Ca să putem trece mai departe, ca să putem evolua, ca să pot naibii să scriu şi eu finally ce-mi place, doresc a lămuri rapid treaba cu comentariile închise, nu de alta dar o promisiune e o promisiune (aşa mă toacă şi copiii la grădi). În urmă cu vreo cinci zile chiar simţeam nevoia să explic de unde saturaţia mea privind libertatea exprimării prin cometarii aici pe blog, acum doresc mai degrabă să rămână notat pentru posteritate şi pentru atunci când bătrâneţea şi senilitatea mă vor însoţi. Aşadar, la foc rapid prezint motive pentru care am decis să opresc comentariile, apoi explic rapiditatea explicaţiei: 

1. Niciodată nu m-am identificat cu ‘blogosfera’, niciodată nu am simţit a fi blogger (fie cu un ‘g’, fie cu doi), în ciuda faptului că… ironic şi posibil stupid… aveam blog.

2. Termenii uzitaţi în legătură cu tot ceea ce implica blogăreala au fost străini de mine, m-am încăpăţânat a mă simţi limitată pentru a nu fi priceput decât minimum de informaţie: cine-i blog-roll, care-i trafic,  cum îi spam, câţi pe link exchange… the rest is ceaţă!

3. Am refuzat să adaug în blog-roll oameni pe principiul aducerii de trafic, de fapt cam orice alt principiu. Ba că ăla s-a prostituat, ba că ălalalt scrie bălării, ba câr, ba mâr, doar mofturi am făcut. Am avut în lista recomandărilor 3 (trei, da miră-te blogăre) persoane pe care le cunosc (personal, adică) şi pe care m-am şi bucurat că le am de altfel ca să mă laud şi eu că ‘am blog-roll, băi, am cu ce!’

4. Nu stă în caracterul meu să cenzurez, nu am putut accepta ideea moderărării comentariilor, nici măcar parţial. I just can’t! Mă simt capabilă a mă apăra şi consider că în faţa oricăror acuze aduse-mi mă pot justifica dacă e nevoie, îmi pot recunoaşte greşelile şi îmi pot asuma consecinţele. Arar am făcut greşeli gramaticale în scris, cel puţin nu-mi amintesc să mă fi corectat cineva până acum (pe blog, zic), la partea logică am fost atacată şi uneori am convins interlocutorul, alteori am acceptat pur şi simplu că gândim diferit. O singură dată am închis comentariile la un post, o experienţă sumbră şi ‘de haită’ după cum am şi numit-o, subiectul este în continuare închis pentru că, pentru mine, persoanele respective sunt nevaloroase la momentul prezent. Rest… nu mi se poate imputa nimic sau oricum în cantităţi neglijabile.

5. Lăsând liber la comentarii, trecând printr-o perioadă bizaro-stupido-maturizantă, nemaiscriind ceva nou pe blog iată că Domnul Google iubindu-mă mi-a trimis o serie de imbecili cu păreri stupide şi agramate privind părerile sau experienţele mele de-a lungul timpului (mi-e lene să dau link în arhive să vedeţi da’ în principiu la secţiunea cu carţi). M-am apărat în faţa lor deşi trebuia să-i trec direct la gunoi. Ei au continuat să mă onoreze cu augusta lor prezenţă, posibil considerându-mă un partener distinct cu care poţi polemiza. Şi de aici blogul, site-ul, viaţa mea au devenit piaţă. Eu am spus şi repet: scriu targetat! Scriu pentru oameni inteligenţi şi deştepţi, nu pentru semi-analfabeţi. Nu mai puteam să-mi calc în picioare cititorii (da, cititorii, tu ăla de te mirai că-mi permit aroganţa de a-i numi aşa pe cei care citesc ce scriu eu, uite, continui să te sfidez, şi pe tine şi natura) cu ţaţisme doar pentru că eu cred în libertatea exprimării şi oprimarea cenzurii. Era prea mult de îndurat!

6. Am încercat să banez (să-i opresc pe aceştia să mai intre pe pagina mea de blog) şi unde s-a ajuns?! La banarea tuturor ip-urilor de Romtelecom din ţară! Îmi cer scuze pe această cale tuturor celor sinceri care nu au mai înţeles de ce anume le este restricţionat accesul pe pagina Rebeccăi Punct Eu. Nu m-am gândit că se poate ajunge până aici, nu am ştiut că restricţia a fost atât de ‘cuprinzătoare’. :-(

7. Din statistici vedeam că pe aici intră cam 200 de oameni zilnic. Mulţi, după umila mea părere… Cine erau ei nu ştiam, ce doreau de la mine nici atât. Dar am un cap şi gândesc: ei intră constant, citesc şi răsfoiesc multe pagini, petrec ceva timp pe aici, ocazional primesc şi mailuri sau comment-uri în care sunt felicitată… deci… obiectivul meu, deşi părea stupid şi de luat în râs de către cei din jur, a fost atins, scriu targetat, scriu pentru oameni de calitate. E clar, oamenii mă citesc dar nu simt nevoia să se expună, e suficient să fiu încântată şi mulţumită pe deplin.

8. Poveştile mele sunt părţi din ceea ce trăiesc, atât cât îmi permite memoria să pun în scris. Dacă nu s-a observat, nu am prea încurajat păreri de genul ‘da, şi mie mi s-a întâmplat asta’ sau ‘da, ai dreptate’ mai puţin în situaţiile în care eu am cerut părerea sau confirmarea altora (sau atunci când era nevoie de ele cu adevărat dar pentru asta era nevoie de inteligenţă nativă, intuitivă, chestii) dar într-o cu totul altă manieră, mai rafinată, mai cizelată. Deci… egoist şi narcisist… aşa cum probabil sună, experienţele mele sunt trăite deja, consecinţele asumate, expuse public cu bună ştiinţă. Încă învăţ să învăţ de la cei din jur dar… de la cei care şi au ceva de spus!

9. Trecând prin stările tembele prin care am trecut, am învăţat prima lecţie de valoare: că eu pot alege ceea ce e bine pentru mine! Şi am ales…

10. Cu cât traficul mi-a crescut cu atât m-am simţit… copleşită în faţa complimentelor… suspicioasă la vorbe de bine… iritată de părerile imbecile şi nejustificate… incapabilă să mă apăr în faţa unei afirmaţii retardate de genul ‘ai trebui belită şi tu şi pisica’… arogantă pentru că oameni maturi m-au admirat… mult prea sensibilă, aşa cum am uitat că sunt uneori… datoare să scriu cât mai des, oamenii aşteptau… comercială în încercarea de a folosi un limbaj simplist să priceapă toţi… falsă, povestind exact ceea ce unii trebuiau să audă… ieftină, la gândul că poate ar trebui să fac compromisuri… contradictorie în stări sau afirmaţii… permanent stând în gardă… obosită… dezamăgită de mine!!! Asta a pus capac! Eu, care cu pumnii rupeam pieptu-mi ‘eu n-am să mă mai dezamăgesc niciodată’ am simţit, pentru prima dată după mult mult prea mult timp, amarul gust! Oooooo, nu doresc nimănui otrava…  să doreşti să te uiţi la tine dar să-ţi întorci privirea… e prea mult! Ştiu aşa despre mine: că nu am încredere în mine, în imprevizibilitatea mea dar dezamăgirea… STOP!

Eu am ales să mă expun. Eu mă expun exact atât cât mă simt confortabil. Eu stau aici cât timp mă simt bine chiar dacă o fac pentru unicul meu cititor, Tisa pisica. Eu aleg să spun stop la comentarii pentru moment. Mă simt minunat!!!

Schimbând uşor registru doresc să Mulţumesc din suflet cu cea mai deschisă sinceritate tuturor celor care de la aplicarea ’sadicei cenzuri’ :D au înţeles şi respectat rebeccamohl.eu adică pe mine, cei care au pus în cuvintele din Contact nişte vorbe prea frumoase!!! Am ştiut eu că sunteţi de-a-de-vă-ra-te-lea, am ştiut eu că ştiţi că nici eu nu sunt bloger, doar iubesc să scriu!!! Vă sincer mulţumesc şi iată cum povestea are hepi hepi end! :-)

Concluzie: Normal, doar n-aţi crezut că lapidar sau frugal îmi sunt adjective familiare, aiurea, le cunosc din auzite… dacă eu zic ‘pe scurt’ mai stăm o noapte la poveşti. Ce mai abureală la mine, auzi cum încep postul ‘la foc rapid’… şi nu mai ‘ajungă-mi de-amu herghelie’…

Aaaa, să nu uit! Andrei Birman este rugat să treacă pe la casierie să facă plata! :D Dragă Andrei, ai răspunsul pregătit doar că nu o să-l afli prea curând dacă nu eşti atent când îţi scrii adresa de mail, eu conştiincios am dat riplai, mi-a dat retur, nimic important, decât că-i eronată! So…

Preambul: Motivele sunt multiple şi a durat ceva vreme până când am ajuns la decizia asta. Să fiu sinceră, deocamdată este mai mult decât satisfăcătoare şi mulţumitoare pentru mine. Probabil există nemulţumiţi, probabil unii vor renunţa la a mă mai citi, probabil ‘voi zbura din blogroll-ul’ multora, probabil reacţiile sunt şi vor fi dintre cele mai diverse. Sunt conştientă de toate consecinţele acestei decizii dar am prostul obicei de a mi le asuma. Nu acţionez în pripă, nu îmi uit interesul, nu mă interesează interesul altora ci favoarea personală pe care mi-o fac. Simt nevoia de a mă justifica privind blocarea comentariilor din aceeaşi transparenţa cu care v-am obişnuit, chiar dacă ar fi cârcotaşi care să-mi arunce pe la spate contrariul. Îmi pasă nu! Astăzi servim varianta literară, mâine sau când o fi să fie pe cea pragmatică…

S-o luăm cu începutul aşa ca-n orice poveste… A fost odată ca niciodată o tânără domniţă care vorbea excesiv de mult. Nu doar că vorbea dar mai şi gesticula aşa că, la un moment dat, oamenii din jur nu mai făceau faţă talentului său oratoric. Erau mult prea obosiţi şi sufereau de ‘asta am mai auzit de 100 de ori azi’ (pentru că se aflau în preajma ei ori de câte ori istorisea câte o ispravă, nu pentru că era ea sadico-repetitivă sau amnezică) sau de ‘mi-e greu să te urmăresc’ sau de ‘te rog să mă scuzi dar m-ai pierdut în detalii’ atingând apogeul cu ‘tu de ce nu dai la teatru???’ Domniţa, foarte isteaţă de altfel, începea să se simtă naşpa că-i nimicea pe toţi cu detalii (dar dacă nu ştii povestea pe de-a-ntregul sigur că nu vei pricepe!) dar ce era ea de vină că avea darul vorbirii?! Ce legătură avea Teatru cu ceea ce i se întâmpla ei în viaţa de zi cu zi?! Poate ar trebui să nu mai iasă din palat dar ce era ea vinovată că, chiar şi aici, singură între nişte pereţi, întâmplări fabuloase aveau să i se-ntâmple?! Să nu mai comunice??? Păi era oare ea vinovată că ajunsese la coada împărţirii darurilor divine prima la ‘gură-mare’?! Clar că nu, dragii mei, dar cum era ea oare să iasă din situaţia ingrată?! Iubitul ei, un Prinţ (pe care-l iubise încă din pruncie dar care n-a catadictist s-o bage în seamă pe motiv că era tunsă ca Abatele Prevost) priceput nevoie mare (şi aici zic pe bune, nu că e al Prinţesei da’ chiar se pricepe) între cele tehnice găseşte soluţia delicată ‘de mâine ai blog!’ ba mai mult, i-l dă şi în dar de ziua ei ca să nu poată refuza (doar el era principala victimă a povestirilor ei nemaiterminate).

Trece vreme trece până când Prinţesa pricepe despre ce-i vorba cu blogul, că de fapt tre’ să ia un microfon şi să vorbească până oboseşte despre ce vrea ea, cât vrea ea, cum vrea ea în faţa unei sticle mari după care stau sau nu oameni; mai trece vreme trece încercând să dibuiască Prinţesa butoane şi să ţină minte pe ce apeşi când, apoi mai nişte vreme până când îşi face curaj să ia microfonul în mână şi să rostească din vârful limbii ‘doi zece, doi zece’. Nu a fost uşor… pentru că una este să ţi se spună că ai talent şi alta e să te expui. Şi totuşi a făcut-o. Timid, modest şi vulnerabil. Cum a ştiut, cum a putut! Dar problema era că blogul a fost doar un proiect! Nimic mai mult! Era un plan bine ticluit pentru ca Prinţesa să priceapă dacă vorbeşte mult şi prost sau cu folos. Asta au înţeles-o unii doar, chiar şi ea foarte târziu. Blogul urma să fie materializarea acelor dorinţe greu de pus în practică sau măcar de a fi recunoscute…

Spicuiri din declaraţia Prinţesei: Am primit blog, nu am dorit blog. Mi s-a spus că mi se potriveşte, nu l-am solicitat eu din exces de răsfăţ. Am făcut din blog ceea ce am crezut eu că este el, nu am ştiut că trebuie să urmezi tipare, nu am ştiut că a devia din turmă e nociv, nu am ştiut că blogroll-ul e vital altfel nu exişti, nu am ştiut că faci compromisuri permanente, nu am ştiut că e obligatoriu să comentezi la alţii pe blog pentru a face trafic, nu am ştiut că page rank-ul spune multe despre mine ca persoană, nu am ştiut că trebuie să fiu greţos de siropoasă ca să-mi strâng admiratori, nu am ştiut că trebuie să scriu comercial, nu am ştiut că e importantă cantitatea şi frecvenţa articolelor nu calitatea sau consistenţa lor, nu am ştiut că blogul e preacurvie. Am crezut că blogul sunt eu!

Da’ să dăm înainte cu povestea că rămâne finalul deschis pe motiv de plictis. Aşa că povestea Prinţesei prinde contur, ea vrea să verifice dacă are talent scriitoricesc… atâta tot, doar că nu poate intra direct în subiect, o ia pe ocolite, povesteşte despre ea din raţiuni exhibiţioniste, e cel mai la-ndemână subiect. Dar trăgând ea cu ochiul în casa vecinilor vede că pe acolo oamenii stau la bârfă unii cu alţii, despre una, despre alta. La ea în palat… linişte. Şi curios, pentru că în palatul ei nu era interfon, era, adevărat, uşă metalică dar era permanent deschisă, de ce nu intră nima?! Ştia Prinţesa din surse sigure că sunt unii de o priveau de după geam, doar îi vedea la statistici, aşa că îşi face curaj şi îi abordează:
- De ce nu daţi din gură şi pe la mine?
- Nu ştiu… nu simt nevoia! E răspunsul generic ce-l primeşte.
Acceptă până la urmă varianta, ce să facă, ba chiar de la o vreme începe să-i şi placă. ‘Băi, pe la mine canci comentarii, canci bârfă da’ dacă pe ăia care stau în spatele geamului fumuriu îi numim trafic atunci eu stau mişto de tot, că nici măcar nu cunosc atâţia oameni câţi mă ascultă de-a lungul unei luni calendaristice. Şi văd că mai şi stau ceva vreme… că media e la 3-4 minute plus, la alţii văd că-s 20 secunde. Plus că jumate din ei se-ntorc, jumate-s noi, deci… s-a dat zvon în ţară că-s talentată nenică!!!’

Spicuiri din declaraţia Prinţesei: Am tot scris şi am tot scris. Mi-am definit stilul, acum ştiu cum anume să scriu; dacă e bun sau rău- asta e la fel de subiectiv ca şi o petrecere, întotdeauna sunt nemulţumiţi. Am cunoscut suficienţi oameni care să-mi placă şi de la care am învăţat câte ceva; am cunoscut şi oameni care în faţa unui ecran sunt eroi dar care nu au nimic interesant de oferit; am cucerit şi enervat; am înjurat şi am fost înjurată; am admirat şi am fost admirată.

Dar cum trecea vremea, iacă-tă şi gânduri mârşave se nasc. Ce-ar fi să pună taxă la intrare, să facă şi ea nişte bani?! Dar pentru asta tre’ să se ralieze la cele ce nu le pricepea până acum. Deci… oameni mulţi, cantitate, comercial… Nimic greu până aici! Doar că… nu era un soi de proiect?! Atunci hai să-i facem transformarea, gândi Prinţesa, să-l facem travesti, până acum era cu sufletu’ de-acum e cu paraii. Nu se prinde nimenea! Dar stai… că nu poate să nimicească într-atât muncuţa ei. Bun… Dar de idei nu duce lipsă capul ei, aşa că ce gândi ea- îl lăsăm pe ăsta aşa, de sinceritate şi facem altele, doar banii-s ochiu’ dracului. Şi iar primeşte Prinţesa în casa ei la liber pe toţi cei care simt că vor să-i fie-n preajmă. Unii mai buni, alţii mai răi, unii toleraţi, alţii de drag, unii simpatici, alţii tembeli, unii sinceri, alţii mincinoşi, unii gratis, alţii cer taxă… care cum… Uite aşa intervine banul… azi un ban, mâine un ban… vreo patru cretini adunaţi total în 18 luni, medie bună de altfel.

Spicuiri din declaraţia Prinţesei: Întotdeauna am crezut în libertatea cuvântului, întotdeauna m-am simţit destul de puternică să provoc sau să stopez un conflict, aşa încât, faptul că nu am moderat niciodată comentariile de pe blog a fost o dovadă în plus a faptului că mă pot apăra şi mai mult decât atât că nu mă simt vinovată faţă de nimeni sau nimic. Sunt responsabilă şi îmi asum teoriile mele, egal inepţiile mele, în fond, propriile mele cuvinte şi gânduri. Am banat doar acele persoane care mi-au lăsat senzaţia că nu sunt capabile să dea pic de argumentare acţiunilor lor (pe care eu le cataloghez tembele) şi că-şi permit să arunce cu noroi în munca mea doar aşa de amorul artei, încercând probabil să fie catalogaţi drept detractori. Din punctul meu de vedere nu sunt altceva decât frustraţi plictisiţi, virgini probabil, cu o dependenţă atroce de propria mână, eliberându-se (da, da, ejaculând) pe ecranul calculatorului în faţa onoarei pe care le-am făcut-o băgându-i (chiar în origini) în seamă preţ de câteva minute.

Dar iată că zilele bune erau pe sfârşite şi Prinţesa intră într-un con de umbră. O cu totul altă poveste despre suferinţa ei, nu asta ne interesează azi, cert este că trăieşte nişte săptămâni futute rău (pardon my french da’ a fost nasol rău). Era Uranus retrograd pesemne… cert este că nu-şi găseşte locul, echilibru, nu se găseşte pe sine. Iar fiecare mărunt lucru ce i se întâmplă e mult prea mult decât poate duce. Simte că toţi cei care stau pe margine şi o privesc au un interes, se simte copleşită când oameni (probabil) sinceri o laudă, simte că are o datorie faţă de unii pe care nici măcar nu-i cunoaşte, simte că a deschis uşa metalică tuturor fără a primi nimic în schimb, simte că e depăşită de situaţie, simte că palatul ei nu mai e al ei de fapt, simte… resimte… răssimte… o ia razna prin păduri, desculţă şi despletită… asta ca să adaug puţin dramatism şi mister poveştii.

Spicuiri din discursul Prinţesei (în prezent): O să scriu alt post despre asta, încă nu sunt pregătită, de fapt, ce mă apucă să vă aburesc, am de mers la bunicul meu care e Ion şi deja mi-au obosit degetele tastând.

Spicuiri din bârfele celor apropiaţi: Ce dracu-i cu Rebe?! Să aşteptăm să-i treacă! Ce dracu nu-i mai trece?!

Spicuiri din lamentările Tisei: Să-mi bag coada! Asta nu joacă, nu o vorbă bună, nu nimic!

Spicuiri din gândurile satanilor: Muhahahahhahahahaha!!!!!! REBE E ÎNVINSĂ!!!

Spicuiri din gândurile Prinţesei: …

Spicuiri din sfaturile nesolicitate ale băgătorilor de seamă: Caută în tine puterea!

Spicuiri din sfatul psihologului: E prăjită rău!

Dar… într-o zi… minune! Prinţesa se apucă să trebăluie prin palat. Undeva după asfinţitul soarelui dar încă nu venise luna. Şterge praful, aranjează cănile cu toarta în interior uşor spre stânga, dă luciu la clanţă… ‘Mi-am revenit băga-mi-aş cârpa magică în ea depresia păcii!!! Da’ ce-i cu rahatul ăsta prin palatul meu??? Care sunteţi băi beţivanilor de staţi beţi mangă pe canapeaua mea curată?! Cine v-a adus?! Gugăl???!!! Păi afară, jeguri ordinare! Ce-aţi crezut mă gunoaie şi lighioane inutile că asta-i casă părăsită?! Ieşi în cârpa mea afară că vă fac praf, mă! Ce asiguraţi voi, bă??? Trafic???!!! Traficantă-i mă-ta! Afară!!!’ Şi în pripa nervilor de a-şi vedea preţiosul palat murdărit de mizerabili, îi scoase afară de ordinari, împingând cu umărul uşa metalică, reuşi să o închidă şi-şi aminti că mai are şi o pilă la un badigard (ăsta era Prinţul apdatat) cu care ea are o relaţie intimă şi care-i e dator:
- Ia bagă filtru la intrare! Ce-i asta?! Sau şi mai bine, ia, blochează accesul tuturor în castel. N-am nevoie! Cine are păreri să-mi trimită o scrisoare, să depună efortul de a căuta porumbelul transportator de mesaje dacă vrea cu adevărat să-mi transmită ceva. Eu povestesc despre mine aici, ce-mi pasă mie de părerile lor? Dacă-s de bine mă copleşesc, dacă-s de rău mă consum inutil. Nu mă interesează! Eu povestesc pentru cei care vor de drag să mă asculte, nu sunt traficantă!
- Bine, se face! Doar că… ce faci cu cei care erau chiar mişto?!
- … N-am spus că-i definitivă decizia dar nici filtru nu bag! Ce să fac?! Îmi pare rău… sunt victime colaterale…
- Dar n-ai nici recomandări pe laterală, n-ai nici… ăsta nu prea mai e blog. Blogul înseamnă…
- Îmi pasă nu! Blogul sunt eu!!!

© copyright imagini: Patzita, Filipe Samora

În fiecare an, începând cu luna decembrie trăiesc aproximativ aceleaşi senzaţii. Nu am niciodată sentimentul rutinei, totul pare diferit deşi dacă e să fac rezumat, povestea e cam aceeaşi. Serbarea de Moş Crăciun mă solicită până la epuizare, celelalte serbări de limbă engleză îmi testează limitele şi îmi asigură cel mai aprig feed-back, organizarea întregului eveniment legat de serbare îmi confirmă calităţile de adevărat manager- de la ‘cine va fi anul acesta Moş’ până la ce va conţine cadoul fiecărui copil, de la ce colinde vom asculta până la tolerarea mofturilor unor părinţi imposibili. Dar undeva aproape de 20 decembrie se cam încheie cu grădiniţa şi pot beneficia de clasicul somn (binemeritat) de 12 ore. Apoi urmează renaşterea, conştientizarea că vine, vine, VINEEEEEEE!!!

Iubesc cu toată puterea inimii mele Crăciunul! Îl iubesc curat, dezinteresat. ‘Nimeni şi nimic n-o să-mi strice Crăciunul, Crăciunul meu!’ cu asta mi-am stresat apropiaţii, ca în fiecare an. Nu ştiu ce anume mă transformă, îmi dă energie şi voie bună, îmi păstrează un permanent zâmbet pe mutriţă (apropo, de Crăciun nu se fac mutre ci mutriţe, să ne înţelegem). Alerg prin magazine, fac glume bune bară proaste- cine mai ştie?!, concep planuri minuţioase, creez şi restructurez designul casei, caut cadouri, râd în hohote, aplaud din senin, cânt colinde tare şi cât mai tare, nu simt frigul ba chiar îl iubesc, binedispun morocănoşii, veselesc acrituri de vânzătoare, dorm mult prea puţine ore dar dimineaţa sunt fresh. Nu mai simt nimic din ceea ce altădată mă punea la pământ- nu oboseală, nu ranchiună, nu invidie, nu stomac ce-şi roade pereţii, nu răceală sau gripă, nu! Nimic rău nu m-atinge! Iar pe finalul anului 2008 sufletul meu a atins cote maxime de bunătate. Nu m-aş fi caracterizat niciodată ca fiind un om bun, n-aş fi crezut că dărnicia se ia sau măcar că se învaţă ori că ar putea fi asociată cu pragmatismul ce mă caracterizează. Retrospectiv, am avut un an greu şi deşi ştiam la nivel de teorie că maturizarea sau înţelepciunea vin o dată cu înaintarea în vârstă şi nu mi-aş fi imaginat niciodată că ‘de Crăciun fi mai bun’ e mai mult decât un fragment melodios (dacă nu obsedant) al unei reclame la bere.

Nu contează cum şi ce am făcut, contează că mă simt mândră de mine. Iar asta nu-i puţin lucru, pentru că tot în anul ce-a trecut am simţit autodezamăgirea… greu de îndurat şi mai greu de depăşit. Am susţinut întotdeauna că eu continui să mă surprind pe mine, că sunt într-atât de imprevizibilă încât mă tem de propria persoană aşa că… încă un lucru pe care l-am descoperit la mine şi nu oricând, ci de Crăciun.

Am realizat că am renunţat la multe dintre persoanele care nu făceau decât să se hrănească cu Rebe fără a oferi nimic în schimb. Adio! Am lăsat în urmă caractere mizere pe care sigur că le voi mai întâlni şi de acum încolo doar că acum nu voi mai permite ca energia lor negativă să mă atingă măcar. Am realizat că am investit prea mult în alte persoane doar pentru că eu am crezut în ele. Adio! Nu mai duc pe nimeni în spate doar de dragul căratului. Să facă şi ele dovada meritului a tot ceea ce eu am dat pur şi simplu şi nu că nu a fost răsplătit dar s-a mai şi întors împotriva mea. Rebe, numele tău va fi precauţie! Am câştigat câteva persoane care nu fac nimic deosebit, doar îmi zâmbesc ori de câte ori mă văd, e ultra suficient, pentru că e un zâmbet sincer. Am realizat că indiferent de cât de greu ţi se arată muntele de urcat există o singură persoană care muşcă din toţi şerpii de pe traseu, se numeşte mamă. O face instinctual, nu-i pasă cât de mari sau veninoşi sunt, vrea doar să te apere. Am realizat că o relaţie în doi e foarte greu de menţinut, că există variante uşoare prin care poţi rezolva problemele dar că există lupta! Iar termenul de ‘luptător’ nu i se dă celui care ridică din umeri şi fuge din faţa responsabilităţii sau a asumării deciziilor, ci i se dă celui care ia decizia perfectă pentru ambii. Că trebuie să-ţi doreşti cu adevărat o relaţie ca să o şi ai, apoi că trebuie să-ţi doreşti cu adevărat să continui să o ai ca lupta să fie până la sânge, apoi că rănile se pansează reciproc cu plasturi de respect, admiraţie, simţul umorului, sex, prietenie, încurajare, susţinere… multe altele pe lângă iubire, de iubire suntem toţi capabili… restul atributelor sunt însă greu de dat sau primit.

Familia… rămâne singurul stâlp de susţinere gratuită şi cu interesul cel mai puţin evident, pentru mine cel puţin. Prietenii… greu de avut; timpul şi greutăţile întâmpinate, ochii scoşi, reproşurile şi noroiul aruncat… limita în care umilinţa e uşor de trecut… iată măsura perfectă; sinceritatea şi lipsa competiţiei, trezitul în miez de noapte pentru a fi alături, la bine ştim că suntem toţi alături… n-avem nevoie de confirmări, la rău… asta e dovada prieteniei, cel puţin pentru mine. Cunoştinţele- prea multe, greu de separat de prieteni, nu e cu dorinţă de aroganţă dar… cât timp aleg eu să fim alături şi plăcerea e reciprocă, perfect! Cât timp libertatea mea personală devine condiţionată de şantajele celor care nu-şi înţeleg statutul, naşpa, eu voi alege pentru mine ceea ce mi-aduce mie fericire nu altora. E doar instinct de conservare şi/sau supravieţuire, asumat şi recunoscut, asta e diferenţa între mine şi alţii! Duşmanii… mă amuză termenul, parcă suntem într-o manea. Refuz a crede că am duşmani, cred însă că oameni mulţi din jurul meu îmi poartă ranchiună ca o justificare pentru propria lor neputinţă; pentru categoria celor care au limite ale dezvoltării intelectuale- nicio problemă, totul e sub control, pentru cei inteligenţi- până şi o biată viespe a folosit o tarantulă pentru a-şi depune ouăle… fiecare îşi are măsura sa. Ce nu poţi învinge nicio problemă, fie te pseudo-aliezi fie sabotezi, fie te retragi diplomat. Relaţia- fiecare are ceea ce merită! Aşa că invidia şi suspiciunile celor din jur mă lasă rece. Serviciul- e doar o slujbă! Prea puţini oameni speciali sunt acolo dar să zicem că raportul e oarecum echitabil; caractere mizere şi bârfitoare însă din plin… sigur că pot înţelege, sunt cei care s-au pierdut pe drum şi au devenit satani, cu acceptarea stau mai greu. Pisica- din ce în ce mai răsfăţată şi mai arogantă; dar noi o iubim şi îi alimentăm continuu personalitatea.

Cam asta fu meditaţia trecerii peste anul vechi. Ca să nu las umbre de îndoială privind faptul că distracţie poate fi şi în trei (nu, nu la tipul ăla de distracţie mă refer, la naiba) anul nou m-a surprins în baie punând fard, rimel şi tuş pe meclă, scăpând din mână agrafa de păr şi cordeluţa, cu Mihai care prepara vinul fiert, cu prietena Miha care făcea reportaj artificial- adică filma artificiile- şi Tisu care rupea patul sub ea dormind. Dar having the time of our night! Linişte şi pace, glume şi manele, clasicele poze la brad cu globul în mână şi prăjituri mult prea dulci, saloane de cocos şi artificii stricate, ceartă pe al cui e Ami din Miami Ink şi analizarea celor mai primejdioase mamifere… oare am îmbătrânit?! Aiurea, se numeşte maturizare…

Nu am dispărut, încă mai sunt! Şi vă urez tuturor celor care meritaţi o permanentă şi continuă sursă din tot ceea ce doriţi. Poate vreţi fericire, poate doriţi sex de calitate, poate bani, poate stabilitate, poate timp liber, poate libertate… care cum… Eu vreau pentru mine multă sănătate şi inteligenţă, vreau calm şi raţiune, vreau simţul umorului şi vreau ca pisica mea să rămână la fel de pufoasă, exact aşa cum este acum. Că vara îşi face păruţul de vară şi nu arată spectaculos, chiar dacă pentru noi rămâne de-o frumuseţe copleşitoare. :D

Motivele dispariţiei mele (temporare) din aşa numită blogosferă vor fi probabil expuse în viitorul apropiat, întotdeauna am fost transparentă. E prea multă seriozitate şi profunzime încât să mă apuc acum să depănez… E totuşi un nou an, de unde putere de concentrare?! E vremea zăcutului, a migrenelor şi a stomacurilor ce stau să plesnească în aşteptarea ambulanţei! Ce?!?!?! De parcă eu nu văd (sau aud) de pe geamul meu cum fac ture ambulanţele înspre cei care nu au metoclopramid prin casă?! Slavă Domnului că am revenit, sincer, nu aveam nici măcar intenţia de a da cu piciorul la munca mea de atâta amar de vreme, doar că aveam nevoie să mă recreez. Din toate punctele de vedere.

Partea care va fi privită cu cea mai crescută suspiciune şi care va ridica multe sprâncene este că nu vor mai fi comentarii pe blog. Da… prea bruscă vestea?! E ziua mahmurelii, mulţi citesc, puţini pricep. Există şi o raţiune suficient de matură a asumării acestei decizii, o decizie trecută prin apă şi foc până a fi aplicată. Vor exista şi explicaţii, pe acelaşi principiu al transparenţei şi seriozităţii mele. Dar nu am exclus în totalitate feed-backul cu cititorii, există o căsuţă de contact pentru care cei care vor cu prisosinţă a-şi exprima părerea, cu evidenta precizare că ea va fi făcută pe privat şi că, funcţie de dorinţa muşchilor mâinilor mele va primi răspuns sau nu. Nu, nu e vorba de aroganţă sau sinonime, e vorba de a nu mai face compromisuri nejustificate. Sunt persoane cărora le port un imens respect pentru tot ceea ce au avut de spus pe aici şi îmi cer scuze faţă de ei pentru măsura draconică luată însă nu mai pot tolera impertinenţa, obrăznicia, indolenţa, gratuitatea etc celor care au înţeles nimic din toată tranparenţa şi sinceritatea mea. Situaţii strigente solicită măsuri stringente… sau ceva de genul ăsta, era o expresie… Încercaţi să zâmbiţi, vă rog! Dacă ajută pe cineva, n-a fost deloc o decizie uşoară! :-)

Cu astea fiind zise, cu gânduri sincere şi curate, cu maturitate şi calm, încercând apelul la înţelepciune vă urez un an mai bun celor care meritaţi şi situaţii imposibil de înfruntat le urez celor nemernici, aşa, ca o lecţie dată de viaţă, ca o cotitură în care ar putea ajunge, s-ar putea pierde dar aleg să fie Oameni. Nu satani, aşa cum s-au obişnuit să fie! E mult prea multă răutate în sufletul multora… iar răutatea se ia, din păcate. Hai să nu aşteptăm schimbări divine sau potopuri ca să ne dovedim că bunătatea şi sinceritatea sunt valori care încep să se piardă.

Concluzie, aşa cum mie cel puţin îmi era dor: Un 2009 curat, fără compromisuri desuete şi multe, multe lacrimi de fericire!

În urmă cu câţiva ani aveam un ritual pe care-l respectam cu sfinţenie. Trezirea se făcea undeva la ora 6 jumate, urma pregătirea pentru şcoală- spălat pe ochi, dinţi, machiat, îmbrăcat, luat ghiozdanul şi tuleo. La 7 jumate, în staţia autobuzului 33 urma întâlnirea cu prietena mea Mili, călătoria se făcea undeva pe scările autobuzului, fără bilet sau abonament (evident), urma coborârea în centru undeva la 8 fără 20 şi recuperarea prietenei Miha. Tustrei mergeam în spate la Omi (un conglomerat de buticuri, bănci şi pietre pe care te puteai sprijini dacă era cald afară), acesta fiind principală locaţie de acoperire pentru ceea ce avea să se întâmple: Fumam o ţigară!!! Într-una din zile, lipsea Mili- nu mai ştiu de ce- ritualul se respectă întocmai, urmează fumatul în doi, eu cu Miha. Adevărat că Miha era cea mai serioasă dintre toate privind respectarea normelor şi regulilor de salvare a planetei. Adeseori, ne certa pentru că aruncam chestii pe jos, ţinând lungi prelegeri despre ‘a fi civilizat’. Stând noi în matinal, trăgând cu nesaţ din ţigări, constat că pachetul de ţigări mi-e gol, mă uit în jur după un coş de gunoi însă văd un reprezentant al ‘curăţeniei’ cu un sac de plastic, mare, negru adunând chestii de pe jos. E timpul să-i asigur Mihaelei feed-back la prelungile prelegeri moral-civice. Mândră de viitoarea mea faptă, mă uit superior în ochii Mihaelei- zic ‘check me out’- mă îndrept victorios spre individ, mă uit cu cea mai adâncă şi serioasă privire în profundul ochilor lui, trag de sac, arunc pachetul de ţigări şi zic cu aleasă încântare şi crescută mândrie de sine: ‘Nu trebuie să-mi mulţumiţi, sunt doar civilizată!’ Fac stânga împrejur cu o atitudine de învingător, văd mutra Mihaelei îngheţată: ‘Ce dracu’ faci???’ ‘Acum nici aşa nu-i bine, ce are, că oricum tot la sac ajungea pachetul până la urmă. L-am scutit de efort.’ ‘Te rog, întoarce-te şi uită-te la nenea!’ Mă răsucesc pe călcâie, mă uit şi văd pe nenea cu privirea încă îngheţată. Face vizibile eforturi a-şi reveni din starea de şoc (evident, mă gândesc, doar câţi aşa civilizaţi ca mine?!), se întoarce cu spatele la noi, se îndreaptă spre partea cu iarbă, se apleacă şi culege ceva. Mă uit, nu înţeleg! Ce era aşa interesant de văzut?! A, da, mă gândesc, îmi arată mutra surprinsă a domnului în a avea de-a face cu persoane civilizate. Mă pornesc să zic ceva, arunc o ultimă privirea domnului strângător de gunoaie în sacul cel negru şi văd că ceea ce culege el de pe jos sunt… sunt castane… În marele sac negru, mâna lui dă drumul la CASTANE!!! Cas-ta-ne! Nu gunoi la dracu, nu hârtii aruncate, nu sticle abandonate în iarbă ci castane. Futu-i! ‘Da’ n-am vrut să-l fac să se simtă penibil, îmi pare rău, adică de unde naiba era să ştiu?! Eu doar am vrut să fiu civilizată! Mă duc să-i explic.’  Nu mai am răbdare să aştept confirmarea prietenei, vreau doar să îndrept situaţia. ’Te rog nu’, las în spate glasul autoritar al Mihaelei. Trebuie să corectez situaţia, voi avea mustrări prea mari de conştiinţă: ‘Ştiţi, îmi cer scuze, eu nu am ştiut că… vedeţi… şi nu era vorba de dumneavoastră, că na… (văd că faţa lui nenea devine din ce în ce mai căzută) Adică nu doream să vă jignesc, nu că aţi semăna cu… adică eu am crescut între ţigani (privirea lui nenea e interzisă) adică… nu asta am vrut să spun, doar că… (înghit în sec, trebuie să mă fac înţeleasă cu orice preţ) îmi cer scuze, deci… în niciun caz nu vreau să insinuez că… deci eu pur şi simplu… (văd că privirea începe să devină agresivă, din ce în ce mai agresivă plus că tăcerea lui devenea îngrijorătoare) Atât am vrut să spun, chiar îmi pare rău…’ Alerg spre Miha, cu paşi repezi evacuăm zona. ‘Da’ mă simt ca dracu, am vrut doar să-i explic, adică nu am vrut să zic că-i ţigan. Adică tu ştii că eu iubesc ţiganii, adică nu că el ar fi ţigan, doar că aş fi vrut să fac ceva…’ ‘Oooo, crede-mă ai făcut de-ajuns!’  Încă trăiesc cu mustrări de conştiinţă… 

Ne situam cu nişte prieteni în vacanţă. La întoarcere, am oprit la Budapesta să facem nişte cumpărături. Prima oprire a avut loc la Ikea, ce conta că portbagajul era deja plin?! Important este că prietena prietenului a găsit nişte farfurii ‘de casă nouă’ pe care tre-bu-ia să şi le cumpere. Scoate valizele, aşează farfuriile între haine- nu de alta dar este important să nu se spargă- aşadar avem haine, produse diverse, labe pentru scufundat, mâncare, sucuri… de toate pentru toţi; în maşină, pe maşină, lângă maşină, sub maşină. În final, cu greu reuşim să le reorganizăm pe toate, pornim la drum. Uitându-mă pe geam, încercând să descopăr frumuseţea oraşului, văd un tip ce face semne către maşina noastră: ‘Băi dar maghiarii ăştia îi au în gât de români. Vede că avem număr de România, repede el să se ia de noi’. Şi îmi ia o secundă să îi arăt degetul din mijloc. Încep glumele partenerilor de drum: ‘cred că a simţit că ai tu sânge maghiar şi doar te-a salutat’ (menţionez că sunt maghiară după tată) ‘A văzut pe dracu să-l ia!’ Maghiarul insistă să-mi facă gesturi, eu fac spre el cu un deget, cu două degete, cu toată mâna, cu cotul, implic părţi ale feţei şi eliberez limbajul de cartier asimilat de-a lungul timpului. Se implică ceilalţi trei pasageri ai maşinii să punem la punct pe maghiarul nesimţit. Şi luând curba, şi situându-ne în mijlocul intersecţiei se aude afară din maşină pac, ţac, poc, trosc, pleosc… linişte între pasagerii maşinii… maghiarul cu faţa satisfăcută pe partea opusă ridică mâinile, făcând universalul gest tip ‘aleluia’. ‘Care ţi-ai lăsat chestii pe maşină?’ ‘Cred că eu’, cobor umilă din maşină, mă uit cu lacrimi în ochi la toate produsele mele (de reală utilitate) achiziţionate de la Ikea, răsfirate în mijlocul intersecţiei, văd maşini ce evită să-mi calce dragile mele produsele, nu pot să le las acolo, sunt importante, de aia le-am cumpărat. E clar, umilă şi prevăzătoare atac intersecţia culegându-mi marfa şi mulţumind gestual şoferilor îngăduitori. Peste drum, maghiarul zâmbeşte senin. Flutur sfios mâna spre el, cu toate degetele ridicate de data asta. ‘Thank you very much!’ spun din tot sufletul meu româno-maghiar. Zâmbeşte amabil şi îngăduitor, cred că simte că sânge de ungur am şi eu… mulţumesc tatălui şi moştenirii genetice primite…

O prietenă, colegă de servici, studentă la Agronomie. Captivă permanent între drumuri lucru-casă-facultate. Pentru că absenţele se plătesc, pentru că deplasarea se face cu mijloace de transport în comun, pentru că nu există legături directe între Bălcescu şi Calea Aradului, pentru că naveta făcută între casă şi facultă îi poate lua până la o oră jumătate, pentru că uneori e seară şi frig, pentru că mai are şi colegi amabili, aceştia o mai duc cu maşina încercând să-i reducă distanţa pe cât posibil. E aproape întuneric afară, oboseala de peste zi îşi spune cuvântul, traficul blocat, un coleg amabil se oferă să o ducă cu maşina. Un tip liniştit, paşnic, mai degrabă introvertit, de-un calm exemplar. Purced cei doi la drum, zeci de maşini la semafor, undeva după trei semafoare ajung şi ei în faţă. Linişte în maşină, o melodie la radio, dorinţa de a ajunge odată acasă. Privesc semaforul şi urmăresc cu interes cronometrarea: 3, 2 şi 1. Şoferul dă să plece de pe loc, se aude ‘tiiiiiitiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii’ claxon de individ iritat. Secunde prelungi de claxonare. Prietena mea, cu nervii la pământ, se întoarce către maşina din spate: ‘Du-te dracu de disperat, tâmpitule, unde te grăbeşti aşa, cretinule… Claxonezi ca un idiot…’ Lista înjurăturilor continuă dublate de o mimică şi o gestică asociate. ‘Simo…’ încearcă pe un ton cald colegul. ‘Nu că termină, că aşa e, dacă tu eşti calm lasă că îl pun eu la punct că m-am săturat de cretini din ăştia! Unde crede că ajunge mai repede dacă uită să ia mâna de pe claxon?’ Şoferul înjurat intră pe banda paralelă şi îi gesticulează Simonei că e dusă cu capul, că e ţaca. Atât i-a trebuit! Şi dă-i şi înjură, şi dă-i şi gesticulează, şi dă-i şi răcneşte ‘deschide geamul că îl fac praf!!!’  De aici continuă operaţiunea refularea vreo 3 minute… prin solicitarea coborârii sfinţilor, cu implicarea mamelor slobozite, cu aportul organelor genitale- oferite ca bonus-, incantarea sufletelor strămoşilor ce nu mai sunt printre noi şi care nu-şi găsesc liniştea sau locul; o eliberare de tensiunea acumulată de-a lungul sptămânii făcută mai mult sau mai puţin vocal. ‘Simo, te rog…’ atât mai poate calmul coleg să rostească. ‘Gata! Am terminat! Păi nu, că aşa e, ce să-ţi zic, parcă dacă s-a apucat să claxoneze ca un tâmpit se făcea verde mai repede! Abia ce se făcuse verde, ce graba asta?! Lasă, că trebuia să i-o zică cineva, îmi pare rău că am urlat aşa dar acum dacă tu eşti aşa liniştit şi nu ai fi zis nimic, lasă că i-am zis-o eu’ turuie Simona. ‘Simo, ai terminat?’ ‘Da!!!’ ‘Pot să-ţi zic ceva? Simo, nu ăla din spate a claxonat, era reclama la radio cu Bizonii în trafic.’

S-au introdus firobuze noi în Timişoara. Mama mea, care are muncă de teren, circulă toată ziua cu mijloacele de transport în comun dar nu nimerise vreodată în noile firobuze. Grăbită să ajungă la un eveniment, urcă în pripă în firobuzul 14 şi urcată în grabă, savurează inovatoarele mijloace. ‘Ia uite ce relaxată e toată lumea, toţi stau la geam, super, super!’ Caută cu privirea un potenţial vecin de scaun şi zăreşte unul a cărui faţă nu pare a aduce nimic de rău augur. Se aşeză lângă el, domnul se trage mai spre geam să-i facă loc. Mami se fâţâie, se suceşte, se răsuceşte, nu prea are loc. Domnul politicos se trage mai spre fereastră încercând să facă pe mami comodă lângă el. Aşezată pe un colţ de scaun, cu picioarele în exterior, bombănind la adresa lipsei de spaţiu gândeşte că ce aiurea sunt noile firobuze că uite, n-ai loc, că degeaba sunt noi şi curate că la partea de confort sunt deficitare. Cum se tot fâţâia ea continuu, cum domnul de lângă era practic lipit de fereastră, cum linişte era în jur, aude râsete înfundate în juru-i. ‘Poate că am ceva pe faţă’ se gândeşte. Se studiază, pare a fi în regulă şi totuşi se pufneşte continuu. ‘Mă rog, cine ştie?!’  se resemnează mami încercând să se stabilizeze pe scaunul cu probleme. Se linişteşte într-un final; uitându-se la scaunele din faţă remarcă un fapt oarecum ciudat- că pe fiecare scaun stă câte o singură persoană. Delicat şi timid, se răsuceşte şi vede că în tot firobuzul oamenii stau câte unul pe scaun, restul în picioare. Logica este oarecum simplă ‘deci sunt scaune de o persoană, de asta nu prea încăpeam.’  Oarecum se justifică şi buna dispoziţie pufnitoare a celor singuri şi neînghesuiţi de pe scaune. Inutil a insista asupra aspectului de ’supremă ruşine’ care-mi domină mama. Într-o ultimă încercare de a salva aparenţele, mami îşi mută picioarele pe culoarul firobuzului, se apleacă spre propriile picioare şi începe să şi le frece în încercarea de a folosi tertipul ‘vai dar ce durere cumplită am în picioare, dacă nu mă aşezam…’  Nu că cei din jur ar fi putut fi amăgiţi dar… situaţiile disperate cer soluţii disperate… Ce mai conta că alte zeci de oameni priveau acum ciudat la o doamnă cumsecade care hohotea singură sprijinind un stâlp al staţiei de firobuzi?! Asta era intenţionată şi conştientă!

© copyright imagini: elspiko, Mikromaus, getwhatyoucan, Pinnwand