Visits: 79

Ce-mi pasă mie că sună ca o manea! O iubesc pe fata mea, fata mea, fata mea… Aşa cânt tot timpul prin casă! Deseori îi cânt ei ca să o liniştesc: Mama ta e chiar aici, chiar aici, chiar aici! Mama ta e chiar aaaaaiiiciiiiii!!!! Eu sunt mamă!!! Imagine that că mie nu-mi vine a crede. Mă întreabă deseori lumea: Cum e să fi mamă? Răspund: Faaaaiiiin! Dar nu conştientizez pe deplin sensul cuvântului mamă. Ştiu că sunt pe deplin mai responsabilă, ştiu că tot ceea ce fac sau zic are consecinţe directe asupra ei, ştiu… ştiu… ştiu… Dar ce m-am luat cu scrisul că nu asta doream să spun; mă simt în al 7-lea cer şi nu trece săptămâna să nu trag o porţie de plâns! Sunt cele mai frumoase şi curate lacrimi ale vieţii mele, sunt lacrimi de fericire! Simt că nu-mi mai încap în piele de bucurie şi nu ştiu ce anume am făcut să merităm un asemenea preţios, mai ales eu- care nu m-am considerat niciodată un om foarte bun- dar ştiu că nu trece ziua fără să mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dăruit-o pe Ayanna!

Cum să nu plâng când mă urmăreşte cu privirea prin toată casă atunci când mă fâţâi cu treabă pe lângă ea?! Sau când râde cu gura până la urechi. Sau când gângureşte şi-şi face gura pâlnie spre dreapta scoţând un UoooUU! te mă ia leşinul direct! Sau când îşi bagă în gură tot pumnul şi, de parcă n-ar fi de ajuns ar mai înghesui şi pe NukNuk-suzeta şi celălalt pumnuţ! Sau când doarme şi zâmbeşte! Sau când mă strigă prin casă Aaaaiiiii! Tot ce face e mai presus de cuvinte şi tot ce simt doar o mamă poate simţi! Uneori cuvintele chiar sunt de prisos şi uneori chiar e greu să pui în cuvinte cum este să fi FERICIT SUPREM!!!!!

Buuuunnnn… Acum, problema e ce se alege cu blogul! Am mai zis-o, e creaţia mea şi nu vreau sub nicio formă să o pierd sau să o abandonez. Ocazional mai fac o pauză! Acum mi-am încheiat pauza după trei luni pentru că mi s-a părut că pierd clipe preţioase atunci când scriu şi n-o privesc. Nici acum nu sunt sătulă de a o admira, nu-i vorba, dar ştiu că peste ani va dori să citească şi va savura tot ce mama ei a simţit alături de tatăl. Aşa cred eu pentru ea acum şi dac-o fi alfel, baiu’ ăsta să fie. Ca urmare… blogul va deveni într-atât de personal încât o voi expune cu bună ştiinţă. Poate că e rău, poate că e bine… timpul le va decide pe toate. Este de la noi, părinţii, pentru tine! Apoi… sunt atât de multe lucruri de zis încât vreau să pot ajuta şi alte mame să se regăsească în cuvintele mele, vreau să fiu o voce! Vreau să vorbesc femeilor despre cum văd eu meseria de mamă- pentru că ea nu se învaţă, se simte! Am tone de idei în cap pe care nu ştiu încă sigur cum le voi materializa. Vreau să scriu despre naşterea mea… despre chinul pe care un medic mi l-a provocat în numele profesionalismului său! Vreau să dau informaţii despre tot ceea ce înseamnă a aduce pe lume un copil- în maniera mea personală. Vreau să adun poveştile altora aici pentru că fiecare femeie care a trecut prin asta a trăit altfel minunea! Vreau să scriu copiilor că nu e chiar aşa uşor să fi mămica cuiva! Vreau să-mi scriu trăirile dar vreau să le culeg şi pe cele ale celor care simt ca mine… cele cărora nu le stau degetele pe tastatură şi care vor- aşa, între o veghe pe somnicul de după-masă şi nişte hăinuţe călcate- să-şi spună credinţa. Vreau să povestesc cum am făcut dintr-un botez o sărbătoare- nu o obligaţie financiară a rudelor necunoscute până atunci. Vreau să scriu tot ceea ce copila mea trăieşte alături de noi, zi cu zi. Vreau să povestesc de câtă răbdare e nevoie în momentele astea din partea lui Tatăl. Vreau atâtea să fac şi să scriu încât nu sunt capabilă acum să-mi pun stavilă la entuziasm şi să tac!!! Sau uite că pot… nu de alta dar am nişte chestii cu care să mă lauuuddddd! Şi-n poză chiar dormim!!! Nimeni nu se preface!

O iubesc pe fata mea, fata mea, fata mea…