Poate că nici eu nu mai credeam în mine dar nu ştiu de unde am găsit puterea. Am găsit-o şi nu i-am mai dat drumul. Sunt un soi de pasăre Phoenix… Ce-i aşa de râs dacă se potriveşte paralela în context?! Nu mai are rost să povestesc despre neagra perioadă prin care am trecut, am mai făcut referiri de-a lungul vremii pe aici. Boală după boală după boală… aiurea rău. Nu trecea una că venea alta. Şi am clacat… am spus gata şi m-am lăsat învinsă; m-am aşezat în con de umbră sperând cu toată puterea sufletului meu că-mi va fi bine într-o zi. Aşa ca acum… sau măcar pe aproape. Dar n-am putut să revin în ciuda faptului că mi-am dorit cu adevărat. Am fost o umbră pe picioare, am ucis un psihic ce părea de fier, un fel de-a fi ce altădată stârnea admiraţie.

Cum am renăscut… asta poate că merită amintit. Între altele, am citit o carte, nu orice carte, ci cartea! Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom! Nu am cuvinte să pot mulţumi îndeajuns celor care au contribuit ca ochii mei să se deschidă. Deşi mai degrabă, întocmai ca la decernarea unui premiu valoros aş mulţumi Celui de Sus care nu a uitat de mine; că eu eram demult rămasă în prăpastie şi putrezită dar mi-a trimis un semn. Am ştiut să mă agăţ de el, să nu-i dau drumul şi să învăţ din nişte rânduri mai mult decât ar fi putut vreodată crede cineva că ai putea învăţa dintr-o carte. Celor care uită de plăcerea de a citi, pentru că sunt prea ocupaţi să facă nimic altceva, le-aş spune cu mândrie: Am redevenit Eu şi nu doar Eu ci un Eu mai puternic şi mai înţelept datorită unei cărţi! Asta pentru că mulţi n-aţi crede că se poate… Dar au mai fost şi oamenii… cei care încă sunt lângă mine şi datorită cărora am puterea de a fi, din nou.

Revenind la carte, tot citind şi citind şi aşezând piesele puzzle-ul întortocheatei mele minţi cap la cap şi iar citind şi făcând terapie cu mine însămi mi-am dat seama cât de mult mă iubesc aşa cum sunt! Am realizat în ce punct m-am pierdut, am privit retrospectiv şi mi-am asumat greşelile, am înţeles de ce corpul meu a fost atât de bolnav, am lămurit cu mine tot ceea ce mi-a fost frică a recunoaşte în faţa celorlalţi. Pentru că asta mi-a fost una dintre vine, că am trăit simţindu-mă datoare a demonstra ceva… orice cuiva… oricui. Dar cum toate relele au rămas scrise undeva pe o foaie, cazul ‘Furibunda rebecca’ a fost clasat. Rezolvat!

Acum mi-am învăţat lecţiile: toţi suntem muritori! Uau, ce noutate am aflat şi eu! Staţi că mai ştiu una: toţi suntem răspunzători de ceea ce am primit! Între altele de cum anume alegem să trăim! Ceea ce n-am aflat este când anume m-oi face o simplă amintire a ceea ce ‘a fost şi ea’ dar până atunci voi face tot ceea ce-mi stă în puteri pentru a fi eu. Sigur că nu mai sunt ceea ce am fost înainte, nici nu am cum, doar am evoluat dar substanţa mea tot aceeaşi e. Pentru mine şi pentru cei care îmi sunt în jur. Mâncarea reprezintă parte din mine şi nu a mă îmbuiba e secretul, ci a savura orice în limitele personale. Am văzut ce-nseamnă a nu avea voie, aşa că gustul a prins o nouă veselă culoare pentru mine. Aşa mi-a venit metafora asta… că adică mănânc mai sănătos, asta am vrut să spun. Serviciul e doar un servici care ocupă nişte ore pe zi, în zilele lucrătoare, evident. Nimic şi nimeni nu mă va mai constrânge (la nivel metafizic, evident) să car plasa grea a problemelor ‘de acolo’ în casa mea. Şi asta pentru că eu niciodată (cu excepţia zilelor în care am fost bolnavă) nu mi-am dus greutăţile personale în instituţia în care lucrez, problemele mele au rămas la uşă. Bine, doar următoarea oră o voi sacrifica pentru că trebuie să gat sceneta de sfârşit de an pentru copii, dar e altceva. Plus că mă trage pe roată colega mea dacă nu o fac. Serviciul meu este unul dintre secretele mele de a fi, între copii e prea multă magie şi energie şi pozitivism să dau cu piciorul pentru a mă amărî făcând nişte bani. N-am vrut să fiu corporatistă la 21 de ani n-o s-o fac niciacum. Banii îi pot face şi aşa, trebuie doar să aleg să îi fac nu să fac din ei un scop în sine. Ori de câte ori spun oamenilor din jur ce lucrez simt deja admiraţie, când mă pornesc (şi da, ştiu că vorbesc mult) a povesti cum e în fiecare zi între copii deja mă simt invidiată iar când mai stau şi vara (bonus) vreo 3 luni pe-acasă deja începeţi să mă urâţi, nu-i aşa?! Ce sunt eu de vină că-i aşa de scurtă vacanţa de vară?!  Colegii de servici sunt doar colegi, foarte rar prieteni. Respectul ar trebui să fie un atribut obligatoriu la angajare pentru că multe nulităţi ajung să cucerească teritorii mult prea mari doar pentru că sunt seci pe interior, nu au scrupule şi nu s-au străduit niciodată să fie oameni. Dar nimeni n-o să-i schimbe şi pot să le plâng de milă pentru că sunt prea ocupaţi să pună mâna la urechea celui care are timp să le asculte bârfele ipocrite. Lor le voi zâmbi şi atât! Că dacă aş putea să vomit atunci când le-aş vedea mutrele pocite s-ar prinde şi ei că despre ei e vorba. Dar ce-mi pasă mie, mă bucur că nu sunt ca ei şi că am reuşit a supravieţui urâţeniei lor. Familia e cea mai importantă şi punct! Nimic nu e prea greu alături şi împreună cu ei. Voi muta munţii şi-i voi reaşeza la loc doar pentru că aşa am vrut noi să ne testăm limitele. Sfinte dar ce metafore mai bag şi eu, la impresie, nu vă lăsaţi păcăliţi. Stresul şi nervii n-au să aducă niciodată nimic bun, asta-i altă constatare. Scurtează viaţa şi estompează bucuriile de zi cu zi. Eu vreau să trăiesc şi mult şi bun! Oamenii sunt mari dezamăgiri dar fără ei n-am învăţa a fi noi mai buni, băi dar cum îmi vin, una după alta. Fiecare piedică pusă m-a făcut să cad dar m-am uitat înapoi şi am studiat tiparul, voi învăţa pentru data viitoare. Super bine spus- nu mă întrebaţi de unde, aşa îmi vin. Nu m-am lăsat angrenată în nemernicie deşi m-am scăldat în ea o vreme, bine că am fugit la timp şi am avut puterea de a mă ridica deasupra ei. Deja cad în genialitate şi ar fi timpul să mă opresc. Cred eu asta şi n-am nevoie de confirmarea nimănui pentru a mă convinge că ceea ce cred eu pentru mine este ceea ce este cu adevărat corect. Pfff… mai am câteva dar le las pentru cartea ce-o voi scoate.

Acum o săptămână cineva îmi spunea: ‘Eşti cea mai veselă persoană pe care o cunosc!’. Acum vreo şase zile altcineva avea o curiozitate morbidă: ‘Tu te distrezi singură tot timpul?’. Acum vreo cinci zile o fetiţă mi-a recunoscut, fără eufemisme: ‘Eşti atât de frumoasă!’. Acum patru zile mama mea m-a sunat: ‘Am vrut doar să văd ce faci!‘. Acum vreo trei zile, Mihai povestea ceva despre potenţialul viitorul nostru copil care va veni într-o zi pentru că ni-l dorim îmi mărturisea ‘te doresc’. Acum vreo două zile cineva îmi reproşa: ‘Vezi, asta-i problema ta, că încă mai crezi în oameni!’. Aseară pisica s-a lipit de mine, mi-a făcut ochişorii de iubire fără a cere mâncare în schimb şi cred că chiar a zis şi ‘maaauuuu’ dar nu sunt sigură şi nu vreau să pun de la mine. Acum zâmbesc când mi le amintesc pe toate şi mă gândesc ‘Oare mâine cine ce mi-o mai zice?!’. Abia aştept…

Ne dai atât cât putem duce, nu mai mult, nu mai puţin. Asta aveam să o constat pe propria piele cu mulţi ani în urmă. Apoi a trecut timpul peste mine şi mi-am întărit convingerea. Nu am trăit în ignoranţă în tot acel timp deşi aş fi putut să o fac. Când eu urcam culmile fericirii şi împlinirii, la care alţii nici măcar nu visau, în loc să mă bucur precum un copil şi să-Ţi mulţumesc, aveam să aleg greşit- iubirea de semeni- în detrimentul altora mai valoroase pentru mine. Mi-a fost greu la început, oricât de ironic ar suna, nu e uşor să trăieşti plin de realizări când alţii în jurul tău cad zdrobiţi. Mi-am spus (cred că Ţi-am spus-o şi Ţie) că o merit, că am învăţat din lecţiile trecutului, că sunt de-acum matură şi că e timpul să-mi asum fericirea. Că am ştiut să fac alegerile potrivite la momentul potrivit, parcă asta era explicaţia raţională pe care o alesesem. Dar Ei nu doreau asta, cerşeau nefericirea mea, întocmai pentru a fi asemeni. La început prezentam totul ca o joacă de copii, aveam şi scuză, lucram între copii. Povestea era însă pentru adulţi: Eu sunt o mare curtezană, ei sunt auditoriul şi clienţii mei. Viaţa mea era pe tavă, doar cei ce nu doreau să asculte nu trăiau poveştile mele, exact aşa cum le prezentam. Pline de adrenalină şi amuzament. Aşa şi erau, nu-mi reproşez… Suferinţa mea trebuia estompată, nu-mi câştigasem dreptul de a suferi, erau Ei de-ajuns de suferinzi, nu-mi permiteam luxul de a fi şi eu ca ei, toate din stupida dorinţă de a schimba ceva. Trebuia să fiu altfel pentru ca Ei să înţeleagă subtilitatea mesajului. Totul e o joacă în relaţii, viaţa e preafrumoasă, bla bla bla, pozitivisme… Eu eram un exemplu… Suspectată permanent de exagerări mi-am asumat reproşul chiar dacă nu credeam în el.

‘O ai mare şi tare?’- aşa începeau poveştile mele de amor. Şi puhoiul nu se mai stăpânea din rafale hohotitoare. ‘Aşa i-ai zis???’ ‘Nu, aşa l-am întrebat… Nu de alta dar n-are rost să continuăm ceva care nu e bine înrădăcinat- dacă pricepi aluzia- cu timpul oricum pierde din perfecţiune şi măcar acum la tinereţe să ne bucurăm de ea, să-i zicem viaţă, că sex parcă sună prea brutal. Mă rog, eu mai mult decât tine dar dacă eu sunt mulţumită, crede-mă şi tu vei fi.’ Apoi urmau poveşti pline de picanterism, poveşti care-mi duceau vestea prin cluburi, prin parcuri, prin apartamente confort 3, egal pe unde… Partea de bârfă m-a interesat prea puţin, mă afecta doar când se ajungea la urechile mele ‘mare curvă e şi Rebecca’  iar atunci cel bară cea care îndrăzneau să folosească sentenţios cuvintele plăteau scump. Scuipam venin şi muşcam letal. Mulţi au şi murit… pentru mine. Ştiam că şi restu’ lumii gândea aşa dar… motivaţia mea era profundă. E pentru cauză nobilă, expun viaţa mea ca să pricepem cu toţii ce mişto e să trăieşti. Apoi se instala dependenţa. A celor care treceau testul meu dimensionat, a celor care trăiau poveştile mele prin mine, a celor care se mulţumeau cu statutul de spectator. Eram omniprezentă. Rupeam inimi, făceam spectacole gratuite, ofeream soluţii, trăiam şi iubeam viaţa- aşa cum ştiam eu pe-atunci că trebuie trăită… Dar mă simţeam răspunzătoare faţă de toţi cei care stăteau uimiţi în faţa mea şi care aşteptau o nouă poveste cu şi despre Rebe.

Ar fi stupid să spun că nu-mi plăcea statutul meu… eram un mare actor ratat dar un mic actor ce joacă în circuit închis. Gesticulaţia, mimica, vocea în tonalitate crescută… toate le-am studiat şi mai apoi personalizat. Şi lacrimi şi strigăte pline de izbândă! Sfâşâiam din cei pe care-i utilizam drept marionete în atingerea scopului final. Cine mai era atât de lipsit de substanţă încât să se despartă pentru că un el a îndrăznit să spună că ‘în bazar sunt numai jeguri?’ ‘Adică eu mi-am cumpărat jeguri de haine din bazar???’ ‘Mă refer la oameni, oamenii care lucrează acolo sunt nişte jeguri!’ ‘Eu mi-am cumpărat haine de la un om, care om vinde în bazar, care dacă bazarul e plin de jeguri şi cel care mi-a vândut mie hainele e jeg prin congruenţă şi hainele de le vinde sunt jeguri, deci într-o logică simplă eu port jeguri?!’ ‘Nu asta vreau să spun, n-are legătură cu tine.’ ‘Cu asta relaţia noastră s-a încheiat, sper să poţi să-ţi explici într-o zi că ai stricat o relaţie chiar frumoasă (dacă e să mă-ntrebi pe mine) pentru că tuuuu ai traume legate de jegurile din bazar.’  Mi-am luat plasele pline cu haine şi fără să mă uit în spate am ieşit pe uşă afară!

Cine putea să rupă în bucăţi un suflet pentru că infidelităţile mele deveneau literă de lege?! ‘Calc pe lături pentru că tu nu eşti aşa cum mi-ai spus mie că eşti!’ ‘Adică, cum ţi-am spus că sunt şi nu sunt de fapt?!’ ‘În fine, e prea sensibil subiectul dar ca să fac o paralelă e ca şi când o femeie-i zice bărbatului că are ţâţe şi de fapt n-are, că şi-a băgat ditamai puşapul în sutien. Cam asta e şi la tine, dar adaptată!’ ‘Nu pricep! Mai vreau o şansă… ştiu că n-a fost cum ţi-ai fi dorit tu dar… e vorba de mai mulţi factori care au influenţat!’ ‘Ba nu, e chiar aşa simplu, ai ţâţe sau n-ai ţâţe! ‘Da, dar tu ai ţâţe!!!’ ‘Tu nu, asta e problema!’

Cine putea să distrugă principii ‘Eu nu vin la tine, m-am săturat să plătesc taxi din banii mei!’ ‘Ok, plătesc eu taxi, te aştept jos…’ ‘Şi dus şi întors… că altfel tot pe minus ies.’

Cine putea să umilească fără să înţeleagă măcar ‘Promite-mi că… dacă… cumva… ajungem, Doamne fereşte- glumeeeesc- să ne căsătorim o să primesc liber la înşelat pe la 40-ii tăi? Doar vezi şi tu că deja la 32 nu mai e cum ar fi trebuit să fie?! Dar, stai liniştit, o să am atâta bun simţ să nu mă cac aproape de casă sau de serviciul tău.’  Nu, n-am primit viteză (că aşa-i zicea pe vremea mea) şi nici măcar o palmă, chiar dacă mulţi aţi fi pariat că da.

Cine putea să taie în carne vie ‘Te-am înşelat şi dă-mi voie să-ţi spun că o are mai mare şi mai tare decât o ai tu! Şi m-am simţit cu muuuuuult mai bine decât cu tine!’

Ajunsesem să fiu în competiţie cu mine însămi. Cât mai pot trăi aşa?! De ce oamenii suportă mizeriile mele?! De ce-mi spun că mă iubesc?! De ce nu mă pune nimeni la punct?! Ce stranii sunt toţi în jurul meu… am forţat nota până într-acolo încât nu mai doream decât pace şi linişte. Telefoanele mele sunau continuu, explicaţii dădeam până la epuizare ‘Ce te interesează pe tine unde sunt?! Ce dracu te roade grija de mine?!’ Jongleria între relaţii era ceea ce nu credeam că ştiu, doar uram circul, dar iată că mi-a ieşit perfect! Apoi, mai cădeam câteodată de pe piedestal ‘Pe mine nimeni nu mă iubeşte! Voi toţi vă folosiţi de mine!’ ‘Cine se foloseşte?! Eu te iubesc şi nu există nimic din ceea ce mi-ai cerut să nu-ţi fi dat!’  Între sughiţuri şi lacrimi înghiţite mă simţeam femeie, doar o femeie ‘Eu nu merit o floare de 8 martie! Atât nu merit şi eu, am cerut mult?!’ ‘Nu ţi-am dat floare pentru că mi-ai repetat la infinit că urăşti florile.’ ‘Florile… nu vreau flori… dar un nenorocit de trandafir cu coada lungă de 1 km, atât mi-aş fi dorit, până şi vânzătoarea aia urâtă de la Profi a primit de la urâtul ei iubit un ditamai trandafirocul, numai eu nimic! Bine că eu pot să…’ A durat cam o oră până când, victorioasă, aşezam doi trandafiri roşii în două vaze diferite în două camere diferite. Iar de la insensibil… bani să-mi cumpăr eu o duzină de trandafiri, care-mi plac mie…..

Forţam nota, mi se părea că joc suficient de transparent, nu-mi amintesc să fi pus suflet în toate jocurile de-a relaţia şi totuşi plângeam singură în cameră ori de câte ori câte unul dintre cei sacrificaţi plecau plângând ‘Nu mai pot, zău că nu mai pot. M-am săturat!’ ‘Dar ce-am făcut?!’ ‘Nu ştiu… ştiu doar că vreau să mă laşi în pace! Mă stresezi… parcă eu sunt de vină că tu ai 30 plus şi eşti neîmplinit! Nu vreau să mă căsătoresc, nu vreau, nu vreau, ce dracu’ eu am timp de cunoscut mame şi alte tâmpenii din astea… Vreau linişte, atâta tot!’ Prea multe responsabilităţi de dus în spate. Dar asta omiteam să povestesc parşivului public, nu era loc de dramă şi nu-i nimic de râs în lacrimile unora. Chiar dacă pentru asta mi-e ruşine şi regret- câteodată am râs cu bună ştiinţă de suferinţa Lor. De-atunci spun că am văzut prea multe lacrimi de bărbaţi vărsate pentru mine şi în faţa mea ca să mai pot fi impresionată. Chiar dacă încă sunt… şi cel din urmă o ştie prea bine!

Am învăţat epuizarea şi obosisem… între un text de cucerire ‘Vai ce mi-aş dori şi eu un băiat liniştit cu care să am o relaţie normală’  în care evident nu credeam, între o dualitate asumată şi nu prea, între lupta de a aparţine cuiva, între refuzul de a accepta că trebuie să aparţin doar cuiva, între teama de a pierde liniştea şi calmul Lui, între imposibilitatea de a mai juca pe mai multe fronturi, între ameninţări ale masculilor alpha pe care nu mai devenise aşa uşor să-i părăsesc ‘Ce-are ăsta şi n-am eu?’  între penibilul şi ruşinea de a-l expune, între acceptare şi zbaterea de a mă rupe de trecut, între nervi şi gelozii, între Paradis şi Infern a fost o vreme în care n-am ştiut ce să aleg. Am ales aproape instinctual… pe El… deşi nu mi-a fost clar multă vreme că asta vreau. Poate că replicile falselor mele prietene ‘peste ce băiat bun ai dat’  îmi dădeau curaj să merg mai departe. Egoism, nu altceva. Deşi aproape zilnic mă săturam, deşi ameninţam cu despărţirea săptămânal, deşi nu mai aveam ce povesti curioşilor… mi-am legat mâinile de picioare şi picioarele de spatele lui pentru a fi sigură că nu o iau la vale. Am dat ultimatum ‘ori ne mutăm împreună, ori mă mut singură dar atunci pa.’  Chiar luasem în calcul varianta întreţinutei… construisem şi un tipar. Neapărat însurat că nu am chef să-mi stea pe cap. Neapărat inteligent oricare ar fi costurile ulterioare. Neapărat străin că n-am chef de explicaţii şi urmăriri prin oraş. Neapărat peste 35 de ani că nu mai sunt nici eu un copil să ne jucăm de-a flirtatul. Explicaţii pentru cei din jur aveau să se găsească. Dar El aduce oferta unui apartament, nu cine ştie ce, perfect pentru mine şi… mai apoi pentru El. Ne-am mutat împreună… oarecum uşurată că nu apucam calea uşoară. Publicul meu… subţiat! Nu mai aveam poveşti captivante, aveam, dar ele nu mai includeau pornografie, aşa că mi-am triat prietenii. N-am avut timp să-mi pese… Ca o-mplinire a visului meu, ca o capcană de a nu părăsi iresponsabil relaţia, ca un moft de parteneră răsfăţată… am cerut pisică… o dovadă că de-acum pot avea grijă de cei din jurul meu. Mi-a fost teamă şi încă mai îmi e, chiar dacă nu o recunosc.

Cine sunt eu să trăiesc ceea ce trăiesc?! N-am cum… doar toţi din jur au relaţii de căcat! Pline de compromisuri şi umilinţe. M-a izbit într-o zi! Nu pot trăi în deplină fericire atâta timp cât Ei sunt în continuare nefericiţi. Nu-mi pot asuma nenorocitul de ‘ce norocoasă eşti!’ Pentru că eu iubesc oamenii şi-mi pasă! Mi-am pus sub tăcere fericirea personală atunci când am auzit bârfa supremă‘nu e nici ea aşa fericită, doar că povesteşte numai ce vrea ea’. Asta după ce am plâns, am dat cu pumnii în pereţi şi am răcnit: ‘EU??? Care nu cunosc tăcerea??? Care am avut curaj să spun atâtea adevăruri acum sunt suspectată că mint despre propriile împliniri???’  Şi cât de bine m-am priceput să găsesc un plan, nu voi mai spune decât ‘nici la mine nu-i chiar aşa, am şi eu problemele mele, doar nu există cuplu fără probleme!’  Doar că planul nu e bun… eu nu prea mint! Sunt prea isteaţă ca să păcălesc aşa… am luat ceea ce mă nemulţumea şi mi-am ridicat rufele murdare ale cuplului la rang de suprem. Am încetat să mă mai lupt pentru relaţia mea ca să pot găsi pietre ascuţite cu care să scurm orice fisură. Am spart tot ce mi-a stat în cale. Am devastat totul pentru o cauză nobilă! Sunt la fel ca voi acum! Şi iată sursa nefericirii mele… într-o zi chiar mi-am luat bagajele şi am plecat! Am fost uimită să văd că mi se permite. Dar n-am putut da înapoi… dacă e dramă, să fie până la capăt!

Am plătit cu vârf şi îndesat încercarea mea de a trăi după cutume! Chiar şi azi mă mai lupt cu fantomele trecutului meu plin de regrete. Dacă aş fi ştiut că nefericirea mea cărată cu sânge (metaforic vorbind acum) şi sudoare a fost gratuită n-aş fi luat o decizie tâmpită acum un an! Decizia de a fi ca Ei, de a nu rezolva problemele mele şi de a mă expune pentru ca Ei să vadă că nu există cupluri frumoase. Nu caut un vinovat pentru aproape un an în care viaţa mi-a dat o prea dură lecţie, nu am nevoie de un vinovat. Le-am dus pe toate în tăcere şi mi-am distrus zâmbetul. Am uitat să râd pentru cei care au nevoie de culoarea din zâmbetul meu. Am uitat să am grijă de mine şi mi-am pierdut sănătatea. Am uitat să mă îngrijesc pentru că timpul l-am irosit pe inutilităţi. Am uitat să fiu cinstită şi sinceră şi mi-am distrus minţile. Am luat-o razna şi am spart totul în calea mea pentru că am crezut că o farfurie spartă adună cioburile mele interioare. N-am spus nimănui durerile mele până când am căzut. Apoi am încercat încet- încet să mă agăţ de cei puţini pe care i-am mai avut în jur. Dar ca de obicei mi-am luat picioare în stomac. Mai bine, altădată mi-am luat pumnale în spate şi n-am văzut prea bine cui să mulţumesc. Măcar că ştiu… doar informaţia e putere.

M-am expus prea mult permiţându-le non valorilor să intre în fericirea mea. Asta mi-e vina şi pentru asta n-am să mă iert. Măcar să fi-nvăţat ceva din asta! Ei nu… am plătit prea mult pentru o pseudo-fericire avută. De-acum se schimbă regulile jocului. Jucăm tot pe bani dar clientela este selectată. Jucăm murdar dar inteligent, cu proştii nu ne pierdem vremea, istericii- exclus. Explicaţii suplimentare- la cerere, întotdeauna am fost deschisă şi sinceră, însă explicaţiile costă, le ceri pierzi tot, că asta-nseamnă că m-ai păcălit când am făcut testul inteligenţei tale. Problemele mele… sunt cele pe care eu le spun că sunt, nu cele pe care le deduci tu că ar fi. Frustrările şi necazurile tale- la psiholog că de aia s-a inventat meseria, între noi doar voie bună dacă te ţine, dacă nu, viaţa-i o curvă! Nu mai rezolv gratis probleme umane, nu mă priveşte propria ta nefericire, nu te ajut să clădeşti la fericirea ta pe timpul şi răbdarea mea… nu mai sunt SuperWoman decât acolo unde mai aleg eu că vreau să fiu.

În casa şi-n relaţia mea pentru că El mi-a stat alături de la început până acum fără garanţia că voi mai fi întreagă! Între familia mea pentru că au plâns în tihnă neştiind de ce mă sfârşesc! Între copiii mei atâta timp cât îmi simt locul între ei! Între puţinii oameni pe care îi mai doresc să-mi fie alături pentru că încă iubesc Oamenii! În intimitatea mea şi-n credinţa mea deoarece fiecare lecţie primită arată că Sus Există! În tot ceea ce am investit parte din sufletul meu şi s-a întors, mai devreme sau mai târziu, să-mi arate că ce bine că sunt!

Pe această cale mulţumesc celor care mi-au lăsat mesaje mult prea frumoase, celor care mi-au amintit că blogul sunt Eu… ştiu ei care sunt, ştiu că nu trebuia să o fac, dar nu te poţi supăra pe un om că am făcut ce am simţit!

‘Problemele tale medicale sunt nişte mizilicuri pentru mine, ca medic… înţelegi ce vreau să spun’. Am înţeles, clar… doar gradul meu de inteligenţă este rezultantă directă a studiilor pe care le-am aprofundat de-atâta amar de vreme. Am înţeles exact ceea ce vrea medicul meu să-mi transmită. Bănuiam că problema are conotaţii profunde şi absconse dar mă încăpăţânam să neg sau, mai degrabă, să mă fac că plouă. M-am revoltat primele câteva fracţiuni de secundă de la auzul frazei dar ştiam că are dreptate. ‘Ştiu… dar parcă sunt prea multe de dus, eu nu mai am putere, oamenii din jur mă compătimesc şi eu urăsc să-mi plângă cineva de milă, nu cer mila nimănui, eu sunt puternică, de asta e foarte ciudat…’ Eu gândesc cu o rapiditate fulminantă, mi-au trecut mii de gânduri prin cap, după ce-mi aplic psihanaliza la secundă mă loveşte- ‘Da, aveţi dreptate, eu sunt puternică pentru cei din jur, niciodată pentru mine, eu mă las bătută doar când e vorba de mine.’ În faţa mea am clacat cu mult timp în urmă dar nu mai pot suporta ceata de ignoranţi şi ignoranţă care mă înconjoară. Iar gândesc- eu mi-am ales şleata, eu continui să ţin lângă mine oameni care nu că-mi sunt inutili dar mă termină psihic. Sunt oameni cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de altceva în afară de ei dar care au o mască a generozităţii, de care eu în fond nu sunt străină dar pe care mă fac a nu o vedea. Îmi mai vine un gând- eu mă plâng celor din jur- consecinţa firească… ei nu fac altceva decât să-mi dea exact acele sfaturi de care eu nu am nevoie. Urăsc sfaturile nesolicitate. ‘Am un păcătos de helicobacter şi fac tratament, de asta mi-e aşa de rău.’ ‘Helicobacter???? Ei aş, am avut şi eu. Ce ţi-a dat medicul?’ … ‘Nu e bun, păi eu am luat… şi nu m-am simţit deloc rău’ şi variaţiuni pe aceeaşi temă ‘Da’ de unde, asta nu e bun, tre’ să iei…’ sau ‘te chinuie aiurea doctoriţa că ar fi trebuit să-ţi dea…’ Obosisem atât de tare să vorbesc despre tratamentul meu încât uram pe toată lumea. Bunul simţ şi auto-cenzura mă împiedicau să fiu sinceră ‘Taceţi în pula mea! Ţineţi-vă sfaturile voastre de căcat pentru voi şi familia voastră, asta prezentă şi aia trecută!’  Aşa mi-aş fi dorit cu toată puterea vocii mele să fi răcnit. Aşa şi mult mai rău! ‘Gura! Gura toţi cei care aveţi păreri pe care eu nu le-am cerut şi să mă cac în ele românisme şi-n ea atotştiinţă cutumizată, de-acum şi-n veacul vecilor. Eu chiar nu le vreu, de ce le daţi?!’

Am un helicobacter care atacă un corp şi un stomac, al meu corp şi-al meu stomac, dar le atacă cu dichis (Am avut şi eu… toţi aţi avut sau aveţi helicobacter?! Ce-i asta, o răceală sau ultima fiţă?!). Am alergie la penicilină (ţi-ai făcut testul?! Ia treptat doze crescute de pencilină şi nu are nimic! N-are a face cu penicilina, ia X medicament că n-are nimic), am o gastrită cu aciditate şi mi se întoarce toată mâncarea înapoi dar evident că a vomita nu intră în acţiunile pe care corpul meu le poate executa (ştiu eu ce să mănânci), am servit timp de 10 zile doar covrigei şi Pombar în condiţiile în care am maxilarul dislocat şi nu am voie să mănânc nimic tare deci am rămas din nou cu maxilarul înţepenit (asta e pe bază nervoasă, ştiu eu ce tre’ să faci), am făcut nişte frumoase crize de spasmofilie (toţi am avut şi avem spasmofilie) deoarece corpul meu nu mai asimila calciu (ia din ăla calciu, ce iei tu nu e bun), am făcut o scurtă plimbare cu Salvarea (pentru atâta lucru a venit Salvarea?!) până la maxilo-faciale în miez de noapte pentru că maxilarul meu clănţănea ca în desenele animate (şi mie îmi face aşa mai ales de la nervi sau frig), mă rupea durerea de maxilar simultan cu cea de ureche dublate de atac de panică (ei, ce trebuia şi tu să te panichezi, luai un antiinflamator şi îţi trecea, băgai vată în ureche după ce îţi puneai ţigară aprinsă dar e clar că-i de la curent), mi-am scos măseaua de minte (toţi ne-am scos măseaua de minte, ce-i aşa mare filosofie?!), măsea cu patru rădăcini (ce mi-s două, ce mi-s patru, o extracţie tot aia e, ce te-a operat fără anestezie sau ce?!) maxilarul mi-a rămas înţepenit şi nu mai puteam mânca nimic, ori de câte ori deschideam gura muşcam din limbă şi din fălci (mănâncă cu paiul şi vorbeşte mai puţin că şi aşa vorbeşti prea mult, faza naşpa e că acum o să te opereze că-ţi trebe maxilarul rupt şi remontat, e clar ca bună ziua, ştie oricine). Gata!!! De unde pula calului există atâţia medici la noi în ţară??? Specialiştilor! Cum toţi cei din jurul meu sunt absolvenţi de medicină şi eu n-am ştiut?! De-acum întreb ‘Eşti medic?! Ai făcut medicina şi de aia ştii?!’ pe cel mai interesat şi liniştit ton pe care l-am putut descoperi la mine. Răspunsul îl notez, să pot finaiza scurtul meu sondaj- 100% răspund  (zeflemitor bară arogant bară superior bară jignit)- ‘Nu, da’ nu tre’ să fi medic să ştii atâta lucru’. Vă mulţumesc pentru amabilitatea şi răbdarea dumneavoastră- mă râd interior de mă sparg.

Medicii mei… generalist, stomatolog, parodontist, cardiolog, gastroenterolog chiar şi ginecolog… încearcă să cadă la o înţelegere comună şi nu prea reuşesc darmite pleiada de atotştiutori care mă înconjoară. Dar eu am învăţat să devin omul soluţiilor aşa că urmarea este convenabilă doar mie şi pusă la cale tot împreună cu dragii de ei, de medici, să ne-nţelegem(!). Pe faţa mea nu se va mai vedea durerea sau suferinţa, eu sunt în continuare sex simbolul care agaţă jmecheri în timp ce merge pe stradă (nu mai departe de ieri un rom sau ţigan- cum doreşte- cu maşina dă străinătate neagră, curată, lucioasă şi scumpă şi cu (bonus) nasul operat (el, nu maşina) m-a solicitat fie să mă conducă, fie să mergem la un suc fie doar să stăm puţin de vorbă. A înţeles că nu se poate dar ne-am despărţit de la egal la egal amical, cu un claxon prelung ca o confirmare a atractivităţii mele, cu declaraţia mea sinceră că ‘jur să mor eu că dacă nu mă aştepta bărbatul să-i fac haleală că m-aş fi luat cu tine’- am menţionat că gagiul era chiar mişto?!!!- cu vreo plus cinci complimente pentru moi primite în 2 minute, cu multă voie bună plus zâmbete prelungi bară sincere dar mai ales cu un ego sau pot să-i zic selfăstim crecut peste măsură, cu un nas (al meu şi al lui- a lui de către medic) ridicat care a mai beneficiat şi de un salut personalizat ‘te pup pe năsuc’.

Indiferent de cât de rău îmi e şi-mi va fi, nu e problema celor care aşteaptă ca Rebe (rebe devine generic acum) să cadă de pe piedestal. Eu nu m-am aşezat acolo, ba dimpotrivă, cred despre mine că am cunoscut şi modestia şi simplitatea şi netrufia. Poate m-am prezentat greşit, poate aţi crezut că sunt o SuperRebe… nu sunt… sunt doar un simplu om… dar care nu mai doreşte să intraţi cu picioarele nespălate în sufletul meu. Vă mulţumesc tuturor pentru că-mi respectaţi libertatea! Pentru că eu încerc să o respect pe-a voastră!

Am uitat că nu sunt nemuritoare! Am uitat că deşi sunt propriul meu stăpân, corpul meu refuză a mai îndura acolo unde loviturile pe care i le-am aplicat au devenit mult prea greu de îndurat. Am uitat că ‘fi sănătos’ este mult mai mult decât o urare. Am uitat că în afară de mine nu poate nimeni să-mi fie de ajutor acolo unde tinereţea se transformă dramatic şi iremediabil. Am uitat că oamenii sunt în esenţă răi şi că ajutorul lor nu vine ca un simţământ, pentru că ei sunt mult prea ocupaţi a se îngriji de ei, au problemele lor… desigur. Acolo unde eu am luptat şi salvat… a trecut apa şi a spălat orice urmă pe care eu am chinuit să o las. Nu a mai păsat nimănui… Când rândul meu a venit să îndur am realizat cumpăna, sunt aşezată în faţa a ceea ce urăsc cel mai mult, răscrucea de drumuri. Urăsc intersecţia!!! Iubesc scările, indiferent de ce direcţie ar urma dar nu-mi plac intersecţiile… Eşti al cui?! Al nimănui… Al tuturora şi totuşi nimeni nu te vrea.

Nu am aşteptat de la nimeni nimic şi totuşi de la toată lumea totul. Nu am cerut îndurare chiar dacă am dorit-o. Pentru că eu nu sunt milog! Nu am aşteptat să întrebe nimeni cum anume sunt eu şi totuşi am spus că nu vreau pe nimeni lângă mine. Eu nu sunt de plâns pentru nimeni! Eu pot şi încă sunt!!! Momentan puţin ieşită din uz dar cu puternica dorinţă de a fi în continuare. Pentru că nemurirea nu am câştigat-o nici eu, nici alţii mai eu decât mine dar ştiu că stă în mâinile mele să fiu cât mai mult pe aici, printre cei care înjură dimineaţa când le sună ceasul dar care savurează încă trezitul.

Când găseşti intersecţia aia nenorocită de care vorbeam, te lovesc din toate părţile. Te restructurezi şi înveţi din greşelile proprii. Nimeni nu a dat ceva fără să aştepte ceva în schimb- aşişderea eu. Am aşteptat ceva… n-a fost să fie aşa că mi-am şoptit ‘o să fie bine, ai doar încredere în mine’. N-a fost în zadar. Între dureri cumplite trupeşti sau dureri surde sufleteşti ce alegi?! Le-aş cere pe ambele deodată, poate ar fi mai uşor de îndurat dar mi-e teamă că s-ar putea intersecta cu fatalitatea. Le iau pe rînd… am vindecat sufletul şi m-am echilibrat. Nu mai contează ce şi cum… nu mai contează cât a durat… nu mai contează nimic, nici măcar dacă normalitatea în care m-am redefinit este cea acceptată de societate. Mi se rupe!!! Eu am primit un suflet să fac ce ştiu cu el, atâta ştiu atâta pot, de restul… apă de ploaie… Mi-am luat trupul şi nu am ştiut să-l preţuiesc. L-am alergat şi l-am gonit şi l-am hulit. Am urât nişte kilograme în plus, mi-am detestat sânii, am dat mărunt din buze că 1.57 n-ar fi onorant… am acceptat cu timpul că eu sunt eu prin prisma celor pe care le am şi am depăşit complexe. Dar nu în faţa lor… pentru că ei sunt cei care ar conta, cică. Pentru cine?! Că trupul meu n-a contat atunci când m-am ascuns în spatele unor jaluzele. Cine sunt eu?! Poftim… am pantaloni ce atârnă pe mine- aşa cum mi-am dorit întotdeauna-, am o talie de viespe pe care sigur că n-o remarci, doar stai zgâit în ‘ţâţele mele mari’ şi înălţimea mea îţi conferă falsa superioritate că te-ai afla în avantaj. În regulă… eu am nevoie de doar nişte fraze ca să îţi arăt cât de grozavă (sau nu) sunt. Îţi pasă?! Nicidecum… Că aparenţele contează- asta este pentru cei care nu împiedică cu nimic echilibrul vieţii mele. Pentru restul care crezi că sunt alături- mai facem un triaj. De câţi din ei am nevoie cu adevărat?! Pentru că am şi eu nişte aşteptări… doar sunt om, nu nemuritor!

Când număram zilele în speranţa că mă voi simţi mai bine am renăscut. Voi fi mai bine?! Pentru cine?… Asta era dilema! Pentru mine… deci… Dar datorită cui am ajuns aici? Din cauza celor pe care i-am tratat cu mult mai mult decât ar fi trebuit. Pentru că am sacrificat din mine pentru ei… GREŞIT! Am sacrificat din mine pentru alţii fiindcă am fost o stupidă! Pentru că nimeni nu mi-a dat sau nu-mi va da într-atât de mult încât să merite. Cu excepţia mamei mele care mi-a dat viaţă şi multe altele ca să pot să fiu! Apoi am refuzat să-i mai aparţin şi am aparţinut altora. Acum e timpul să-mi aparţin… eu sunt cauza tuturor problemelor trupului meu prin toate deciziile pe care sunt sau nu capabilă să le iau. Ştiu pe cineva căruia i-am dovedit că ziua sa de naştere e mai mult decât o faţă posomorâtă şi o cameră întunecoasă. De la care am aşteptat să ţină măcar minte când este ziua mea de naştere ca o datorie imbecilă pe care i-am asumat-o. Pentru ce am făcut asta?! Ca să mă umplu de ranchiună… Greşit! Eu am făcut-o pentru că am fost omul potrivit la locul potrivit. Nu aveam ce să aştept înapoi pentru că mi-am umplut dulapul de ’scuză-mă, nu mi-am dat seama’. Probabil că murmuri acum mărunt din buze dar stai pe pace, nu sunt supărată. Nu-i prea târziu să-mi urezi în gând ’sănătate’ şi să-mi zâmbeşti data viitoare când ne întâlnim. No hard feelings…

Atât doresc, să ştiu să fac alegeri sănătoase în tot ceea ce fac! Să râd, să plâng, să simt, să trăiesc, să preţuiesc că trăiesc…

©copyright imagine: Tracy Olson

Iniţiez o nouă categorie intitulată Şi am râs, şi am râs şi am tot râs. Nu de alta dar mi se pare că, în general, oamenii au uitat să râdă. S-au dus vremurile bune când se stătea până spre matinal spunând bancuri cu prietenii, vremurile când repetai la infinit un banc arhiştiut de toată lumea dar care şi a mia oară era la fel de amuzant. Nu mai sunt găşti în care doi cu gura mare se ceartă ‘taci acum că ştiu eu unu’ tare de tot’. Îmi amintesc cu atâta drag de vremurile bune când glumele încă erau în trend, ştiu că nici măcar nu mai aveam răbdare să-şi termine interlocutorul bancul că mă băgam peste el, nici nu-l mai ascultam ‘bine, bine, fain şi ăsta, îl ştiam da’  în altă variantă, stai că ştiu eu unul de faci pe tine de râs’. Dar… de ce să mai zâmbim măcar, atâta timp cât suntem ocupaţi să ne ascutem cuţitele, să ne antrenăm acreala în oglindă, să punem la cale un sabotaj, să ne plângem că ‘ce viaţă de căcat!’ Ei bine, eu iar refuz a mă alinia în turmă, îmi place blana lungă- plină de mărăcini- nu vreau să dau jos lâna.

Aşa cum am spus-o şi în alte ocazii, iubesc singurătatea, eu nu mă plictisesc cu mine. Între multele activităţi ce dau de bănuit privind integritatea mea mentală şi psihică, una ar fi următoarea. Se dă o piesă ce-mi place de pe youtube, se caută versurile melodiei, se susură melodia timid din vârful buzelor, se creşte treptat volumul la boxe (întru iritarea pisicii), se prinde curaj privind inflexiunile piesei, se răcneşte mai ales pe părţile solicitante şi susţinute, se ţine mâna pe post de microfon. Gata! Se cunoaşte mare parte din potenţialul vocii coroborat de piesă. Se caută varianta de karaoke pentru a dovedi pisicii că ‘pot mai bine decât Beyonce’ (de exemplu), aaa, să nu uit, ocazional tiptil aleatoriu, în vârful picioarelor deschid brusc uşa de la intrare să văd dacă în spatele ei zace vreun sadic de mă spioneză în interesul vădit de a se amuza pe seama talentului meu (evident) muzical. Aşa că… degeaba vă chinuiţi să aflaţi unde stau, să vă spargeţi capul cum să treceţi de cele două uşi permanent închise sperând că mă puteţi şantaja ulterior cu o înregistrare compromiţătoare făcută în spatele uşii mele din apartament, sunt permanent cu ochii în patru! Verific şi sub fereastră dacă sunt potenţiali şantajişti! :D

Acum vreo două seri, ajungem la Beyonce- If I were a boy (na şi ce dacă îmi place????? Ascult ce vreau!), trecem la karaoke şi constatăm cu stupoare că, la naiba, ce grea e piesa. Ok, altă versiune... imposibil de cântat, alta… WTF!!! Bine mă Bions, te-am subapreciat. Mai dau piesei ultima şansă şi ajung la domnul cu chitara din filmuletul de mai sus!!! Şi râd, şi râd şi râd singură ca proasta! Ca-aşa-i şi expresia şi de-aia-i şi zice! Tisa e siderată! Am lacrimi pe obraz, mă dor muşchii feţei şi cei vecini cu stomacul, sunt muşcată şi atacată de pisica ce pare să mă urască, bat din palme… Mă uit în jur, da, sunt singură cu Mâţone! Uşa! Am uitat să verific cine mă pândeşte după uşă… neah! Mi se rupe! Replay! 

Concluzie: Tre’ să fi negru să poţi cânta piesa! :-)