aici. Toate posturile aparţinând bunului prieten Bobo s-au dovedit a fi plagiat din Alice Năstase, Floriana Jucan şi încă vreo 2 bloguri, nici nu mai contează a cui. Am primit mai multe sesizări privind acest aspect, le-am ignorat iniţial pentru că nu am conceput măcar ca aceste gânduri pentru care aş fi băgat mâna în foc că aparţin de fapt şi de drept celui mai bun prieten al meu ar putea avea măcar ceva în comun cu mai sus numitele jurnale. Ei uite că s-a dovedit că m-am ars rău la mână dar mai ales că mi s-a pârjolit sufletul. În urma unei noi sesizări, respectuos şi just formulată, aseară am investigat, convinsă fiind că e vorba de o eroare. Eroarea s-a dovedit a fi în credinţa nezdruncinată pe care o aveam în cineva. Îmi pare sincer rău că s-a ajuns până aici… nu doresc să insist prea mult şi să sesizez persoanele implicate pentru că în afară de scuze nu am ce să prezint. Am luat drept talent o plagiatură ordinară. Nu m-am aşteptat la aşa ceva niciodată şi nu-mi găsesc altă vină decât că am avut încredere într-o prietenie… Dezamăgirea e infinită, cu atât mai mult cu cât erau şi gânduri pe care mi le-a trimis personal, gânduri în care am crezut că exprimă o atroce suferinţă interioară. Nici nu bănuiam că suferinţa era a altcuiva. Alte cuvinte privind acest aspect sunt de prisos…
Îmi pare rău că tocmai mie mi s-a întâmplat aceasta şi regret teribil. Am gustat din nou din dezamăgirea de a fi trădat şi urăsc ca cineva să-şi însuşească meritele altcuiva. Îmi pare rău spun tuturor celor care au crezut în talentul de nepreţuit al lui Bobo şi-mi cer scuze în numele lui pentru toate aprecierile voastre pe care şi le-a asumat timp de aproape 4 ani. Mai mult… am şters evident tot ceea ce era legat de numele său şi sper ca timpul să estompeze măcar acest incident despre care nu pot decât neputincioasă să tac şi să-mi plec privirea. Gustul dezamăgirii şi al încrederii trădate rămâne… la fel şi memoria cache din păcate…
Updated on august 31, 2010
O pisică şi-o fetiţă (partea a 2-a)
Visits: 221
Emoţii cât populaţia Chinei… conglomerate de sentimente… uneori îmi trecea prin cap că poate era mai bine să o fi lăsat la mami 2-3 zile până ne obişnuiam noi cu fetiţa. Totul era prea nou şi părea că ne depăşeşte. Ştiam că, raţional vorbind, era o idee proastă să renunţăm la ea chiar pentru câteva zile pentru că ori de câte ori am fost plecaţi şi Tisa a fost lăsată la câte cineva în custodie, o dată ajunsă acasă îi dura cam o săptămână să inspecteze fiecare colţişor de casă- nu cumva să se fi produs vreo schimbare în absenţa ei. Iar dacă în absenţa ei ar fi venit Ay, cu siguranţă că ar fi interpretat gestul ca o încercare de a atenta la poziţia ei în familie. Ştiam că nu o va accepta ca pe un nou membru ci va simţi că a fost înlocuită. Avea să ne fie greu, nu contestam asta dar speram că nu imposibil. Nimic pe lumea asta nu e imposibil!
Şi intrăm pe uşă… Ay înfăşată, Mihai o ţinea în braţe, eu… cu durerile specifice post cezariană, mama mea în spatele nostru. O mângâiam cu eforturi supraomeneşti pentru că orice mişcare îmi provoca dureri, încercam să mă aplec spre ea, încercam cumva să îi arăt că mă bucur şi eu teribil să o văd. Şi-n tot timpul ăsta vorbeam continuu… nu mai ştiu ce cu exactitate, ştiu că turuiam, mă temeam că dacă aş fi auzit o secundă de linişte m-ar fi împietrit- ‘am venit acasă, ţi-am adus pe surioara ta, da mama, e Ayanna care era în burtică, e surioara ta pe care o păzeai’… tralalalalalala… tiradă de vorbe, orice, doar să fie zis ceva. Se uita oarecum contrariată… sigur că păream uşor dezaxată dar altceva nu-mi putea trece prin minte, decât să înşir vrute şi nevrute. Am lăsat pe Ay pe pat, am desfăşat-o de hăinuţa cu care era învelită; Mihai a întins o păturică roşie pe pat pe care intenţionam să o aşezăm pe micuţa. Atât i-a trebuit Tisei, ţup, pe păturică. Stresul atingea cote paroxiste, cu atât mai mult cu cât era şi mami prezentă şi aveam de demonstrat că ‘inconştienţa’ noastră de a păstra pisica era nejustificată, că nu vor fi pericole de niciun fel.
Îmi amintesc că tremuram cum nu am tremurat decât arareori, aveam nişte strângeri de inimă cumplite, îmi repetam de-un infinit de ori ‘tre’ să fie bine, tre’ să fie bine’. Deci Tisa ţup să vadă ea care-i şmecheria cu chestia aia faină, roşie, ca de sărbătoare… Să fie un nou pătuţ pe care i l-am pregătit? Un covor roşu pe care să-şi lase ea blăniţa? Mihai a împins-o şi a aruncat păturica la spălat, mami şi-a ridicat o sprânceană iar eu credeam că o să leşin. Atunci mi-a trecut prin cap că nu e ok aşa, Tisa cu siguranţă va atinge obiecte personale ale Ayannei dar asta nu va presupune că ele vor fi aruncate la spălat imediat. Nu era însă momentul să-mi expun teoria sau să fac ceva ce ar putea periclita situaţia oricum suficient de tensionată. Erau în joc multe ‘de demonstrat’, poate dacă eram doar noi ar fi fost altă poveste. Am aşezat altă păturică (neîntinată!!!) şi am scos-o pe Ay la lumină… s-a făcut o linişte deplină şi se auzea doar respiraţia micuţei. Tisa şi-a ridicat curioasă privirea şi a mirosit-o de la distanţă… mi s-au părut ore secundele alea… şi liniştea aia ucigătoare! Timpul stătea în loc… Tisa nu a insistat cu mirositul, nici nu se apropia, nici nu făcea ceva, orice… nu părea nicicum… iar liniştea era cutremurătoare. Mi s-a uscat gâtul dintr-o dată şi nu mai puteam articula niciun cuvânt. Era tăcere şi atât. Ştiam însă că nemişcarea asta nu va dura la infinit şi aşa a fost. Tisa s-a întors cu spatele la Ayanna şi a început să dea din coadă. Mami: ‘Ţi-am zis eu că n-o s-o accepte, uite, dă nervoasă din coadă!’ N-am putut să replic nimic, ştiam că nu ăsta e bătutul ei din coadă de nervoasă dar nu ştiam ce anume e, aş fi vrut să fi avut cuvinte, orice fel de cuvinte, să le pot rosti. Dar nu puteam… eram mută şi îngheţată. Aşteptam… altceva nu mai rămăsese de făcut, totul stătea în Tisa şi mi se părea că nimic din ceea ce aş face sau zice nu ar schimba ceva. Cred că am spus o rugăciune în gând, o rugăciune de păcătos ignorant dacă nu de copil naiv ce apelează la Divinitate atunci când nu mai are resurse să facă altceva pe cont propriu- ‘Dă Doamne să se înţeleagă, dă Doamne să o accepte’. A dat din coadă câteva minute după care s-a dus la geam; ştiam că nu e totul încheaiat, era prea simplu; de la geam a făcut artistic un pas pe masa din sufragerie (unde ştie foarte clar că nu are voie!!!). Am lăsat-o în pace şi m-a provocat. Privirea drept în ochii mei, nasul pe sus, mutră ce spunea ‘să te văd ce faci acum’. Am lăsat-o, evident, în pace şi s-a aşezat şi mai comod pe masă, cu satisfacţia specifică celui ce a câştigat o bătălie. Am privit-o şi atât. A stat preţ de câteva minute după care s-a dat jos- dacă eu nu mă opusesem, ce rost mai avea?! apoi şi-a văzut mai departe de ale ei. Uffff… mi-am şters metaforic transpiraţia de pe frunte… Nu pot descrie în cuvinte uşurarea pe care am simţit-o, piatra de încercare trecuse… cu bine!!! Ştiam că vor mai fi multe de trecut însă de-acum mi se părea totul mai uşor.
Problema dormitului… o obişnuisem să doarmă cu noi în pat şi de-acum era clar că nu se va mai putea. Dar a acceptat ideea (oarecum). Am aşezat lângă patul nostru covoraşul ei preferat pe care doarme şi a învăţat destul de repede că de-acum înainte acolo va dormi dacă mai vrea să stea cu noi în aceeaşi cameră. Paranteză: Noroc cu covoraşul ăsta pe care l-a primit de la bunicul meu că altfel sigur nu ar fi fost povestea somnului de noapte atât de uşor de rezolvat. I-am cumpărat nu ştiu câte pătuţuri de pisici care n-au fost deloc ieftine dar nimic nu se compară cu covoraşul de lână primit; a ştiut că e al ei încă din momentul în care l-am scos din plasă, a sărit la propriu pe el, l-a tras peste ea, o nebunie… şi când mă gândesc că nici măcar nu vrusesem să i-l iau ‘vezi să nu doarmă Tisa aici’. Concluzie?! Cât de imprevizibile sunt fiinţele Domnului dar mai ales ce personalităţi distincte, chiar între pisici. Am închis paranteza. Aşa că dormim toţi în aceeaşi cameră fain frumos, fiecare la locul lui. Oarecum… sigur că mai sunt excepţii, de exemplu acum când eu scriu, Ay doarme la stânga mea şi Tisa la picioare… toate în patul mare. Dar cu peria de adunat părul orice urmă este îndepărtată… Nu sunt mamă constipată din aia care duce la extemă totul şi oricum Tisa este mai vaccinată şi mai doctorisită decât noi doi, aşa că…
Apropo de pătuţul Ayannei… vă întrebaţi dacă nu a atentat la el. Sigur… că da! Doar că noi am fost uşor mai isteţi. Înainte să se nască Ayanna am aşezat-o în el, am lăsat-o să-şi facă toate poftele pentru ca mai apoi să nu manifeste alte curiozităţi sau posesivităţi în ceea ce-l priveşte. A petrecut o seară minunată, vă imaginaţi! Nici în visele ei nu credea că aşa ceva este posibil, un pat mare doar pentru ea; şi nu doar un pat mare dar mai ales un pat înalt. Cu câtă superioritate ne privea!!! S-a rotit, s-a rostogolit, a intenţionat să-şi ascută gheruţele, evident a refuzat să se mai dea jos. Apoi, serile ulterioare, pe când venea timpul să ne culcăm… direct în pătuţ! Abia am reuşit să o convingem să nu. Dar cu multă răbdare şi înţelepciune am reuşit… Din nou, excepţii- ocazional mai sunt incidente. La început, în special atunci când alăptam (pentru că ştia destul de precis că sunt imobilizată) venea şi-şi ascuţea gheruţele în plasa ţarcului, ceea ce asigura garantat scandal- nu doar că erau destule şanse să rupă materialul dar rămânea înţepenită în plasă şi mă scotea din sărite când o vedeam cum se bălăbăne disperată. Întrerupe alăptatul, copila plânge, desprinde nemernica, du-te spală-te pe mâini, revino în poziţia alăptării, uită să închizi uşa de la cameră şi uite iar o pisică cum păşeşte în vârful lăbuţelor dând târcoale pătuţului, ia-o de la capăt. Dar sigur că astea au trecut… Până acum a fost surprinsă o singură dată în miez de noapte căţărată la Ay în pat… părea debusolată oricum şi nu am aflat ce intenţiona de fapt.
Mai dese sunt căţărările din timpul nopţii cu noi în pat. Manifestările sunt efuziuni de iubire profundă- are câteva zile pe lună când simte nevoia să se drăgălească cu noi. O dai jos, urcă iar, o dai jos, urcă iar… poate să facă treaba asta chiar şi de 20 de ori; câştigă întotdeauna- este epuizant în creierul nopţii să te lupţi cu o pisică de 6 kilograme determinată să obţină ce vrea. Care mai şi apelează la mutra demnă de milă, aia de obţine orice îşi propune- se ghemuieşte într-un colţ la capătul dormitorului ca şi când ar zice ‘atât de puţin loc ocup, uite, doar aici pe colţ să stau şi eu’. E clar pentru toţi posesorii de felină că până spre dimineaţă colţul devine bucată preţioasă de spaţiu… ea crăcănată, unul dintre noi sacrificat.
Aaaa… mi-am amintit că în ziua botezului Ayannei s-a căţărat în pătuţ cu o faţă de genu’ ‘ia uitaţi fraierilor ce fac eu!!! Hăhăhă şi cât sunteţi de agitaţi că nici măcar nu observaţi!!!’ Fotograful însă a surprins-o… partea cea mai amuzantă este că stătea atât de confortabil încâ sunt sigură că nimeni nu ne-a crezut atunci când ne juram că nu este un obicei să facă asta ci doar o întâmplare… Pisici…
Primele zile ale venirii Ayannei au fost o nouă piatră de încercare… to be continued
Updated on august 17, 2010
O pisică şi-o fetiţă
Visits: 53
Precizare! Îmi cer scuze celor care au apucat sa citeasca postul needitat, probabil v-ati intrebat de ce aşa de multe greşeli sau poate nici nu aţi avut răbdare să-l citiţi până la capăt 🙂 dar a fost o nesincronizare între ceea ce trebuia publicat şi ceea ce s-a publicat! Acum totul e sub control. Lectură plăcută!
Probabil că multă lume se întreabă cum anume se împacă un bebeluş cu o pisică… Iată că a sosit vremea să povestim cum e la noi. După toate traumele suferite pe perioada sarcinii, sătulă de a mai zâmbi măcar ironic interlocutorului care adresa imbecila întrebare ‘Şi cu pisica????’ acum am trecut la alt nivel. E foarte greu să te lupţi cu societatea, cu mentalităţile ei învechite şi îndobitocite. De fapt, ce zic eu aici, e imposibil chiar. Nu ne-am propus asta însă nici nu o să ne lăsăm dominaţi de ea, de cutra societate. Evităm să ne însoţim cu acele persoane închistate şi evităm să intrăm în polemici deoarece e inutil, pe proşti nimeni nu-i poate convinge că adevărul lor e universal doar în propriile-i limite, nu e lege pentru toată lumea. Folosesc asemenea apelative injurioase deoarece sunt sătulă să mă tot justific în faţa agramaţilor snobi de ce ‘Pisica asta nu pleacă din casa noastră!’. Am învăţat în sarcină să… zâmbesc atunci când câte un Neicanimeni se-apucă să toace mărunt orice principiu personal ai avea; poate chiar semiaprob dacă sunt în toane bune, sperând sincer că voi fi lăsată să-mi văd apoi de ale mele. Nu nervi, nu stres, nu comunicare… perfect! Repet: urăsc să primesc sfaturi atunci când nu le solicit dar acum nu mă mai lupt cu atâta îndârjire cum o făceam în tinereţe, zâmbesc şi merg mai departe. Bine, mai puţin acum o săptămână când o idioată a reuşit să-mi dea o durere groaznică de cap în încercarea de a mă convinge să-mi alimentez copilul cu mâncare înainte de 6 luni, uhhh!!! ce m-am mai turat… dar astea sunt excepţii!
Să revenim la altele mai plăcute, la convieţuirea pisicii cu bebeluşul. Ţin să fac o scurtă recapitulare deoarece e important întreg contextul de ştiut şi poate povestea noastră va fi de folos celor care mai au dubii în a-şi păstra animalele de casă sau nu, atunci când viaţa lor este completată cu un nou membru, un bebeluc. În ziua în care mi-am făcut testul de sarcină şi acesta a ieşit pozitiv, venind acasă oarecum întoarsă pe dos dacă nu mai mult şocată, Tisa s-a apropiat de mine şi, tamnesam, s-a aşezat pe burta mea. Brusc şi dintr-o dată, cum s-ar zice la o bârfă între prietene. Se uita la mine în ochi şi torcea… mă savura de-a dreptul. Vă întreb- coincidenţă sau nu? De unde avea să ştie o mâţă că viaţa noastră, începând cu data de 6 iulie avea să se schimbe total?! E redundant să mai precizez scepticilor că gestul ăsta de tandreţe era total străin de pisică până la acea dată… Apoi lucrurile au continuat-
Toată sarcina, Tisa a lucrat ca bodyguard, al meu personal. A fost o onoare, vă daţi seama! La piciorul meu, nu mă scăpa din priviri o secundă. Ocazional, se mai întindea pe burta mea dar asta doar când era mai mică, burta, zic. Apoi când a crescut burtoiul, mă admira de la distanţă. Toate bune şi frumoase până când şi-a dus jobul la extremă, nici măcar la baie nu mai puteam merge singură, era impetuos necesar să fiu însoţită. Iar când drumurile la baie în miez de noapte s-au intensificat, nicio problemă pentru pisică, pe principiul ‘de cât ori este nevoie’. Poate mergeam doar o dată pe noapte, poate de şase ori, nu conta, cine ştie ce mi se putea întâmpla! Eu pe wc golind vezica, ea în faţa mea, contact vizual total!!! Este oarecum neplăcut să faci pişi cu însoţitor dar când ai ochii împăienjeniţi şi tot ce-ţi doreşti este să-ţi cari greutatea înapoi în pat să dormi, nici nu mai contează că cineva, oricine, chiar şi o pisică stă şi se zgâieşte… devine rutină. Într-o noapte însă am clacat… nu mai ştiu de la ce, probabil de la sobrietatea privirii ei şi am încercat s-o paşaportez ‘bâşti pisică, bâşti’. ‘Ce glumă bună!’ s-a gândit Tisa probabil- nici piciorul meu care o împingea nu avea efect, nici cuţitele din priviri, poate tonul ridicat ‘na las-o ‘ncolo Tisa, ce naiba stai aşa planton în ochii mei, pot să fac şi singură. Jur, eşti superstresantă deja, bâşşşşşti’. Nimic! Bodyguardul de neclintit!!! O slujbă e o slujbă şi trebuie îndeplinită conform jurământului de fidelitate, credinţă etc; doar nici Whitney nu aprecia pe Costner când ăsta alerga disperat să încaseze glontele în locul ei şi de asta nici el nu s-a lăsat păgubaş, ba chiar cred că a luat şi ceva premiu pentru perseverenţă. ‘Pleacă! Hşşş… du-te mă de-aici că mă stresezi’ Ei aş, s-a mutat un metru mai departe, atât cât reuşisem eu să o împing cu piciorul, s-a întors uşor cu spatele şi a rămas pe poziţii… fără să se mai holbeze… pesemne că mi-a respectat intimitatea. Evident că jobul ei a continuat restul sarcinii doar că de-acuma nu mai era atât de ostentativă… păzea din umbră, adică de după uşa de la baie…
Apoi au urmat drăgălelile pe cântece de leagăn, sfinte ce amuzant era să o văd toată topită în timp ce eu cântam burticii. Era total schimbată… se alinta, se dezmierda, mă pupa… iar astea doar când eram noi două, mă rog plus burtica. Odată i-am arătat şi lui Mihai, era distrusă. Nu se putea abţine să nu se alinte şi totuşi era superjenată că trebuia să asiste şi Mihai la fază. Dar cum s-a apucat şi el să cânte parcă mai venea de-acasă, eram cu toţii dintr-un film extrem de siropos, mai treacă meargă. Dar am filmat-o pe ascuns, hihihihi, ce-am fraierit-o! Au urmat mai apoi multe zile bune în care mă durea în cur de judecata altora şi de părerea lor privind pisica şi bebelaşul. Tisa era splendidă şi nimic pe lumea asta (cu excepţia unei probleme reale de sănătate) nu m-ar putea convinge că a renunţa la ceva drag în perioada sarcinii (atunci când se ştie că sensibilitatea femeii este extrem de crescută) poate fi benefic pentru tine, copil sau chiar familie.
În noaptea în care mi-au început contracţiile Tisa rupea patul cu somnul. M-am dus la baie, nici că i-a păsat; m-am fâţâit prin casă, aiurea. Dormea pisica mea tun! Dimineaţa când s-a trezit Mihai şi eu eram cu foaia notând contracţiile (damn, ce regulate erau… 8 minute pauză, 55 secunde ieşirea ochilor din orbite, iar pauză 8 minute iar înnebuneam 50 de secunde), am încercat să-l conving că sigur nu voi naşte azi, n-avea nicio logică! Tisa dormea de rupea… argumentul meu ‘dacă trebuia să nasc, fii sigur că Tisa ar fi presimţit. Cu asta se ocupă pisicile, să presimtă- naşteri, cutremure, fatalităţi, schimbări de soartă… Fii sigur că s-ar fi agitat şi ea prin casă, doarme muuuult prea liniştită, ar fi trebuit să fie trează. Îţi spun că n-are rost… nu-i timpul, nu azi.’ Câteva ore mai târziu?! Năşteam… Am înţeles abia mai târziu că jobul ei se încheiase, misiunea de paznic a fost dusă la final cu succes!!! Perioada angajării- pe termen limitat, pe durata sarcinii. Apoi am rămas timp de cinci zile la spital şi Mihai îmi povestea că în fiecare seară mă căuta prin casă- aşa face ori de câte ori unul dintre noi lipseşte câteva zile. Şi urma să mă întorc… nu doar eu ci şi cu Ay… to be continued
Updated on iulie 9, 2010
Despre împlinirea supremă
Visits: 67
Nu poţi ştii ce este ea până când nu ai un copil. În asta cred cu tărie. Vine un punct în viaţa fiecăruia, punct de cotitură. E punctul în care spui, poate cu jumătate de glas- pentru că te temi- ‘mi-aş dori şi eu un copil’. Aşa spun cei care au apucat cât de cât să se maturizeze. Altora li se dă pur şi simplu vestea ‘sunteţi însărcinată’ înainte de a apuca să realizeze ce i-a lovit. Poate că sunt prea necopţi şi s-au jucat cu focul. Alţii încearcă ani la rândul să le apară două liniuţe pe un plastic numit ‘test barza’. Indiferent de cum şi când şi unde, cred cu putere că toţi ne dorim ‘să rămânem însărcinaţi’. Unii nu o recunoaştem şi ne ascundem sub false afirmaţii gen ‘eu sunt prea egoist’ dar cred cu tărie că ăsta ne e destinul… să ne dorim copii, sub orice formă şi în orice condiţie pentru că doar aşa ştim sigur că lăsăm în urma noastră ceva viu. Dar nu vreau azi să polologhez despre dorinţa sau non-dorinţa de a procrea ci despre cum eu mi-am găsit împlinirea. Nu mai caut altceva acolo unde nu este. Îmi privesc copila şi-mi e de ajuns… cunosc şi trăiesc împlinirea supremă.
Unii ar crede că în ultimul post scris m-am văicărit… dar le-aş preciza că nici nu se poate să se înşele mai amarnic. Mamele au înţeles perfect ce am vrut să spun. Asta mă şi interesa pentru că despre asta era vorba. Doar dacă ai trăit ceea ce am scris eu acolo ai fi înţeles deplin sensul cuvintelor mele. Dar pentru că ori de câte ori deschis propriul jurnal şi-mi recitesc frânturi de gânduri îmi promit că nu pot lăsa totul în coadă de peşte. E timpul să mai găsesc 30 de minute libere în care să-mi strig în gura mare împlinirea!!!
Nici nu ştiu cu ce să încep pentru că sunt nişte sentimente copleşitoare. Nu am trăit aşa ceva şi nici n-o să mai trăiesc, ştiu sigur. Pentru că acum simt ce nu simţeam acum o săptămână. Cu fiecare secundă ce trece totul se schimbă şi primeşte conotaţii apoteotice, deseori. O iubesc cu fiecare clipă ce trece mai mult decât am iubit-o când mi-am început gândul. Nu credeam că fiinţa umană e capabilă de atâta intensitate în sentimente. Alaltăieri îi mărturiseam lui Mihai: ‘Mi-aş da viaţa pentru ea fără să mă gândesc o clipă’. Mi-aş dona organe, m-aş scurge de sânge… aş face absolut orice pentru ca zâmbetul ei să nu se şteargă niciodată. Pentru că atunci când zâmbeşte nimic nu mai contează. Dumnezeu mă priveşte prin ochii ei şi Dumnezeul meu e Ayanna. Repet: nu ştiu ce anume am făcut să merit aşa ceva, şi chiar cu tărie spun că nu m-am considerat niciodată un om bun dar mulţumesc Cerului pentru darul primit.
De asta nici măcar nu mă pot gândi să fac un alt copil. Nu contează suferinţa naşterii, nu contează dificultatea purtării sarcinii, nu contează că sunt grasă grasă şi că slăbesc dureros de greu, nu contează toate tarele de trecut… nu asta mă sperie ci gândul că aş trăda-o pe ea. Am discutat şi cu Mihai şi el simte acelaşi lucru, ceea ce nu poate decât să-mi confirme faptul că suntem pereche. Deşi este ciudat… pentru că la cât de frumoasă e şi la cum văd că reacţionează oamenii, gen ‘puteţi să mai faceţi copii că vă iasă frumoşi’ ar trebui să ne pună pe gânduri să-i oferim ‘o pereche’. Nu aşa gândesc. Mi se pare că aş trăda-o şi atât. Mi se pare că mi-aş rupe din tot ceea ce aş putea trăi cu ea, simt că aş înjumătăţi iubirea. Mai mult ca sigur că nu e aşa de-adevăratelea dar acum sunt pur şi simplu copleşită de sentimentele pe care le am pentru micuţica noastră. Citeam undeva că mamele înainte de a naşte îşi creează mental portretul ‘copilului perfect’ iar atunci când îl aduc pe lume, imaginea mentală nu se suprapune realităţii, ca atare un al doilea copil reprezintă o nouă încercare de a ajunge la imaginarul respectiv. Ştiind asta, încă din perioada gravidităţii, am refuzat să mi-o imaginez (prietena mea psiholog zice că n-aveam cum, bine, poate am refuzat să mi-o imaginez ca fiind perfectă, poate mi-am creat o imagine în care ea era plină de cusururi, nu ştiu…). Ştiu sigur însă că atunci când am văzut-o, în luna a 6-a la 4D am rămas marcată vreo 2 săptămâni. Era frumoasă!!! Nu-mi venea să cred cât de frumoasă putea fi. Iar apoi s-a născut şi iar am avut un şoc. Nu se suprapunea imaginea realităţii pe (cea) una imaginată pentru că pe aceasta din urmă nu o aveam aşa. Era ‘copilul perfect’ la mine-n braţe şi mai mult decât atât- era copilul meu şi-al lui Mihai. Incredibil!!!
Ieri mă uitam la ea în timp ce dormea- aşa cum fac ore şi zile şi nopţi- şi mi-am amintit cât de tare seamănă cu imaginea din luna a 6-a din burtică. Nu s-a schimbat mai deloc… e acelaşi chip care zâmbeşte în timp ce doarme… aşa cum făcea încă de pe-atunci. Şi iar am lăcrimat…
Plâng atât de des de fericire încât mi-e teamă să nu devin una din mamele alea căcăcioase pe care încercam să le încurajez când îşi lăsau pentru prima dată copilul la grădiniţă. Sunt una dintre ele- raţional vorbind, ştiu- pentru că abia acum înţeleg complexitatea sentimentului şi vag noţiunea de ‘mamă’. Am plâns când fiica mea a spus ‘uuuuuu’ chemându-mă din camera alăturată că se trezise, am plâns când şi-a coborât colţul gurii săptămâna trecută într-o încercare de a plânge la prima sa lecţie de înot, am plâns alături de ea atunci când avea dureri de burtică iar eu mă simţeam neputincioasă, am plâns când tati şi-a pus baloanele în cap şi făcea ca indianul prin casă lovind cu putere omiduţa- în încercarea de a o linişti, am plâns… am lăcrimat… plâng şi acuma!
Doamne!!! Nimic nu poate fi pentru mine mai emoţionant decât a o avea pe ea. Nimic nu mai contează acum. E atât de mult ce simt încât chiar nu-mi pot ordona ideile. Ele fug prin mintea mea şi abia reuşesc să mai prind câte una pe care s-o descriu. Să povestesc cum şi ce face? Să spun cum ne petrecem noi ziua? Să mă laud cum mi-o laudă toată lumea? Să pun poze? Să să să… încerc să respir şi să mă calmez în încercarea de a scrie aici ceva concret. Ufff… mă duc s-o mai privesc o dată cum doarme şi între timp caut ideea de final potrivită.
Îmi ador fiica! Punct! Până în punctul în care viaţa mea nu mai e a mea, ci a noastră. Pentru că îmi ador soţul şi-i mulţumesc că datorită lui am cunoscut cea mai binecuvântată stare. O ador şi pe Tisa pentru că e atât de inteligentă încât ştie exact să-şi joace rolul de ‘surioară mai mare înţelegătoare’. Îmi ador familia şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit ceea ce bănuiam eu că este perfecţiunea dar despre care îmi era teamă să sper că mi se poate întâmpla. Supremul există, perfecţiunea aşişderea. La mine-n gând ele se numesc ‘familia noastră’!
În final, vă iubesc pe voi, dragii mei, pe cei ce meritaţi şi vă mulţumesc că aveţi timp şi stare să mă citiţi, chiar şi aşa incoerentă cum sunt azi. Pentru că statisticile îmi spun că 200 de oameni intră zilnic pe aici iar credinţa mea este că dacă pe 10 i-am motivat să trăiască mai frumos măcar o zi datorită gândurilor mele ‘trântite’ atât de franc pe-aici înseamnă că… poate totuşi pot îndrăzni a crede că mi-am meritat copila. O-i fi un om, poate bun. Iar uite că dacă îţi pui pe tavă sufletul, merită! Mulţumesc persoanelor ca Julia că mă fac să fiu o mamă mai bună şi o persoană mai caldă. Privesc în urma mea… nu mi-e ruşine de nimic din trecutul meu dar văd cu ochii minţii că am călcat pe lângă. Ştiu ce am fost, n-am să uit niciodată. Şi tot ceea ce sunt acum are la bază trecutul meu, n-ar putea fi altfel. Ayanna e perfecţiunea noastră acum şi desăvârşirea acceptă atributul suprem!
Chiar îmi pare rău că nu-mi pot ordona ideile. Mesajul meu învăluit în cuvinte multe şi alambicate e următorul: viaţa mea este copila mea şi… nimic n-o să schimbe faptul că eu cu Mihai am atins îngerii. Sunt fericită, asta am vrut de fapt să spun!
Comentarii recente