Visits: 441

Atât de brutal sună dar atât de brutal este. 🙂 E timpul să mergem mai departe, ca să putem evolua trebuie să închidem capitole vechi. Blogul asta a devenit, un capitol vechi. Mă întreabă muuuultă lume când mă întâlneşte de ce nu mai scriu pe blog; o vreme am amăgit oamenii şi pe mine cu ‘o să scriu’ apoi am trecut la ‘nu prea am timp că Ayanna îmi ocupă tot timpul’, după care nu mai ziceam nimic, ridicam din umeri. Într-o zi am deschis pagina principală a blogului şi l-am închis în secundele următoare. Apoi m-am gândit multă vreme de ce am făcut asta şi într-o discuţie cu mine insămi am ştiut, trebuia doar să mi-o recunosc. Eu nu mai sunt blogul ăsta. Nu am curaj sau răbdare să-l răsfoiesc vreodată, îmi amintesc doar articole şi sunt siderată de cât de mult am putut să mă expun, ei nu regret sau ceva de genul ăsta, niciun caz. Doar că acum nu aş mai putea, nu aşa oricum. Sau mi se întâmplă să-mi amintească cineva câte o fază, care ştiu că mi s-a întâmplat mie dar nu-mi amintesc să i-o fi povestit. ‘Ai scris pe blog, de-acolo ştiu…’ Ciudat, atât de multe să fi scris în el timp de 4 ani? O să-l ţin pentru bătrâneţe, hihihi. Atunci oricum nu-mi voi mai aminti nimic din el, c-o să fiu senilă, e taman la fix! :d

Acum sunt sinceră cu mine şi cu toată lumea care a intrat măcar de câteva ori pe aici şi spun ‘blogul ăsta nu mă mai reprezintă’.  Nu mai sunt eu, ştiu cum eram şi cum sunt acum. Nu susţin că m-am schimbat radical sau că cine ştie ce transformare miraculoasă am suferit, sunt conştientă că esenţa mea tot aia e. Doar că… blogul ăsta pare atât de îndepărtat de ce-mi doresc eu în prezent, de modul în care gândesc acum, încât mi s-ar părea o mare minciună şi o şi mai mare ipocrizie să mai scriu în el.

Misiunea lui a ajuns la final. Cum zicea o fetită prezentă o vreme în posturile mele şi în viaţa mea 🙂 puţin adaptat ‘ce-am vrut, aia am avut’. Undeva la începuturi doream aşa de la blog: să-mi verific calităţile literare, scriitoriceşti parcă e prea mult spus dar undeva pe acolo. Am reuşit! Pentru că deseori, mai ales în ultima vreme am primit nişte mailuri mai mult decât emoţionante, oameni cu pregătire intelectuală şi statut care îmi mărturiseau cât de relaxante sunt posturile mele. Misiune îndeplinită, s-ar zice pragmatic, însă asta mi-am dorit să se întâmple. Aveam o vagă bănuială că zace în mine un mic narator şi acum am verificat, aşa este. Afirmaţia nu are nimic în comun cu infatuarea, să ne înţelegem, pur şi simplu am constatat că scriu pe placul oamenilor şi asta e cea mai mare realizare a blogului din 2006 până acum.

Apoi, fire expansivă, rebelă, extrovertită- cum mai vreţi să mă catalogaţi- blogul şi-a servit şi aici scopul. Am refulat, am plâns, am hohotit o dată cu fiecare post pe care l-am scris. Am pus sentimente, răbdare şi înţelepciune în fiecare rând, nu am lăsat scris nimic la voia întâmplării. Acum 2-3 ani eram cea mai tare când expuneam aici luptele mele cu societatea, cu exponenţii ei limitaţi. Eram cool şi impulsionam oamenii să lupte la rândul lor, ‘nu vă lăsaţi călcaţi în picioare’, cam ăsta mi-era crezul şi sloganul. Acum sunt cu mult mai temperată, de mult nu-mi mai rezolv problemele cu pumnul, de mai bine de un an apelez la calm şi isteţime sau chiar punerea în inferioritate intelectuală a adeversarului; ori de câte ori cineva este îndărădnic în comunicare am cu totul şi cu totul altă abordare decât în trecut. Am învăţat că zâmbetul şi nu pumnul este soluţia nemuritoare şi faptul că îţi păstrezi calmul în situaţii de stress şi presiune aduc mai degrabă o rezolvare pe placul tau. Sigur, nu ma dezic de maniera agresivă cu care m-am consacrat deja, n-am cum să mă reneg pe mine, hihiihihi însă agresivitatea mea a devenit mai docilă. Cu siguranţă că datorită sau din cauza Ayannei am ajuns aici însă nu ai cum să nu înveţi din toată naşterea, când stai la mila unei nenorocite de doctoriţe, că viaţa ta e atât de fragilă încât un singur conflict poate aduce un final tragic. Sigur, nu am devenit o persoană non-conflictuală, zilele trecute vorbeam la telefon cu un tembel de agent de plasare de pachete de la Fan Curier din Oradea căruia, cu calm i-am spus ‘Măi băiatule, băăăăi băiatule, nu mă fă că iau trenul până la Oradea şi te bat de nu mai ştii de tine, vezi că eşti prea obraznic şi impertinent’ pentru gusturile mele’. Deci… esenţa mea rămâne. 😉 Doamne ajută! 🙂

Acum simt că aş scrie în alt stil, în alt loc, pentru alt public. Adică… având alte interese, preocupări şi activităţi de zi cu zi sigur că nu mai am ce să povestesc despre mersul la piaţă şi cearta cu Ţaţa Leana. E firesc să scriu despre Fiinţa, cum îi zic, despre diversificare şi alăptare şi despre cum eu mă redescopăr în mine, în fiecare secundă, ca mamă, soţie, femeie, prietenă, fiică, soră… aţi vrea să scriu şi amantă, hahaha, nu vedeţi! :). Acum nu mă pot enerva ca înainte pentru că nu pot! Pentru că dacă aş ţipa ea ar plânge, eu mai tare ea şi mai tare… acum am învăţat să accept lucrurile aşa cum sunt, să mă calmez instant şi să caut soluţia, să nu mai încerc să educ şi să schimb oamenii. Acum oamenii nu mai sunt ‘proiectele mele’, nu mai vreau să fac dintr-un mototol un luptător, nu mai lupt să salvez; acum vreau prieteni pe care să-i ascult şi să fiu ascultată, cărora să le pot da o părere atunci când mi-o cer şi s-o accept dacă mi-e utilă la rându-mi. Nu mă mai bag cu bocancii în casa şi-n sufletul nimănui, acum accept doar invitaţii. 😀 Am renunţat la prieteni în ultima perioadă, acei prieteni care nu erau de fapt ci mă amăgeam agăţându-mă de diverse. Acum am oameni pe care îi sun destul de des sau nu dar pe care îi simt că dau înapoi, eu ofer mult- dacă nu tot- însă nu mai merge aşa, acum am învăţat să primesc. Dar nimic din ce-am lăsat în urmă nu doare, nimic nu s-a pierdut, au fost experienţe din care am învăţat absolut fiecare lecţioară. Am noi prieteni, mai mulţi şi mai buni, am noi cunoştinţe, am nişte oameni atât de frumoşi în jur… pentru că pe ăştia (ce exprimare, ăştia bă) mi i-am ales eu. Nu mi i-a dat serviciul sau zona, şcoala sau altceva. Mi-au ieşit în cale printr-o oarecare conjunctură şi am ales să rămân pe lângă ei şi ei pe lângă mine. Asta e frumuseţea unei amiciţii şi a telefoniei- aleg să sun pe cine vreau şi niciodată nu aud ‘bă da nu mai dai niciun semn de viaţă’. Nu mă simt vinovată că nu fac ce alţii se aşteaptă să fac. Sun când vreau, pe cine vreau, vorbesc cât vreau. 🙂

Nu mai scriu despre ce scriam pentru că acesta e cursul vieţii, e firesc să fie aşa şi chiar că am adunat atâtea amintiri în blogul de mai sus încât simt că misiunea lui a ajuns la sfârşit. Am noi proiecte, începute sau în capul meu încât mă sperie gândul că viaţa asta are finalitate, eu n-o să apuc să le fac pe toate. Aşa că… pentru cei care au rămas dezamăgiţi când le-am spus că închid căsuţa asta, le dau o veste buna. Va începe o Carte pentru fiica mea… şi voi inventa o nouă manieră de a-mi expune poveştile, într-un alt spaţiu, undeva în viitorul apropiat. Mihai când a auzit decizia mea a spus că ce fac eu pentru un om de tehnică precum e el este adevărată crimă! Că cică nu ştiu ce pagerank 3 de tre’ să fi tare frăţică să atingi cifra, că cică relevanţă nu ştiu de care… ce ştiu eu… termeni şi confuzie. Eu ştiu aşa, că Gugăl clar mă iubeşte (dar e reciproc) şi că ce fac eu acum este doar un capitol încheiat. Putem atinge cifra 5 (supremul!!!) sau 1000- nu-mi pasă- cu altceva, ceva ce voi fi eu! Aşa cum sunt acum, cu familia mea minunată şi cu noile mele şmecherii lingvistice, hahahhaha. Nu mai sunt rebeccamohl.eu (ironic, atât de mult timp a trecut de cînd nu am mai intrat pe blog că mi-am tastat propria adresă în .ro nu .eu… uitasem pur şi simplu…) pentru că voi fi ceva mai mult, doar m-am şi măritat, acum sunt doamna Rebecca Mări-Mohl! Dar nimic din ce sunt nu puteam fi fără Mohl… acum sunt ceva mai mult, sper… în bine… pentru că dorinţa mea este să merg mai departe, să evoluez (ce modest cuvânt şi cât de multe implică), să cresc şi să bucur la fel de mult oamenii din jurul meu, cunoscuţi sau nu, într-o manieră mai matură decât am putut fi până acum.

Mulţumirile sunt de la sine, erau invitabile, mulţumesc acestui blog datorită căruia am câştigat atât, de la prieteni la vocabular; mulţumesc spaţiului care ne-a tolerat pe mine şi comentariile mai mult sau mai puţin înţelepte, mulţumesc tuturor celor care au intrat aici (chiar pentru mine, chiar pentru scris, chiar pentru cărţi, chiar pentru ungi) măcar o dată sau de sute de ori. Toţi cei care aţi sacrificat minute din timpul vostru să ‘mă citiţi’ vă mulţumesc, deplina mea consideraţie!!! Mă plec cu adânc respect în faţa celor care au avut cuvinte de laudă şi m-au încurajat şi celor cu care am intrat în polemici diverse, e cam aşa- de la vorba lui Raţiu (cunoscută diletanţilor din videoclipul lui CRBL, hihihi) ‘Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fi de acord cu mine’. 🙂 Muţumirile sunt multiple şi infinite, respectul meu pentru toţi rămâne dar mai ales pentru mine că am avut puterea să opresc ceva la timp pentru a nu cădea în desuet.

Blog închis! Mergem mai departe!!!

Later edit: Nu voi ucide total blogul, nu vă panicaţi că mă dau underground (hahahaha, ce tare, asta o ştiu de la Mihai). Lăsam loc pentru trimiteri înspre noile proiecte, poate interesează pe careva, mai facem şi-o colaborare. Deocamdată… vă pup şi vă îmbrăţişez cu drag!