Mă gândesc zi de zi la blog, e propria mea creaţie în care am investit multe. Mi-a rămas în gânduri şi-n exprimare ‘o să scriu pe blog despre asta’. Dar niciodată nu am mai apucat… şi-mi pare rău. Devine similar cu a-mi trăda amintirile. Chiar şi aşa, El- Blogul e aici, aici e scrisul meu, aici e timpul meu, aici sunt trăirile mele. Poate şi lui i-a fost dor de mine întocmai cum mi-a fost mie, poate… Sper să pot reveni în adevăratul sens al cuvântului dar am mai spus-o de atâtea ori încât afirmaţia a devenit neverosimilă chiar şi pentru mine.

Simt nevoia justificării şi a retrospectivei. Nu mi-a cerut nimeni aşa ceva şi nici măcar nu o fac pentru alţii, e acelaşi egoism cu care, acum doi ani porneam ceva ce se anunţa a fi la fel de instabil precum mi-e firea. Sunt Vărsător dar mă tratez.

Lăsam povestea trăitului meu undeva pe la lăsatul de ţigări… chiar mi-am dorit dar nu suficient de mult. Povestea continuă cu ceea ce eu îmi amintesc; probabil multe le-am uitat pentru moment dar încerc un sincer răspuns dat unui prieten (de ce nu chiar şi imaginar) la întrebarea ‘cu ce te mai lauzi, ce-ai mai făcut?’. Dacă ai timp şi nervi să mă asculţi dau drumul la poveste, am rămas aceeaşi fire explozivă, comunicativă şi cuceritoare prin tot ceea ce trăiesc şi da, trăiesc din plin. Dacă ai adresat întrebarea doar din politeţe şi nu-ţi pasă cu adevărat ce mai fac, nu-i nimic, o să povestesc oricum, pentru mine şi pentru mine. Mi-e caracterul de tip isteroid într-atât de pe plac încât o fac oricum, publicul îl adun pe parcurs- dacă e să fie- dacă nu, să nu uităm că narcisismul, egoismul sau lauda de sine nu-mi sunt străine atribute.

Iarna, anotimpul iubit şi venerat, mi-a adus nenumărate suferinţe. La momentul ăla mi se părea un blestem, acum înţeleg mai bine de ce trebuia să se întâmple. Credeam că plătesc poliţe, poate aşa şi era, acum nu-mi mai pasă, mi se pare că am trecut printr-un program de detoxifiere- psihică, fizică, mentală, spirituală-. Încercam să înţeleg şi nu prea reuşeam… acum am făcut-o pe deplin că toate se petrec la timpul lor. Un stomac făcut praf- acolo s-au dus nervii şi stresul acumulat- pe care am avut răbdarea să-l tratez cu respect. Întotdeauna a dat semnale când exageram cu absolut orice, am un corp inteligent. Un helicobacter pe care nu-mi mai pasă dacă îl am- mi se pare că e doar o invenţie- toţi îl avem iar tratamentul cu antibiotice este oribil. Mă preocupă hrana pe care i-o trimit stomacului şi care am grijă să nu fie batjocoritoare pentru ritmul lui de lucru dar mai ales îi trimit gânduri frumoase, nu-l mai alerg prin nervi şi draci, nu, nu-l mai implic în conflicte şi lupte permanente cu orice, oricine, oricât. NU! Nu-i mai hrănesc pereţii cu medicamente, nu, îl mângâi cu palmele mele permanent reci şi-i mulţumesc că e al meu, am grijă de el. Un maxilar prea mult încercat de probleme şi nervi şi stres- doar pentru că mi se părea cool să scrâşnesc din dinţi şi să pulsez presiune pe măsele ca interlocutorul să vadă că sunt nervoasă. Nu, nu e cool deloc. Interlocutorului nu-i păsa, maxilarului da. Nu-mi amintesc să-mi fi zis cineva vreodată ’se vedea că eşti nervoasă după cum presai măselele în gură’, în schimb îşi aminteşte stomatologul meu ‘plescăiai tot timpul gumă de mestecat înainte să intri la mine’- un alt factor cu caracter negativ în distrugerea cu bună ştiinţă a danturii. Guma de mestecat sucks! Distruge egal maxilar egal stomac. Daţi gogle dacă nu credeţi! Acum ştiu… am grijă de el, îmi port cu conştiinciozitate religioasă gutiera, fac exerciţii ori de câte ori pocneşte anunţându-mă că am exagerat în vreo privinţă. Oricum am dinţi puţin dotaţi, sunt bieţii plini de plombe şi permanent încercaţi. Dar să mai las conflicte şi nervi şi stres să domine cavitatea mea bucală, nu, îmi pare rău dar nu se poate. Apoi a fost inima care sărea din piept şi pe care am sacrificat-o pe altarul greutăţii. Am vrut să am dimensiuni de top model dar m-am făcut că plouă când a venit vorba de viaţă sănătoasă, am ales ‘capsula de slăbit’ în loc de a-mi pune căşti în urechi şi a savura o alergătură energizantă. Greşit! Am plătit cu vârf şi îndesat! O să povestesc tuturor despre magica întâlnire cu capsula de slăbit dar când o să fiu pregătită să-mi asum eşecul, pentru că am ales cu bună ştiinţă să distrug un corp (poate nu neapărat plin de sănătate dar cu siguranţă ticsit cu energie) pentru 6 kilograme amărâte pe care oricum le-am câştigat înapoi. Am ales cu bună ştiinţă să introduc în corp substanţe interzise în toată Europa, cunoscute drept droguri doar ca să simt pe propria piele o traumă care s-a finalizat fericit doar pentru că am avut în jur oameni competenţi şi răbdători. Aş vorbi în detaliu despre mizeria chinezăriei capsulei de slăbit dar mi-e ruşine că am fost într-atât de stupidă încât să ignor toate avertismentele. Fetelor, aruncaţi la wc restul capsulelor pe care vi le-aţi pregătit pline de tact pentru restul zilelor, sunt doar urme uşoare de amfetamină- nimic deosebit- poate veţi slăbi dar preţul plătit e mult prea mare, implică doar lezarea a două organe, poate dispensabile pentru voi- inima şi creierul. Daţi gogle pentru detalii, aşa cum şi preşedintele şi oamenii lui îndrumă. Apoi au fost şi altele mărunte care nu ar fi fost deloc îngrijorătoare dacă nu ar fi venit în contextul unor permamente nelinişti şi frustrări- un colesterol ce depăşeşte cu mult limitele normalului, un streptococ beta-hemolitic de tip G care nu trecea în urma tratamentului cu antibiotice, două măsele de minte cu câte patru rădăcini plus o perlă de smalţ, dureri oribile de spate şi coloană, dureri infernale în urechi… nu le mai ştiu, nici nu mai vreau să le ştiu.

Pe lângă toate durerile fizice au fost şi cele psihice, mult mai profunde şi mult mai greu de îndurat. Prieteni care dezamăgesc, oameni care lovesc fără scrupule, invidie şi mult prea multă răutate. Dar am descoperit familia! Nimic nu se întâmplă fără vreo raţiune şi cred cu tărie că lumea din jurul nostru este propria noastră oglindă. Deseori mă gândesc dacă eu am alimentat mare parte a conflictelor din jur, cred că aş fi putut deseori să le evit dar nu am făcut-o pentru că mi-am aşezat orgoliul mai presus de orice. Nu aş da timpul înapoi, niciun caz, a fost o lecţie pe care mă bucur că mi-am asumat-o. Prea rănită să mă mai pot apăra, m-am retras… şi uite aşa am descoperit că atunci când oferi bunătate primeşti bunătate. Chiar aşa îmi place să cred că la bunătate nimeni nu poate răspunde cu altceva decât cu bunătate. Şi chiar dacă ar fi altfel, încerc să zâmbesc şi să nu mă mai las angrenată în situaţii tensionate, nu merită efortul.

Cam tot prin perioada asta m-au lovit brusc şi dintr-o dată sentimente materne, nu ştiu, m-au copleşit. Subit mi-am dorit să lărgesc familia, să aparţin cuiva, să adaug numelui meu şi numele celui pe care-l iubesc şi alături de care am creat un mic imperiu, o oază de linişte şi pace, până acum. M-am panicat şi m-am urât pentru dorinţele mele ascunse, mi se părea că ‘acum’ trebuie să se-ntâmple ceva, altceva. Nu mi-a venit să cred că eu, taman eu, reduta independenţei şi duşmanul gospodinelor acre aş putea cerşi o familie, propria mea familie. Ştiu şi de ce, doar am căutat raţiunea… m-am săturat să caut în alte părţi ceea ce nu vedeam că era sub ochii mei, acasă. Dar am iniţiat atâtea etape ale relaţiei mele de la începuturi până acum încât am considerat că de data asta nu stă în puterea mea să presez lucrurile ca ele să se petreacă. În plus, ori de câte ori mi-am dorit ceva, Cineva acolo Sus m-a iubit şi a avut grijă să se întâmple. Pentru că subiectele- copil şi statut- nu erau uşor de abordat, întocmai ca-ntr-o poveste, Mihai a visat că eu aş fi însărcinată şi… de-aici hotărârea comună de a renunţa la pastilele anticoncepţionale. Nu eram foarte pregătiţi dar cu siguranţă ştiam că ne doream să fim părinţi, pe cât de nebunească sau inconştientă ar suna pentru noi expresia. Apoi era statutul! A durat ceva până când am reuşit să-mi explic că nu e nicio tragedie că acum îmi doresc să aparţin cuiva, m-am răzgândit! Pe când mi-am făcut curaj să abordez subiectul, Îngerul meu din nou a avut grijă ca răsfăţata de mine să fie câştigătoare… Mihai a zis cu pumnii încordaţi ‘Întotdeauna ai stricat surprizele!’. Am tăcut şi am zâmbit, de unde să ştiu că ne iubim atât de tare încât ne-am dorit aceleaşi lucruri în acelaşi timp? Care erau şansele?! Timpul le va aşeza pe toate la locul lor, nu ştim când şi cum dar o să aşteptăm cu zâmbetul pe buze şi speranţă să depăşim încă o provocare împreună.

Apoi a fost serbarea de sfârşit de an şi copiii mei care sunt excepţionali! Apoi am descoperit cine e frustratul care stă în spatele unui pseudonim. Apoi am aflat că pot lucra în echipă şi că o respect pe colega mea Luci cu toată puterea fiinţei mele; că Luci este un om atât de special de la care pot învăţa atât de multe încât nu voi putea să-i mulţumesc vreodată; o să îi zâmbesc cu căldură ori de câte ori ochii ni se vor întâlni iar ea va ştii că ţin la ea ca la o mamă. Apoi am descoperit alţi oameni plini de căldură, le-am dat un loc în viaţa mea, sunt oameni care au adus plus de voie bună şi ajutor exact atunci când aveam nevoie. Apoi am primit o propunere de colaborare, o asociere legată de un club de copii, nu ştiam ce să fac, ştiam de ce anume n-ar trebui să o fac căci intuiţia mea n-a dat greş vreodată, ştiam de ce anume ar trebui să accept dar nu părea că drumul va fi pavazat cu intenţii bune. Apoi am trăit dezamăgirea că orice relaţie este supusă provocării despărţirii şi că un prieten bun a dorit să se sacrifice pe sine pe altarul iubirii; mi-am văzut prietenul înşelat redefinindu-se şi renăscând; am înţeles că cei ce jură fidelitate sunt mincinoşi, se mint pe ei apoi pe restul. Apoi am acceptat să intru în afacerea cu clubul şi de aici a început o adevărată nebunie şi aventură. Apoi am primit multe semne că ar trebui să mă las de fumat. Apoi o viespe şi-a făcut patru cocoane la noi în dulap şi am acceptat-o ca pe un nou membru al familiei. Apoi mi-am dat seama că Mihai şi Tisa şi familiile noastre sunt nişte realităţi ce ating perfecţiunea, perfecţiunea mea. Apoi afacerea Clubul a suferit prima criză şi am mers pe o carte mult prea riscantă dar finalul a fost unul fericit- cel puţin pentru moment. Apoi am avut o criză de rinichi şi m-am speriat că iar o iau de la capăt cu bolitul dar nu mi-a mai fost frică, ştiam că am persoane dragi pe lângă mine. Apoi am primit semne magice şi cu mâna dreaptă tremurând am tras protecţia plasticului testului de sarcină, erau două linii, adică pozitiv. Apoi am zis că ‘n-are cum’, mai ales că una dintre linii- a doua deci cea mai importantă- era estompată dar apoi o prietenă mi-a zis ‘Înseamnă că eşti însărcinată doar puţin!’. Apoi am fost la doctor şi am primit acid folic… apoi l-am văzut pe Mihai lăcrimând şi sărutând burta… apoi am acceptat că sunt însărcinată cu-o minune pentru mine sau cu un vis frumos de vară pentru Mihai…

Am început programul ‘a trăi sănătos’, programul meu de ‘viaţă sănătoasă‘. Dacă pe prospectul medicamentelor este precizat faptul că efectul lor nu are caracter de generalitate, directiva se aplică şi programului meu personal. Sigur că ştiu ceea ce e bine pentru mine dar sigur că am solicitat sfaturi de la specialişti pentru că sunt noţiuni care mă depăşesc, de aceea nu pot spune cu certitudine că ‘aşa e bine’. În mod cert, medicina a evoluat, şi din punctul meu de vedere ea nu mai este demult o ştiinţă exactă, atâta timp cât există alternative la cea tradiţională. Dacă tăietorii sub limbă şi ghicitorii în cafea au devenit terapeuţi, atunci şi eu mă pot considera doctorul meu personal. ‘Aşa e bine pentru mine’- asta-i afirmaţia corectă. Eu, cu bună-ştiinţă, am reuşit să pun pe butuci un corp şi un suflet, atunci rămâne ca tot eu să îmi repoziţionez armata de neuroni şi să devin propriul meu vindecător.

Totul a plecat de la minunata carte… am mai amintit deja… Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom… În urma lecturării cărţii ‘am furat’ o metodă teribilă de ‘vindecare’. Scrisul în carneţel! Pare veche şi la-ndemână dar uite că abia acum a ieşit la lumină şi pentru mine. S-o luăm cu începutul. Eu funcţionez perfect pe bază raţională. Nimic din ceea ce fac, nimic din ceea ce zic nu e la întâmplare. Am mai spus-o şi-o repet. Nu ştiu dacă asta vine din construcţia mea sau dacă m-am autoeducat, nici nu mai contează. Important este că asta sunt şi mi-e drag de mine exact aşa. Aşadar, citind în carte despre metoda scrisului pe foaie utilizat în terapia vindecării ca urmare a suferinţei pricinuite de o persoană, m-a lovit! Şi eu fumez şi ţigările sunt iubitele mele urâte. Încerc să mă scap de ele dar totuşi nu doresc să o fac, chiar îmi face plăcere să-mi aprind plină de importanţă o ţigară şi chiar am rămas trăsnită şi înfiorată când am aflat că 90% din cazurile de cancer pulmonar sunt descoperite în fază terminală. Era un reportaj tv şi replica doctorului era ‘mai aveţi 3 luni de trăit’. Atât! Scurt şi înfricoşător. Mi-a venit să plâng şi am urât fiecare ţigară pe care am aprins-o de-atunci încoace. Cu fiecare ţigară aprinsă mă rupe ceva interior, cu fiecare ţigară aprinsă am senzaţia că mă bucur mai tare de viaţă. E lupta dintre bine şi rău, e atât de greu să aleg… iar voinţa nu a fost niciodată punctul meu forte.

A mă lăsa de fumat nu reprezintă o noutate. Am mai încercat şi în urmă cu ceva timp însă nu am dus la capăt planul. Nu-i vina mea, sunt Vărsător, sunt predispusă la abandon de planuri, involuntar de voinţa mea. Am încercat cu plasturi, funcţionează desigur dar asta pentru cei care îşi doresc să renunţe la ţigări. Pentru că nu este indicat să fumezi în timp ce ai plasture ori eu am făcut-o spre disperarea doctoriţei. Am cumpărat ţigări speciale de lăsat de fumat- mai bine îmi dau foc la limbă decât să mai aprind una din aia. Dar cum nu sunt dezaxată, sigur că n-am s-o fac, de ce mi-aş da foc la limbă?! Am încercat picăturile anti-fumat şi am văzut că sunt chiar eficiente, chiar bune la gust. Cu o precizare, Pavlov e un nemernic! Dacă ştiu că acum îmi voi pune picături nu-mi va mai veni să fumez, deci amân să-mi pun, normal. Deci amân şi nu-mi mai pun deloc, aşa pot fuma liniştită. De asta şi Pavlov e geniu! Stau picăturile pe un raft şi se uită la mine, eu mai rar la ele dar le şterg de pref! Şi-atunci, revenind la carte, m-a lovit! Tot ceea ce fac, fac raţional deci fumez raţional! De ce fumez, primul mister de elucidat. Pentru că îmi place, pentru că m-am obişnuit, pentru că îmi dă un aer de aroganţă, pentru că par matură şi înţeleaptă, pentru că sunt superioară, pentru că… sigur că nu m-am convins nici măcar pe mine dar eu întotdeauna pun titlul compunerii la sfârşitul redactării ei deci… amânăm răspunsul. Nu ştiu de ce fumez şi totuşi o fac. Plecăm de la premisa asta. Atunci… next step… De ce fumez fiecare ţigară? Ăsta da pas înainte. Pentru că… şi uite aşa s-a născut carneţelul de lăsat de fumat. Am notat pe zile câte ţigări am fumat şi de ce. A fost şocant să descopăr că pentru unele nu aveam nicio argumentaţie solidă şi mă supăram atât de tare încât nu-mi aprindeam ţigară atunci când nu îmi venea în cap decât ‘că aşa vreau eu’. Am acceptat motive care altora le-ar părea lipsite de substanţă sau logică dar care pentru mine însemnau nespus. Şi pentru mine erau raţionale. Uite aşa am reuşit marea performanţă de a fuma între 10 şi 14 ţigări pe zi de la un pachet, un pachet jumătate deseori. Asta fără niciun efort supraomenesc, fără niciun stres sau vreo frustare. Fumat exact atât cât corpul probabil că-mi cerea. Iar când fumam 14 ţigări, plină de nervi şi dezamăgire notam cu majuscule ABUZ! Iar când vreo 3 zile la rând am abuzat am întrerupt scrisul în carneţel. Pentru că nu mai aveam raţional şi pentru că reuşisem să realizez că fumam aiurea. Dar n-am abandonat. Am continuat cu scrisul dar mental. Ori de câte ori îmi venea să aprind o ţigară căutam motivul în gând şi când nu-l găseam, nu aprindeam. Dar astea au fost la nivel inconştient, abia zilele trecute m-am prins de şmecheria pe care o face creieraşul meu. În concluzie, fumam tot maxim 15 ţigări pe zi… deci concluzie la concluzie… totul e obişnuinţă!

Mi-am făcut curaj să merg mai departe în a face pe propriul terapeut şi mi-am redeschis carneţelul. Am recitit motivele pentru care fumam câte o ţigară şi am statisticizat rezultatele. Reuşisem să scap de obişnuinţe sau tabieturi cum s-ar numi ele în fond, în mare parte. Aveam doar câteva care deveneau repetitive: ‘că m-am trezit şi fumez la cafea’, ‘că am ajuns acasă’. Dar mă scăpasm de celelalte 1000 pe care le aveam. În schimb am observat două categorii de care nici habar n-aveam. ‘Am luat o pauză’ şi ‘mă plictiseam, mă relaxam’. Mi-am dat seama că toate pauzele mele în lucru se asociază cu a fuma o ţigară. Am încercat să le desfiinţez însă nu merge pentru că lucram continuu şi din dorinţa de a nu mai trage o ţigară, nu mai luam pauză. Am studiat comportamentul nefumătorilor şi am văzut că ei fac pauze dese, poate mai dese decât un fumător, însă pauzele lor sunt ocupate cu tabieturi care-i relaxează pe ei şi de aceea trec neobservate. Încerc să mă dezobişnuiesc de fumatul în pauze, abia aştept să pot avea câteva clipe de respiro pentru a îmi găsi chestii care mă relaxează. Mă pot juca cu pisica, pot da un telefon la cineva drag, pot citi, pot scrie, pot râde, pot căuta câte un nefumător pentru a sta la taclale pur şi simplu. Sunt în curs de vindecare… promit să aduc noutăţi. Apoi treaba cu plictisul rămâne în picioare, n-am ajuns încă la a o trata sau a o înţelege, măcar. Dar toate la timpul lor.

Sunt mândră de mine că pot fuma raţional, oricât de imbecilă ar părea pentru unii afirmaţia. Sunt mândră că încerc să mă las deşi la modul sincer chiar nu-mi doresc cu adevărat. Sunt supărată pe mine că m-am apucat de sportul ăsta dar, nu mă aştept să mă ajute nimeni sau măcar să mă susţină. Sigur că ar fi fost cel mai bine să n-o fi făcut vreodată dar până la urmă toţi au încercat o ţigară la un moment dat şi de-acolo a început istoria. Unora le-a plăcut, altora nu. O opţiune imbecilă pentru care plătesc fumătorii cu vârf şi îndesat. Dar am luat-o raţional şi n-am în curtea cui să arunc deşeurile mele. Nici nu vreau de fapt, n-ar mai fi raţional; pot să îndrept, asta şi încerc, dar e al dracului de greu.

Aşadar… tineri din toată lumea asta, NU VĂ APUCAŢI DE FUMAT! Dacă vreţi argumente de ordin medical, întrebaţi medicul sau căutaţi pe site-uri de specialitate. Sunt celebre deja poveştile cu cancerul, cu tbc-ul, ulcerul, stopuri cardiace, colesterol and co. Dacă vreţi argumente de ordin estetic e clar, uitaţi-vă la noi, suntem cu riduri mai multe pe mufarină, avem dinţii mai galbeni, degetele îngălbenite rău, parfumul de firm a cărui aromă n-o s-o recunoaşteţi niciodată iar săruturile cu noi nu sunt reală plăcere. Argumentul financiar… oare câte lucruri ne-am fi cumpărat nouă şi celor dragi de banii ăia, dar asta o ştim cu toţii. Dacă vreţi argumente de ordin moral… sunt mii, dar eu am o poveste aproape incredibilă de la grădiniţă, cea mai recentă, pentru că zilnic e cam la fel- zilele trecute Amelia, o fetiţă de 5 ani, îmi smulge- la propriu- pachetul din mână, se uită la poză, mi-l bagă în ochi ‘Uită-te cum arată gâtul lu’ asta’, aruncă pachetul pe masă, îşi pune mâinile ca de rugăciune, se uită cu lacrimi în ochi la mine ‘Te rog din sufletul meu nu mai fuma! Nu vreau niciodată să-ţi faci o rană aşa de urâtă la gât, te rog, de câte ori să mai spun Rebe nu mai fuma?’ Nu mi-am mai aprins ţigara pe care o aveam (raţional) pregătită. Evident ce am simţit în clipele acelea, nu am măcar puterea de a scrie. Poate că nu suntem conştienţi de cât de mult rău de facem nouă, poate că nu ne pasă până la urmă de noi dar întrebarea este cu ce ne-au greşit cei pe care ne străduim să-i ţinem lângă noi cu pretextul că îi iubim şi că sunt ai noştri?! Câtă suferinţă le vom putea pricinui atunci când noi (raţional) am aprins o ţigară?! Pentru că nu avem garanţia că noi, fumătorii, nu vom auzi într-o zi ‘mai ai trei luni de trăit’. Şi-atunci ce explicaţie le vom da?! Că ‘aşa am vrut eu?!’ Argumentul raţional… ştiu şi eu că nu sunt mai inteligentă atunci când aprind o ţigară, nici mai arogantă, nici mai înţeleaptă… doar mai slabă şi cu mult mai mincinoasă!

Felicitări tuturor celor care au reuşit să se lase cu adevărat de fumat indiferent de metoda abordată! Felicitări şi fiţi mândrii de voi, sunteţi cu adevărat superiori altora care n-au făcut-o sau care nu s-au lăsat dominaţi de nicotină ori de gest! Pentru că voi ştiţi cu adevărat că viaţa primează şi poate pentru că nimeni, poate nici chiar voi înşivă, nu v-aţi felicitat vreodată! Nasul sus şi pieptul înainte, câştigătorilor!

©copyright imagine: ilker

Poate că nici eu nu mai credeam în mine dar nu ştiu de unde am găsit puterea. Am găsit-o şi nu i-am mai dat drumul. Sunt un soi de pasăre Phoenix… Ce-i aşa de râs dacă se potriveşte paralela în context?! Nu mai are rost să povestesc despre neagra perioadă prin care am trecut, am mai făcut referiri de-a lungul vremii pe aici. Boală după boală după boală… aiurea rău. Nu trecea una că venea alta. Şi am clacat… am spus gata şi m-am lăsat învinsă; m-am aşezat în con de umbră sperând cu toată puterea sufletului meu că-mi va fi bine într-o zi. Aşa ca acum… sau măcar pe aproape. Dar n-am putut să revin în ciuda faptului că mi-am dorit cu adevărat. Am fost o umbră pe picioare, am ucis un psihic ce părea de fier, un fel de-a fi ce altădată stârnea admiraţie.

Cum am renăscut… asta poate că merită amintit. Între altele, am citit o carte, nu orice carte, ci cartea! Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom! Nu am cuvinte să pot mulţumi îndeajuns celor care au contribuit ca ochii mei să se deschidă. Deşi mai degrabă, întocmai ca la decernarea unui premiu valoros aş mulţumi Celui de Sus care nu a uitat de mine; că eu eram demult rămasă în prăpastie şi putrezită dar mi-a trimis un semn. Am ştiut să mă agăţ de el, să nu-i dau drumul şi să învăţ din nişte rânduri mai mult decât ar fi putut vreodată crede cineva că ai putea învăţa dintr-o carte. Celor care uită de plăcerea de a citi, pentru că sunt prea ocupaţi să facă nimic altceva, le-aş spune cu mândrie: Am redevenit Eu şi nu doar Eu ci un Eu mai puternic şi mai înţelept datorită unei cărţi! Asta pentru că mulţi n-aţi crede că se poate… Dar au mai fost şi oamenii… cei care încă sunt lângă mine şi datorită cărora am puterea de a fi, din nou.

Revenind la carte, tot citind şi citind şi aşezând piesele puzzle-ul întortocheatei mele minţi cap la cap şi iar citind şi făcând terapie cu mine însămi mi-am dat seama cât de mult mă iubesc aşa cum sunt! Am realizat în ce punct m-am pierdut, am privit retrospectiv şi mi-am asumat greşelile, am înţeles de ce corpul meu a fost atât de bolnav, am lămurit cu mine tot ceea ce mi-a fost frică a recunoaşte în faţa celorlalţi. Pentru că asta mi-a fost una dintre vine, că am trăit simţindu-mă datoare a demonstra ceva… orice cuiva… oricui. Dar cum toate relele au rămas scrise undeva pe o foaie, cazul ‘Furibunda rebecca’ a fost clasat. Rezolvat!

Acum mi-am învăţat lecţiile: toţi suntem muritori! Uau, ce noutate am aflat şi eu! Staţi că mai ştiu una: toţi suntem răspunzători de ceea ce am primit! Între altele de cum anume alegem să trăim! Ceea ce n-am aflat este când anume m-oi face o simplă amintire a ceea ce ‘a fost şi ea’ dar până atunci voi face tot ceea ce-mi stă în puteri pentru a fi eu. Sigur că nu mai sunt ceea ce am fost înainte, nici nu am cum, doar am evoluat dar substanţa mea tot aceeaşi e. Pentru mine şi pentru cei care îmi sunt în jur. Mâncarea reprezintă parte din mine şi nu a mă îmbuiba e secretul, ci a savura orice în limitele personale. Am văzut ce-nseamnă a nu avea voie, aşa că gustul a prins o nouă veselă culoare pentru mine. Aşa mi-a venit metafora asta… că adică mănânc mai sănătos, asta am vrut să spun. Serviciul e doar un servici care ocupă nişte ore pe zi, în zilele lucrătoare, evident. Nimic şi nimeni nu mă va mai constrânge (la nivel metafizic, evident) să car plasa grea a problemelor ‘de acolo’ în casa mea. Şi asta pentru că eu niciodată (cu excepţia zilelor în care am fost bolnavă) nu mi-am dus greutăţile personale în instituţia în care lucrez, problemele mele au rămas la uşă. Bine, doar următoarea oră o voi sacrifica pentru că trebuie să gat sceneta de sfârşit de an pentru copii, dar e altceva. Plus că mă trage pe roată colega mea dacă nu o fac. Serviciul meu este unul dintre secretele mele de a fi, între copii e prea multă magie şi energie şi pozitivism să dau cu piciorul pentru a mă amărî făcând nişte bani. N-am vrut să fiu corporatistă la 21 de ani n-o s-o fac niciacum. Banii îi pot face şi aşa, trebuie doar să aleg să îi fac nu să fac din ei un scop în sine. Ori de câte ori spun oamenilor din jur ce lucrez simt deja admiraţie, când mă pornesc (şi da, ştiu că vorbesc mult) a povesti cum e în fiecare zi între copii deja mă simt invidiată iar când mai stau şi vara (bonus) vreo 3 luni pe-acasă deja începeţi să mă urâţi, nu-i aşa?! Ce sunt eu de vină că-i aşa de scurtă vacanţa de vară?!  Colegii de servici sunt doar colegi, foarte rar prieteni. Respectul ar trebui să fie un atribut obligatoriu la angajare pentru că multe nulităţi ajung să cucerească teritorii mult prea mari doar pentru că sunt seci pe interior, nu au scrupule şi nu s-au străduit niciodată să fie oameni. Dar nimeni n-o să-i schimbe şi pot să le plâng de milă pentru că sunt prea ocupaţi să pună mâna la urechea celui care are timp să le asculte bârfele ipocrite. Lor le voi zâmbi şi atât! Că dacă aş putea să vomit atunci când le-aş vedea mutrele pocite s-ar prinde şi ei că despre ei e vorba. Dar ce-mi pasă mie, mă bucur că nu sunt ca ei şi că am reuşit a supravieţui urâţeniei lor. Familia e cea mai importantă şi punct! Nimic nu e prea greu alături şi împreună cu ei. Voi muta munţii şi-i voi reaşeza la loc doar pentru că aşa am vrut noi să ne testăm limitele. Sfinte dar ce metafore mai bag şi eu, la impresie, nu vă lăsaţi păcăliţi. Stresul şi nervii n-au să aducă niciodată nimic bun, asta-i altă constatare. Scurtează viaţa şi estompează bucuriile de zi cu zi. Eu vreau să trăiesc şi mult şi bun! Oamenii sunt mari dezamăgiri dar fără ei n-am învăţa a fi noi mai buni, băi dar cum îmi vin, una după alta. Fiecare piedică pusă m-a făcut să cad dar m-am uitat înapoi şi am studiat tiparul, voi învăţa pentru data viitoare. Super bine spus- nu mă întrebaţi de unde, aşa îmi vin. Nu m-am lăsat angrenată în nemernicie deşi m-am scăldat în ea o vreme, bine că am fugit la timp şi am avut puterea de a mă ridica deasupra ei. Deja cad în genialitate şi ar fi timpul să mă opresc. Cred eu asta şi n-am nevoie de confirmarea nimănui pentru a mă convinge că ceea ce cred eu pentru mine este ceea ce este cu adevărat corect. Pfff… mai am câteva dar le las pentru cartea ce-o voi scoate.

Acum o săptămână cineva îmi spunea: ‘Eşti cea mai veselă persoană pe care o cunosc!’. Acum vreo şase zile altcineva avea o curiozitate morbidă: ‘Tu te distrezi singură tot timpul?’. Acum vreo cinci zile o fetiţă mi-a recunoscut, fără eufemisme: ‘Eşti atât de frumoasă!’. Acum patru zile mama mea m-a sunat: ‘Am vrut doar să văd ce faci!‘. Acum vreo trei zile, Mihai povestea ceva despre potenţialul viitorul nostru copil care va veni într-o zi pentru că ni-l dorim îmi mărturisea ‘te doresc’. Acum vreo două zile cineva îmi reproşa: ‘Vezi, asta-i problema ta, că încă mai crezi în oameni!’. Aseară pisica s-a lipit de mine, mi-a făcut ochişorii de iubire fără a cere mâncare în schimb şi cred că chiar a zis şi ‘maaauuuu’ dar nu sunt sigură şi nu vreau să pun de la mine. Acum zâmbesc când mi le amintesc pe toate şi mă gândesc ‘Oare mâine cine ce mi-o mai zice?!’. Abia aştept…

Ne dai atât cât putem duce, nu mai mult, nu mai puţin. Asta aveam să o constat pe propria piele cu mulţi ani în urmă. Apoi a trecut timpul peste mine şi mi-am întărit convingerea. Nu am trăit în ignoranţă în tot acel timp deşi aş fi putut să o fac. Când eu urcam culmile fericirii şi împlinirii, la care alţii nici măcar nu visau, în loc să mă bucur precum un copil şi să-Ţi mulţumesc, aveam să aleg greşit- iubirea de semeni- în detrimentul altora mai valoroase pentru mine. Mi-a fost greu la început, oricât de ironic ar suna, nu e uşor să trăieşti plin de realizări când alţii în jurul tău cad zdrobiţi. Mi-am spus (cred că Ţi-am spus-o şi Ţie) că o merit, că am învăţat din lecţiile trecutului, că sunt de-acum matură şi că e timpul să-mi asum fericirea. Că am ştiut să fac alegerile potrivite la momentul potrivit, parcă asta era explicaţia raţională pe care o alesesem. Dar Ei nu doreau asta, cerşeau nefericirea mea, întocmai pentru a fi asemeni. La început prezentam totul ca o joacă de copii, aveam şi scuză, lucram între copii. Povestea era însă pentru adulţi: Eu sunt o mare curtezană, ei sunt auditoriul şi clienţii mei. Viaţa mea era pe tavă, doar cei ce nu doreau să asculte nu trăiau poveştile mele, exact aşa cum le prezentam. Pline de adrenalină şi amuzament. Aşa şi erau, nu-mi reproşez… Suferinţa mea trebuia estompată, nu-mi câştigasem dreptul de a suferi, erau Ei de-ajuns de suferinzi, nu-mi permiteam luxul de a fi şi eu ca ei, toate din stupida dorinţă de a schimba ceva. Trebuia să fiu altfel pentru ca Ei să înţeleagă subtilitatea mesajului. Totul e o joacă în relaţii, viaţa e preafrumoasă, bla bla bla, pozitivisme… Eu eram un exemplu… Suspectată permanent de exagerări mi-am asumat reproşul chiar dacă nu credeam în el.

‘O ai mare şi tare?’- aşa începeau poveştile mele de amor. Şi puhoiul nu se mai stăpânea din rafale hohotitoare. ‘Aşa i-ai zis???’ ‘Nu, aşa l-am întrebat… Nu de alta dar n-are rost să continuăm ceva care nu e bine înrădăcinat- dacă pricepi aluzia- cu timpul oricum pierde din perfecţiune şi măcar acum la tinereţe să ne bucurăm de ea, să-i zicem viaţă, că sex parcă sună prea brutal. Mă rog, eu mai mult decât tine dar dacă eu sunt mulţumită, crede-mă şi tu vei fi.’ Apoi urmau poveşti pline de picanterism, poveşti care-mi duceau vestea prin cluburi, prin parcuri, prin apartamente confort 3, egal pe unde… Partea de bârfă m-a interesat prea puţin, mă afecta doar când se ajungea la urechile mele ‘mare curvă e şi Rebecca’  iar atunci cel bară cea care îndrăzneau să folosească sentenţios cuvintele plăteau scump. Scuipam venin şi muşcam letal. Mulţi au şi murit… pentru mine. Ştiam că şi restu’ lumii gândea aşa dar… motivaţia mea era profundă. E pentru cauză nobilă, expun viaţa mea ca să pricepem cu toţii ce mişto e să trăieşti. Apoi se instala dependenţa. A celor care treceau testul meu dimensionat, a celor care trăiau poveştile mele prin mine, a celor care se mulţumeau cu statutul de spectator. Eram omniprezentă. Rupeam inimi, făceam spectacole gratuite, ofeream soluţii, trăiam şi iubeam viaţa- aşa cum ştiam eu pe-atunci că trebuie trăită… Dar mă simţeam răspunzătoare faţă de toţi cei care stăteau uimiţi în faţa mea şi care aşteptau o nouă poveste cu şi despre Rebe.

Ar fi stupid să spun că nu-mi plăcea statutul meu… eram un mare actor ratat dar un mic actor ce joacă în circuit închis. Gesticulaţia, mimica, vocea în tonalitate crescută… toate le-am studiat şi mai apoi personalizat. Şi lacrimi şi strigăte pline de izbândă! Sfâşâiam din cei pe care-i utilizam drept marionete în atingerea scopului final. Cine mai era atât de lipsit de substanţă încât să se despartă pentru că un el a îndrăznit să spună că ‘în bazar sunt numai jeguri?’ ‘Adică eu mi-am cumpărat jeguri de haine din bazar???’ ‘Mă refer la oameni, oamenii care lucrează acolo sunt nişte jeguri!’ ‘Eu mi-am cumpărat haine de la un om, care om vinde în bazar, care dacă bazarul e plin de jeguri şi cel care mi-a vândut mie hainele e jeg prin congruenţă şi hainele de le vinde sunt jeguri, deci într-o logică simplă eu port jeguri?!’ ‘Nu asta vreau să spun, n-are legătură cu tine.’ ‘Cu asta relaţia noastră s-a încheiat, sper să poţi să-ţi explici într-o zi că ai stricat o relaţie chiar frumoasă (dacă e să mă-ntrebi pe mine) pentru că tuuuu ai traume legate de jegurile din bazar.’  Mi-am luat plasele pline cu haine şi fără să mă uit în spate am ieşit pe uşă afară!

Cine putea să rupă în bucăţi un suflet pentru că infidelităţile mele deveneau literă de lege?! ‘Calc pe lături pentru că tu nu eşti aşa cum mi-ai spus mie că eşti!’ ‘Adică, cum ţi-am spus că sunt şi nu sunt de fapt?!’ ‘În fine, e prea sensibil subiectul dar ca să fac o paralelă e ca şi când o femeie-i zice bărbatului că are ţâţe şi de fapt n-are, că şi-a băgat ditamai puşapul în sutien. Cam asta e şi la tine, dar adaptată!’ ‘Nu pricep! Mai vreau o şansă… ştiu că n-a fost cum ţi-ai fi dorit tu dar… e vorba de mai mulţi factori care au influenţat!’ ‘Ba nu, e chiar aşa simplu, ai ţâţe sau n-ai ţâţe! ‘Da, dar tu ai ţâţe!!!’ ‘Tu nu, asta e problema!’

Cine putea să distrugă principii ‘Eu nu vin la tine, m-am săturat să plătesc taxi din banii mei!’ ‘Ok, plătesc eu taxi, te aştept jos…’ ‘Şi dus şi întors… că altfel tot pe minus ies.’

Cine putea să umilească fără să înţeleagă măcar ‘Promite-mi că… dacă… cumva… ajungem, Doamne fereşte- glumeeeesc- să ne căsătorim o să primesc liber la înşelat pe la 40-ii tăi? Doar vezi şi tu că deja la 32 nu mai e cum ar fi trebuit să fie?! Dar, stai liniştit, o să am atâta bun simţ să nu mă cac aproape de casă sau de serviciul tău.’  Nu, n-am primit viteză (că aşa-i zicea pe vremea mea) şi nici măcar o palmă, chiar dacă mulţi aţi fi pariat că da.

Cine putea să taie în carne vie ‘Te-am înşelat şi dă-mi voie să-ţi spun că o are mai mare şi mai tare decât o ai tu! Şi m-am simţit cu muuuuuult mai bine decât cu tine!’

Ajunsesem să fiu în competiţie cu mine însămi. Cât mai pot trăi aşa?! De ce oamenii suportă mizeriile mele?! De ce-mi spun că mă iubesc?! De ce nu mă pune nimeni la punct?! Ce stranii sunt toţi în jurul meu… am forţat nota până într-acolo încât nu mai doream decât pace şi linişte. Telefoanele mele sunau continuu, explicaţii dădeam până la epuizare ‘Ce te interesează pe tine unde sunt?! Ce dracu te roade grija de mine?!’ Jongleria între relaţii era ceea ce nu credeam că ştiu, doar uram circul, dar iată că mi-a ieşit perfect! Apoi, mai cădeam câteodată de pe piedestal ‘Pe mine nimeni nu mă iubeşte! Voi toţi vă folosiţi de mine!’ ‘Cine se foloseşte?! Eu te iubesc şi nu există nimic din ceea ce mi-ai cerut să nu-ţi fi dat!’  Între sughiţuri şi lacrimi înghiţite mă simţeam femeie, doar o femeie ‘Eu nu merit o floare de 8 martie! Atât nu merit şi eu, am cerut mult?!’ ‘Nu ţi-am dat floare pentru că mi-ai repetat la infinit că urăşti florile.’ ‘Florile… nu vreau flori… dar un nenorocit de trandafir cu coada lungă de 1 km, atât mi-aş fi dorit, până şi vânzătoarea aia urâtă de la Profi a primit de la urâtul ei iubit un ditamai trandafirocul, numai eu nimic! Bine că eu pot să…’ A durat cam o oră până când, victorioasă, aşezam doi trandafiri roşii în două vaze diferite în două camere diferite. Iar de la insensibil… bani să-mi cumpăr eu o duzină de trandafiri, care-mi plac mie…..

Forţam nota, mi se părea că joc suficient de transparent, nu-mi amintesc să fi pus suflet în toate jocurile de-a relaţia şi totuşi plângeam singură în cameră ori de câte ori câte unul dintre cei sacrificaţi plecau plângând ‘Nu mai pot, zău că nu mai pot. M-am săturat!’ ‘Dar ce-am făcut?!’ ‘Nu ştiu… ştiu doar că vreau să mă laşi în pace! Mă stresezi… parcă eu sunt de vină că tu ai 30 plus şi eşti neîmplinit! Nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau, nu vreau, ce dracu’ eu am timp de cunoscut mame şi alte tâmpenii din astea… Vreau linişte, atâta tot!’ Prea multe responsabilităţi de dus în spate. Dar asta omiteam să povestesc parşivului public, nu era loc de dramă şi nu-i nimic de râs în lacrimile unora. Chiar dacă pentru asta mi-e ruşine şi regret- câteodată am râs cu bună ştiinţă de suferinţa Lor. De-atunci spun că am văzut prea multe lacrimi de bărbaţi vărsate pentru mine şi în faţa mea ca să mai pot fi impresionată. Chiar dacă încă sunt… şi cel din urmă o ştie prea bine!

Am învăţat epuizarea şi obosisem… între un text de cucerire ‘Vai ce mi-aş dori şi eu un băiat liniştit cu care să am o relaţie normală’  în care evident nu credeam, între o dualitate asumată şi nu prea, între lupta de a aparţine cuiva, între refuzul de a accepta că trebuie să aparţin doar cuiva, între teama de a pierde liniştea şi calmul Lui, între imposibilitatea de a mai juca pe mai multe fronturi, între ameninţări ale masculilor alpha pe care nu mai devenise aşa uşor să-i părăsesc ‘Ce-are ăsta şi n-am eu?’  între penibilul şi ruşinea de a-l expune, între acceptare şi zbaterea de a mă rupe de trecut, între nervi şi gelozii, între Paradis şi Infern a fost o vreme în care n-am ştiut ce să aleg. Am ales aproape instinctual… pe El… deşi nu mi-a fost clar multă vreme că asta vreau. Poate că replicile falselor mele prietene ‘peste ce băiat bun ai dat’  îmi dădeau curaj să merg mai departe. Egoism, nu altceva. Deşi aproape zilnic mă săturam, deşi ameninţam cu despărţirea săptămânal, deşi nu mai aveam ce povesti curioşilor… mi-am legat mâinile de picioare şi picioarele de spatele lui pentru a fi sigură că nu o iau la vale. Am dat ultimatum ‘ori ne mutăm împreună, ori mă mut singură dar atunci pa.’  Chiar luasem în calcul varianta întreţinutei… construisem şi un tipar. Neapărat însurat că nu am chef să-mi stea pe cap. Neapărat inteligent oricare ar fi costurile ulterioare. Neapărat străin că n-am chef de explicaţii şi urmăriri prin oraş. Neapărat peste 35 de ani că nu mai sunt nici eu un copil să ne jucăm de-a flirtatul. Explicaţii pentru cei din jur aveau să se găsească. Dar El aduce oferta unui apartament, nu cine ştie ce, perfect pentru mine şi… mai apoi pentru El. Ne-am mutat împreună… oarecum uşurată că nu apucam calea uşoară. Publicul meu… subţiat! Nu mai aveam poveşti captivante, aveam, dar ele nu mai includeau pornografie, aşa că mi-am triat prietenii. N-am avut timp să-mi pese… Ca o-mplinire a visului meu, ca o capcană de a nu părăsi iresponsabil relaţia, ca un moft de parteneră răsfăţată… am cerut pisică… o dovadă că de-acum pot avea grijă de cei din jurul meu. Mi-a fost teamă şi încă mai îmi e, chiar dacă nu o recunosc.

Cine sunt eu să trăiesc ceea ce trăiesc?! N-am cum… doar toţi din jur au relaţii de căcat! Pline de compromisuri şi umilinţe. M-a izbit într-o zi! Nu pot trăi în deplină fericire atâta timp cât Ei sunt în continuare nefericiţi. Nu-mi pot asuma nenorocitul de ‘ce norocoasă eşti!’ Pentru că eu iubesc oamenii şi-mi pasă! Mi-am pus sub tăcere fericirea personală atunci când am auzit bârfa supremă‘nu e nici ea aşa fericită, doar că povesteşte numai ce vrea ea’. Asta după ce am plâns, am dat cu pumnii în pereţi şi am răcnit: ‘EU??? Care nu cunosc tăcerea??? Care am avut curaj să spun atâtea adevăruri acum sunt suspectată că mint despre propriile împliniri???’  Şi cât de bine m-am priceput să găsesc un plan, nu voi mai spune decât ‘nici la mine nu-i chiar aşa, am şi eu problemele mele, doar nu există cuplu fără probleme!’  Doar că planul nu e bun… eu nu prea mint! Sunt prea isteaţă ca să păcălesc aşa… am luat ceea ce mă nemulţumea şi mi-am ridicat rufele murdare ale cuplului la rang de suprem. Am încetat să mă mai lupt pentru relaţia mea ca să pot găsi pietre ascuţite cu care să scurm orice fisură. Am spart tot ce mi-a stat în cale. Am devastat totul pentru o cauză nobilă! Sunt la fel ca voi acum! Şi iată sursa nefericirii mele… într-o zi chiar mi-am luat bagajele şi am plecat! Am fost uimită să văd că mi se permite. Dar n-am putut da înapoi… dacă e dramă, să fie până la capăt!

Am plătit cu vârf şi îndesat încercarea mea de a trăi după cutume! Chiar şi azi mă mai lupt cu fantomele trecutului meu plin de regrete. Dacă aş fi ştiut că nefericirea mea cărată cu sânge (metaforic vorbind acum) şi sudoare a fost gratuită n-aş fi luat o decizie tâmpită acum un an! Decizia de a fi ca Ei, de a nu rezolva problemele mele şi de a mă expune pentru ca Ei să vadă că nu există cupluri frumoase. Nu caut un vinovat pentru aproape un an în care viaţa mi-a dat o prea dură lecţie, nu am nevoie de un vinovat. Le-am dus pe toate în tăcere şi mi-am distrus zâmbetul. Am uitat să râd pentru cei care au nevoie de culoarea din zâmbetul meu. Am uitat să am grijă de mine şi mi-am pierdut sănătatea. Am uitat să mă îngrijesc pentru că timpul l-am irosit pe inutilităţi. Am uitat să fiu cinstită şi sinceră şi mi-am distrus minţile. Am luat-o razna şi am spart totul în calea mea pentru că am crezut că o farfurie spartă adună cioburile mele interioare. N-am spus nimănui durerile mele până când am căzut. Apoi am încercat încet- încet să mă agăţ de cei puţini pe care i-am mai avut în jur. Dar ca de obicei mi-am luat picioare în stomac. Mai bine, altădată mi-am luat pumnale în spate şi n-am văzut prea bine cui să mulţumesc. Măcar că ştiu… doar informaţia e putere.

M-am expus prea mult permiţându-le non valorilor să intre în fericirea mea. Asta mi-e vina şi pentru asta n-am să mă iert. Măcar să fi-nvăţat ceva din asta! Ei nu… am plătit prea mult pentru o pseudo-fericire avută. De-acum se schimbă regulile jocului. Jucăm tot pe bani dar clientela este selectată. Jucăm murdar dar inteligent, cu proştii nu ne pierdem vremea, istericii- exclus. Explicaţii suplimentare- la cerere, întotdeauna am fost deschisă şi sinceră, însă explicaţiile costă, le ceri pierzi tot, că asta-nseamnă că m-ai păcălit când am făcut testul inteligenţei tale. Problemele mele… sunt cele pe care eu le spun că sunt, nu cele pe care le deduci tu că ar fi. Frustrările şi necazurile tale- la psiholog că de aia s-a inventat meseria, între noi doar voie bună dacă te ţine, dacă nu, viaţa-i o curvă! Nu mai rezolv gratis probleme umane, nu mă priveşte propria ta nefericire, nu te ajut să clădeşti la fericirea ta pe timpul şi răbdarea mea… nu mai sunt SuperWoman decât acolo unde mai aleg eu că vreau să fiu.

În casa şi-n relaţia mea pentru că El mi-a stat alături de la început până acum fără garanţia că voi mai fi întreagă! Între familia mea pentru că au plâns în tihnă neştiind de ce mă sfârşesc! Între copiii mei atâta timp cât îmi simt locul între ei! Între puţinii oameni pe care îi mai doresc să-mi fie alături pentru că încă iubesc Oamenii! În intimitatea mea şi-n credinţa mea deoarece fiecare lecţie primită arată că Sus Există! În tot ceea ce am investit parte din sufletul meu şi s-a întors, mai devreme sau mai târziu, să-mi arate că ce bine că sunt!

Pe această cale mulţumesc celor care mi-au lăsat mesaje mult prea frumoase, celor care mi-au amintit că blogul sunt Eu… ştiu ei care sunt, ştiu că nu trebuia să o fac, dar nu te poţi supăra pe un om că am făcut ce am simţit!

Bineinteles ca m-am gandit la ceea ce am vorbit astazi, la povesti de dragoste care cuprind neintelese, nestiute taine, la mistere pastrate dinadins ca sa nu ciobeasca iubirea. La nemarturisiri care pot crea un farmec sublim, aducator de dorinta. Dar cred, ca sa ne impartim onest, cu omul pe care-l iubim, viata, cu toate tainele si indoielile ei, sa vrem sa amestecam adevar si onoare, pentru a face durabil amalgamul fericirii, e o indrazneala atat de mare, o incercare atat de grea, incat repeta, iar si iar, truda si jertfa zidirilor primordiale.
Mi s-a-ntamplat sa tanjesc, fara sa iubesc. Sa lupt pentru o poveste de dragoste, sa vreau cu orice chip o isprava de amor, numai si numai pentru ca detestam sa accept cat de singur sunt.
Dar, atunci cand nu mai speram si nu mai asteptam nimic, acum sase ani, mi s-a intamplat sa imi fie data dragostea aceea inalta, in care nu ceri, nu astepti nimic. In care m-am simtit invins si invingator, deopotriva, din prima secunda a dragostei mele. Fiindca iubirea intreaga se aseaza, mereu, mai presus de ambitii, dincolo de pretentii. Pentru ca dragostea mare pogoara din cer si-ti dezveleste sufletul. Pentru ca uneori, Dumnezeu deschide pentru o clipa fereastra spre Rai, iar raza de lumina a cerului ne sileste sa vedem umbrele sordide ale minciunii in care traim… E o minune. E un blestem. Dupa ce ai cunoscut iubirea, aceea pe care nu aveai curaj s-o chemi decat in vis, n-ai sa mai poti trai niciodata la fel ca inainte.
M-am indragostit si eu iremediabil si cu iubire de moarte de un barbat frumos ca o stea coborata inspre lume dintr-o imparatie a muntilor vesnic albiti de lumina. Am stiut, din prima secunda in care l-am vazut venind spre mine – ca o iubire dintr-o alta viata - , ca nu-mi voi mai putea lua ochii, inima, dragostea de la el. Dar otravit de tradarile trecute, mi-am poruncit sa nu cred.
Mi-am schingiuit gandul aurit de dorinta pana s-a preschimbat in cuvinte banale, fara adancimi. Mi-am randuit viata in asa fel, incat sa-mi vad de drum, ca si cu n-as fi simtit arsura dragostei nebune. Si totusi, intr-o seara sfasaiat de dor si dorinta, am plecat nebun pe strazi, implorand destinul sa mi-l scoata in cale. Cu ochii nebuni de tristete m-am pregatit sa scotocesc toate cotloanele lumii ca sa-l gasesc. Dar el ma astepta tacut in fata casei, rastignit pe crucea aceluiasi dor. Am pasit impreuna, pe carari de gheata, luminate de luna, spre noaptea noastra de dragoste de la inceputul lumii. Ne-am atins fara gesturi stiute, fara regie, fara inteles. Doar cautandu-ne sufletul ratacit in trup. Ne-am mistuit intr-un dans de ingeri, intr-o nesfarsita cadere de stele. Spre dimineata, ridicandu-ma de langa steaua mea cu miros de lumina si nea, am ingenuncheat in fata icoanei si, plangand, am implorat: Doamne, nu cer nimic, nu vreau sa schimb nimic! Da-mi doar un semn ca e adevarat, ca mai exista iubiri pe pamant si in cer. Ca el este steaua mea, ca am sa-l iubesc pana la moarte si dincolo de ea. Sa cred ca, pana vom muri, pe rand sau impreuna, eu si cel pe care-l iubesc vom primi o viata in plus, intelegand si traind, prin iubire, viata celuilalt. Si ca, pana atunci, fiecare durere a mea, ii va sageta inima, fiecare tristete a lui imi va amari surasul, fiecare despartire de-o zi o vom indura cu durere de moarte. Dar si ca fiecare bucurie o vom trai impreuna, intreaga, desavarsita. Ca si cum eu as fi el. Ca si cum el ar fi eu.